România scoate generație de sacrificiu după generație de sacrificiu

Intru pe blogul lui Vali aproape zilnic, de prin 2019 și mereu îmi amintește de ce am plecat din România.

Am crescut în anii ’90, mâncând multă pâine uscată cu unt rânced la sfârșitul lunii, în așteptarea următorului  salariu al părinților. Când nu mai aveam deloc ce mânca mă trimiteau 2 zile la bunici unde mâncăm supă făcută cu gheare și gâturi de pui pe post de carne. Poate de aceea avem obsesia ospățului de sărbători și a exceselor culinare, că am îndurat multă foame și mâncare făcută din resturi atunci când eram copii.

Ai mei m-au crescut cu mult prea mult bun simț, mi-au creat iluzia că dacă voi învăța bine voi avea un viitor strălucit.

Am terminat facultatea de medicină veterinară, mergeam în fiecare zi la practica la un cabinet veterinar fiindcă în facultate învățam de toate și nimic. Am pus o singură branulă în toți cei 6 ani de facultate, atât de hands-on e sistemul de învățământ. Mi se preda din cărți bătute la mașină în anii ’60 și era bătaie pe ele la bibliotecă ca să putem să ni le copiem și să avem din ce învăța. Cărțile noi aveau același conținut ca cele din anii ’80-’90, doar autorii de pe copertă erau diferiți, în funcție de cine era pe val la disciplina respectivă. De profesorii care se credeau dumnezei pe pământ, care ne umileau și ne țineau pe la uși de dimineața până seara când eram în sesiune nici nu vreau să-mi amintesc.

Având ani de practică în spate în care am învățat să operez, să fac ecografii, sã pun un diagnostic corect, m-am angajat rapid la un cabinet.

Aveam salariul minim pe economie, realizasem că dacă eram femeie de serviciu aș fi câștigat mai bine. Banii îi făceam mergând noaptea sau în weekend la cabinet tratând urgențele, angajatorul spunându-mi că dacă sunt dispusă să fac asta pot păstra banii încasați ca taxă de urgență (80 de lei în 2016). Și bineînțeles că ajunsesem să lucrez zi și noapte, că așa o văzusem și pe mama mea făcând. Lucra mereu peste program la corporație, până când a făcut burnout. După ce s-a întors din concediul medical au dat-o afară ca pe o măsea stricată, pe motiv că se restructurează organigrama (pe ea și încă câteva colege care aveau peste 50 de ani).

Fiind eu cea care trebuia să mă întrețin atât pe mine cât și pe mama, am închis ochii la banii la negru. Aveam noroc că nu stăteam în chirie, dacă ar fi trebuit să plătesc și chirie în silicon valley-ul lui Boc, ar fi fost nasol de tot. Mai avea mama și niște bani puși deoparte, dar mi-am promis că voi face orice îmi stă în putință să nu intrăm în ei.

Am plecat în străinătate la lucru, ajunsesem să câștig într-o zi cât făceam într-o lună în România.

Am plecat cu 2 trolere în care aveam cărți și haine, iar acum  am economii care sa-mi permită să stau degeaba vreo 2-3 ani. Asta după 3 ani de muncă în UK. Dacă rămâneam în România probabil că mâncam unt rânced și ce mai scuturam de prin frigider în ultimele zile până la salariu.

Aici am descoperit că instituțiile respectă cetățenii, programările, nu trebuie să mergi cu 10 dosare cu șină la ghișeu, e în regulă să completezi un formular online.

Când am fost să nasc nu am dat șpagă ca să fiu sigură că nu mă coase ca pe un sac de cartofi după cezariană, am stat singură într-un salon în care aveam toaletă cu hârtie igienică, șampon, săpun, produse de igienă personală (în Romania când am spus că nu este săpun și hârtie igienică la toaleta din spital m-au întrebat unde mă cred). Venea moașa să mă verifice din oră în oră, venea de fiecare dată când apăsăm pe un buton să mă ajute sa alăptez sau sa merg la toaletă. Dimineața ți se aducea un meniu din care să-ți alegi ce vrei sa mănânci. Condiții de Regina Maria la un spital de stat.

Am crezut că am scăpat de birocrația din Romania. Am început să înjur ca ultima mahalagioaică când am văzut pe site-ul consulatului că primul slot liber pentru a ne programa sa facem certificatul de naștere românesc al copilului era peste 6 luni. Plus încă o lună și jumătate să fie eliberat. La fel și cu pașaportul. Că tot era foarte interesat Rareș Bogdan ce ar putea face ca să îmbunătățească serviciile consulare. Nu trebuie decât să citească recenziile de pe Google sau să intre pe site să-și facă o programare. Programările nu se respectă, intră fiecare la grămadă cum îi e norocul. Umilința pe care o încasezi de fiecare dată când trebuie să ai de lucru cu instituțiile publice românești te face să-ți piară dorul de casă.

Citisem undeva despre diaspora care e cel mai mare investitor în economia românească. Am susținut economia românească trimițând bani acasă pentru operația mamei la privat, după ce a avut parte de un malpraxis aproape letal la un spital de stat din Cluj-Napoca (mare centru universitar). Îi mai trimit bani să meargă în vacanțe, să meargă în oraș cu prietenele sau la concerte, fiindcă prețurile din Cluj sunt aliniate la salariile celor din IT, pensionarii și cei cu joburi normale să moară de foame. Și să stea acasă, să nu cumva să strice imaginea orașului de 5 stele.

Concluzia mea e că România scoate generație de sacrificiu după generație de sacrificiu. Până nu vom sacrifica o dată pentru totdeauna corupția, tupeul jegos, șpaga, munca la negru, hoția, salariile minime care nu te lasă să duci o viață normală, nu vom face decât să creștem și noi o altă generație de sacrificiu.

Celor tineri la început de drum le recomand călduros să plece când au ocazia. Vor avea timp mai târziu să se hotărască dacă se mai întorc. Dacă rămân să lupte vor ajunge la 45 de ani frustrați, ranchiunoși, cu regretul că au rămas captivi într-un sistem în care ești predispus eșecului dacă ești un om bun, cu principii și valori sănătoase.

Și când ne întoarcem din străinătate vom avea grijă să nu mai fie de domeniul SF-ului să găsești săpun și hârtie igienică în toaletele spitalelor din România.