„Porno Balamuc” este un cringefest redutabil

„Babardeală cu bucluc sau porno balamuc” este filmul care a luat Ursul de Aur la Berlin anul acesta și recenziile de până acum sunt extrem de pozitive. Nicio surpriză având în vedere faptul că auteurul este Radu Jude, un tânăr cineast care a fost lăudat în trecut și pentru Aferim!, iarăși un film premiat ce a fost și propunerea noastră la Oscar. Nici n-a apărut încă să golească sălile de cinema și să întristeze ratingurile că deja s-a lansat că ideea că tu, ca român consumator de cinema, ești un țăran borât dacă nu apreciezi filmul ăsta cum trebuie.

Filmul

Teoretic este povestea unei profesoare care se filmează când face sex cu un tip iar această filmare ajunge pe internet. Și de-acolo, drama doamnei care este pusă la zid de societatea noastră foarte înapoiată. Practic, filmul e cam așa: Începe cu un porno amatoricesc necezurat, urmează o jumătate de oră de filmări prin București în care asta merge pe jos random cam jumătate de București. Urmează un colaj de jumătate de oră cu definiții, gen cuvinte și imagini care să explice cuvintele, parexamplu la cuvântul „Adevăr” ți se arată un complex rezidențial în câmp cu o turmă de vaci ce trece în prim-plan, la „Cultură” niște ghei sparți care behăie ceva muzică proastă, la „Familie” un copil bătut și la „Pizdă” o pizdă. Ultima parte este un fel de scenetă de teatru în care părinții de la școala unde predă această profesoară discută dacă s-o dea sau nu afară pentru pornoșag. Există trei finaluri posibile, prezentate unul după altul.

Imaginea e foarte bună și sunetul la fel. N-auzi bombăneala aia specifică de film românesc de parcă au toți prune-n gură.

Ce spune critica

Mor dacă nu dau citatul ăsta:

Iar după ce vei savura acel freeze frame final pe care l-am amintit deja, să nu o-ntinzi din sală fără să arunci o ureche la piesa finală de pe coloana sonoră. E vorba despre „In Order to Tell”, un cântec compus de artistul norvegian M.A. Numminen pe versuri inspirate de Ludwig Wittgenstein, filosoful austriac care a scris Tractatus Logico-Philosophicus, o lucrare ce încearcă să identifice relația între semne (limbaj, imagini) și realitate. Acum o să-nțelegi perfect ce e cu semnele din film. ( Vice – De ce o să-i enerveze pe români filmul „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc”).

Dar Hollywood Reporter l-a numit „o usturătoare satiră socială despre sex, minciuni și casete video”, Variety zice că „O simplă premisă poate servi ca portal spre o critică socială profundă, pentru cei dornici să facă pasul hotărâtor” iar Deadline zice că e „un rechizitoriu nimicitor asupra României moderne”. Ce să zic, comunicatul de presă pe subiect e bine făcut.

Cum e filmul de fapt

Filmul este în stilul Radu Jude. Omul o fi regizor, dar ca scenarist are niște dialoguri de se ridică pielea pe tine. Am văzut și în Aferim, dar aici e și mai pregnant. Scrie ca un elev de 16 ani, tocilarul clasei, ăla care nu iese afară că-și face temele și le face greu că e și un pic încet la minte. Glumele sunt alea „a cerut să scrie «Odihnească-se în pace» și pe-o parte și pe alta și a scris pe panglică «Odihnească-se în pace și pe-o parte și pe alta»”, „eu eram plutonier dar câinele era maior” și „Armata Română nu abandonează niciodată, se retrage pe poziții strategice dinainte stabilite” pe care jur că am citit-o într-o formă sau alta în Almanahul Urzica ’82.

Prima parte e plină de „scene”. Scene de-alea jucate super-prost și fals, cu dialoguri care te zgârie la urechi. Jude nu pare să fi participat vreodată la o discuție între doi oameni iar dacă a făcut-o, o relatează cu talentul unui pensionar. Pare un om care citește statusuri de facebook de-alea lungi în care gospodine useriste relatează cu patos ce rahaturi li s-au întâmplat prin oraș.

Orașul e București, și e prezentat cu ură. Totul e super-nașpa în acest oraș, de la ruine la afișe rupte, la mizerie, la oameni care parchează pe trotuar și șoferi agresivi. Ai impresia că derulezi r/romania sau un feed de facebook plin de frustrați. Aceleași teme, ghiolbani, biserica e rea, totul e șantier, campanie electorală etc. Cred că o să rupă printre cerclăbarii de-acolo.

Dacă ești român și te uiți la astea te cam plictisești, e doar o vomă de clișee pe care le-ai tot auzit, spuse prost. Dacă ești străinez, vezi România ca pe o țară de căcat. Jude dă spectatorului exact ce vrea să audă și să vadă, un burger zemos din maneaua asta pe care o cântă toți triștii din țara asta, în timp ce beau bere proastă cu douăjde lei în centru. Toate astea cu subtilitatea unui vecin care dă cu bormașina în chiloți.

A, și e plin de cameo-uri. De la ratatul ăla de Costel Băloiu, care joacă rolul lui Costel Băloiu bătrân căruia i se zice în continuare „Pistruiatul” până la Axinte, care joacă rolul lui Axinte. Îl știi pe Axinte, nu, la un moment dat cineva i-a spus o glumă, el și-a asumat-o și trăiește din aia de 20 de ani. Și actori care joacă ca actorii români. Știi ăla care se ia foarte în serios și începe să fie „actor man” doar că e român? Andi Vasluianu are un rol de-ăsta, e poate cel mai prost rol al lui, și oricum nu e genul de actor care să te dea pe spate. Sau actrița aia care o interpretează pe directoarea școlii, îmi scapă numele, care e atât de actriță încât ar putea să-și scrie pe frunte „eu fac teatru, gheboșilor, trăiesc în rol”.

„Satira” este doar o prezentare a unor idei de-astea ce circulă printre revoltații zilei, idei întrupate în niște caricaturi de oameni extrem de grosiere. Nu există nimic subtil în orice scenă, ideile sunt livrate cu ciocanul. După ce vezi filmul ăsta te uiți la Bendeac sau Bromania ca la Al Pacino și DeNiro. Trebuie să vezi cine a luat Ursul de Aur, că dup-aia filmul 5gang cu Selly o să ți se pară „The Third Man” cu Orson Welles.

Un fel de concluzii

Eu nu-s ăla care să spună că toate filmele românești sunt proaste. „După dealuri” a lui Mungiu e chiar bun. „Câini” a lui Bogdan Mirică este un thriller excelent. Dar ăsta este unul din cele mai proaste filme românești făcute vreodată. Dacă ați prins pe undeva „A doua cădere a Constantinopolului” și vi s-a părut o șușanea proastă, nu știți despre ce vorbiți. Este o varză ideologizată atroce, mult peste prostia aia de Aferim!. Un infantilism puternic transpiră din aproape orice scenă a filmului. Tot încercam să găsesc un sinonim în română pentru „cringe”, dar nu am reușit.

Probabil dacă ești un adult cu mintea și cunoștințele unui puțoi de 15 ani o să fie o revelație, ceva curajos, șocant și fără compromisuri. Când vezi așa ceva în 2021 făcut de un om de peste 40 de ani te doare bila. Bine, ce pretenții să ai de la o cinematografie care este atât de înapoiată încât trebuie să facă sacrificii umane, reale, doar ca să ia un premiu, de parcă am fi în America precolumbiană.

Sigur, semi-intelectualii de rit nou or să explice cum n-am înțeles că lipsa de subtilitate e un dialog pe care regizorul îl are cu însăși subtilitatea, că e intenționat așa. Vrăjeală ieftină, am mai zis-o, același primitivism al dialogului se găsește și în Afermim!, același tip de construcție chinuită. Senzația principală transmisă de film e de jenă, „hai bă, serios, nu poți mai mult, te rog eu”. Covidul a apărut printre criticii români de film de foarte mult timp, nu mai au simțul mirosului să simtă cum trag cu putere pe nas propriile bășini. E suficient să-l citești pe Andrei Gorzo să vezi ce înseamnă de fapt un cocalar intelectual.

Dar e și-o parte bună în toată chestia asta. Secvențele alea din București, altele decât cele în care ți se scot ochii cu cât de nasol e totul. Alea în care vezi orașul în vara târzie a lui 2020, când era campanie și măștile încă nu erau obligatorii. Și simți toată cacofonia aia de culori și sunete de ambulanță, aia pare foarte familiar. Nu inedit, dar bine făcut cumva. Omul scoată să facă niște cadre calumea, are ochi pentru așa ceva, știe ceva imagine. Bine, multe cadre sunt de-alea, școală, parcă vrea să ia notă mare de la profesorii de la UNATC, dar nu e singurul care o face. A, și actrița din rolul principal e OK, până în partea a treia când intră în „actor mode” și e ca toate actrițele românce de teatru, un pic mai jos decât submediocru.

Pregătește-te pentru valul de elogii la adresa filmului, genul ăla de elogii care sună cam așa: „Ești un țăran borât dacă n-ai înțeles cât de complex artistic și cinematic e acest instantaneu bucureștean”. Simplioții din zonă încă mai cred că după 30 de ani de eșecuri în care li s-a tot zis că împăratul e gol tot se mai naște un fraier care să se pișe pe el de emoție când aude relația între „semne (limbaj, imagini) și realitate”, sau câte un regresist de-ăsta care n-a mai evoluat de când a auzit el în facultate relația între „semnificat și semnificant”.

E fascinant într-un fel, și cred că aici e cheia comedică a filmului: te uiți și vezi niște copii foarte mândri de ei care încearcă să ne explice cum e țara și cinemaul. Dlăguș.

P.S.

Băi, poate vă întrebați cum de iau premii filmele astea românești proaste. Poate nu v-a spus nimeni, hai să vă explic. Sunt co-producții europene, CNC-uri sunt și în alte țări. Ăsta, de exemplu, a fost finanțat și de croați și cehi. În juriile de festival, ăia care decid sunt cam aceiași care dau banii pe la comisiile CNC-urilor de la ei din țară. E o înțelegere între ăștia, eu îți dau voturi ție, tu-mi dai voturi la filmul meu la festivalul ălălalt și la final nu retrogradează nimeni. E plină Europa de festivaluri de film. Mă duc acasă și prezint raportul la stat: din ce filme am finanțat noi, uite, cinci premii. E ca cooperativa aia din fotbal doar că e pe filme. Ada Solomon, marea producătoare, e un Mitică Dragomir al sportului ăsta, de-aia tot ia premii pentru niște producții jenante. E secretul lui Polichinelle, îl știe mai toată lumea care se învârte prin zonă.

Cooperativa din fotbal a alungat oamenii de pe stadioane, aia din cinema îi alungă din sălile de film. Orice director cinema face icter mecanic când aude că iar trebuie să difuzeze un film de-ăsta cu premii, că aia înseamnă să țină o sală ocupată cu o mizerie la care vor intra cinci oameni. Asta în timp ce CNC ia procent din orice bilet vândut la filme bune, ca să finanțeze filmele astea, arta românească a arătatului bubei. Știi cerșetorul ăla care-și arată o rană să impresioneze lumea? E, ăla e filmul românesc acum.