Rubrica de psihologie: Viața ca psiholog

Am dat peste un text din 2019 în care o colegă psiholog povestea despre lucrurile absurde cu care te confrunți atunci când practici profesia asta: cum oamenii cred că le citești mințile, cum mergi la un chef și te înconjoară vreo trei oameni care încep să-ți spună din senin problemele lor, cum oamenii cred că ești psiholog 24 din 24 și ar trebui să fii necondiționat empatic cu oricine și orice, că ”doar ești psiholog”. Iar articolul m-a dus cu gândul la cum e viața ca psiholog și alte lucruri cu care mă confrunt și pe care – cei care privesc de la distanță – nu le înțeleg. Așa că am să explic.

Da – e adevărat: fiecare vecin, fost coleg de clasă, prieten, amic, cunoscut te va aborda cu ”dacă ieri am visat că fac sex cu un Audi A6, asta ce înseamnă?”. Tendința oamenilor e să se autodiagnosticheze cu fel de fel de chestii. E oarecum normal – încercăm să prevenim răul așa că suntem în căutare de răspunsuri când ceva nu e OK. Așa că atunci când dau peste un psiholog – mai în glumă, mai în serios – te întreabă fel de fel de chestii. Mai mult să-și confirme lucruri decât să le infirme. Asta echivalează cu a avea un amic ospătar, să ieși cu el la bere și să-l trimiți să-ți aducă berile la masă – că doar asta e ocupația lui. Pe mine unul nu mă deranjează atât de mult să răspund la întrebări cât varietatea acestora și lipsa legăturii lor cu abilitățile mele. Cunoștințele fiecărui om sunt limitate, așa că atunci când cineva mă întreabă dacă e semn de autism faptul că are frisoane, eu dau din umeri. Există o limită a cunoștințelor mele, așa că dacă mă abordează cineva cu concepte și afecțiuni obscure precum fobia de panouri electrice pot doar să inferez sau să promit că mă documentez. Când cineva mă întreabă din senin ”ce înseamnă atunci când te tot gândești la o fată cu care ai fost coleg în generală?” din nou – dau din umeri. Habar n-am. Am nevoie de mai multe detalii. Nu înseamnă că ești acum brusc îndrăgostit de ea și nici că ceva din copilărie iese acum la suprafață pentru a-ți face viața interesantă. Poate ai văzut pe stradă pe cineva care seamănă cu ea și subconștientul evocă des imaginea aia. Poate ești nostalgic. Poate cauți o schimbare în viață. Poate e de la curent.

O altă chestie e cea cu rudele și prietenii. Vor să vină în cabinet să-i ”repari”. Nu poți face terapie cu rudele și prietenii deoarece nu ai autoritate în fața lor și nici distanțare emoțională. Le spui un ”poate ar trebui să încerci să…” și se supără. Credeau că sunteți prieteni și devin iritați la ideea că tu crezi că n-ar putea face ceva bine. Terapia cu rudele și prietenii nu funcționează.

Ce am observat – iar – e că unii oameni au anumite așteptări când vin în cabinet sau când fac ședințe online. Nu toți, doar unii. Expun problema îndelung după care tac și așteaptă. Un fel de ”zi-mi ce să fac”. ”Dă-mi soluții”. Uneori ofer idei sau întreb dacă cutare variantă e probabilă. Nu ofer soluții pentru că nu e o rețetă care trebuie urmată. N-am de unde ghici dacă soluția oferită dă rezultate bune, așa că n-o ofer. Poate că ar fi soluția mea la problemele tale dar poate nu e cea potrivită pentru ele. Poate așa aș rezolva eu problema dar asta nu înseamnă că va funcționa și la tine.

Un alt lucru e teama de a aborda psihologul. E un soi de respect combinat cu frica de a nu cumva deranja omul. Unii-mi spun ”domnul doctor” și înfloresc titulatura cu fel de fel de chestii politicoase. Mail-urile încep cu ”îmi cer scuze că vă deranjez”. În primele ședințe omul e foarte crispat și formal – nu care cumva să se facă de râs. Ce vreau să subliniez e că psihologii sunt tot oameni. Nu mușcăm. Nu ne deranjați. Eu – de pildă – am o regulă cu clienții mei care reprezintă cazuri mai serioase ce implică suferință psihică: le spun că mă pot suna oricând, fie noapte, fie zi, dacă ei consideră că ”e nasol”. Le spun la toți aceeași chestie: decât să sufere intens până la următoarea ședință sau decât să stea cu cuțitul în mână întrebându-se dacă să taie sau nu, mai bine mă sună imediat și discutăm la telefon. E în folosul ambelor părți chestia asta: omul scapă de suferință iar eu dorm liniștit că omul e OK. În catalogul meu mai bine mă trezești la 3 dimineața decât să te chircești pe covor încă cinci zile. Eu adorm la loc foarte rapid. Așa-zisul ”deranj” pe care mi l-ar putea provoca un client care mă sună noaptea e nesemnificativ în comparație cu suferința pe care trebuie să o îndure ca nu care cumva să ”deranjeze”. Deși am regula asta, oamenii tot sunt reticenți să mă caute în clipa în care e de rău și-mi spun ulterior că ”e ok – mi-a trecut după 2 zile, n-am vrut să vă aglomerez”. Oameni buni: ăsta e rolul meu – să mă ”aglomerați”. E chiar OK – I can take it; pe bune. E mult mai nasol pentru mine să fi făcut progrese, să avem ședință săptămâna următoare și să fiți absolutamente varză din punct de vedere psihic pentru că ați așteptat să fie ”rândul vostru”. Am mai mult de lucru și uneori trebuie chiar s-o iau de la zero. Nu câștigă nimeni din teama asta de a nu cumva să deranjezi. În plus – un e-mail sau un telefon n-au omorât încă pe nimeni.

Când lucrez cu un client nou și văd în prima ședință că e reticent și formal și crispat îl iau cu ”yo – dude” și-i povestesc scurt ce tâmpenii am făcut la viața mea: sex, drugs, rock-and-roll. Îi spun că ascult metal de-ăla nervos și mă uit la Family Guy. Chestii care să-i dicteze că-s totuși om și care-s menite să-l relaxeze. Dacă omul e relaxat poți lucra cu el. Dacă e crispat va fi atent la orice zice – nu care cumva să calce strâmb.

O idee cu care mă văd confruntat destul de des, mai ales în mediul online, e cea expusă și în articolul celălalt: cea care spune că lumea crede ferm că psihologii nu se enervează, n-au anxietate, nu înjură, sunt cumva mereu zen și empatici necondiționat cu absolut oricine. Ceea ce e fals. Nu suntem mereu zen, înjurăm la fel ca ceilalți oameni atunci când ne trosnim degetul mic în colțul mobilei și nu – nu trebuie să fim înțelegători cu absolut oricine. Dacă te-ai băgat în fața mea la rând la casa de marcat n-am să caut să ”înțeleg” motivele psihologice din spatele gestului și n-am să sondez în copilăria ta pentru a ți-l motiva. Cel mai probabil am să te bat pe umăr și-am să te rog să treci la capătul cozii, ca restul oamenilor. Dacă refuzi sfidător cel mai probabil am să te târăsc până acolo cu mâinile mele, că vrei, că nu vrei. Nu sunt preot să întorc celălalt obraz oricui scuipă. Sunt politicos cu oamenii politicoși dar pot fi acid cu oamenii acizi. Diferența e că n-o fac în ședințe, unde dacă te răstești la mine te rog calm să încetezi, iar dacă n-o faci te invit politicos să pleci să te răcorești până data viitoare; eventual să pleci și să nu mai revii – în funcție de cât de bine-dispus m-am trezit în dimineața aia.

Ce se întâmplă când ești politicos în mod necondiționat cu oricine e că oamenii tind să abuzeze de situația asta. Încep să-ți tragă șuturi așa – doar că pot. Pentru că nu reacționezi și e amuzant pentru ei și face bine la stima de sine să se simtă superiori și puternici în fața unui care nu le face nimic. Am întâlnit asta la partenerii abuzivi din terapiile de cuplu: îi aduce soția sau iubita la mine și toți – absolut toți – încep un joc în care încearcă să mă domine. Absolut toți încep prin a-și declara competențele pentru a stabili clar cu cine tocmai discut: îmi spun că au citit cutare carte de dezvoltare personală ori că s-au uitat la toate clipurile lui Jordan Peterson. După care mă contrează la ori-ce. Des și cu aroganță. Vezi pe fața lor că știu ei mai bine cum stă treaba cu mintea și psihicul și comportamentul. Îți explică îndelung folosind chestii pe care le-au văzut prin filme. Sunt super-calm și atent să nu devin ironic în situații de genul ăsta. În general oamenii se pierd cam după 20 de minute și comutează pe nervi, plusează cu niște îngâmfare, dau ochii peste cap, devin pasiv-agresivi. Niciodată nu revin și absolut întotdeauna le spun partenerelor că ”apăi ăla e un prost”. Ceea ce-mi permite acum o paranteză: chestia aia cu ”psihopupu” e la fel de inteligentă, iscusită și amuzantă precum a redenumi ”vatman” în ”batman” când vrei să jignești un conductor de tramvai. O întâlnesc des și am mereu aceeași reacție de dat din cap mental în sensul lui ”of, bietul om”. Am observat că există un raport clar între cât de des fac oamenii gluma asta și nivelul lor intelectual și educațional. Revenind la a înfrunta sfidător un psiholog în ședință – e la fel de productiv precum ar fi să spargi cu capul gresia când vine ăla să-ți redecoreze baia, pe măsură ce el lipește plăcile: e inutil, omul e oricum plătit și rămâi și cu semne la cap, și cu baia vraiște.

Legat de ideea anterioară e și cum, atunci când merg într-un cerc social nou, apare câteodată câte un tip care ține morțiș să mă pună la încercare. Aude el că-s psiholog și adoptă o poziție de intelectual, așa cum a văzut el prin filme că arată intelectualii: mâna dreaptă în buzunarul pantalonilor, paharul de vin ținut undeva la nivelul pieptului, degetul mic ridicat în aer. Ei – și începe să-ți spună el cum stă treaba cu psihologia. De obicei e un talmeș-balmeș de ”așa cred eu” și ”am auzit că”, toate ascunse bine sub un omniprezent ”am citit că studiile spun că”. Omul n-a citit nimic, dar i se pare că dacă bagă în discuție ceva despre cercetători și studii asta conferă cumva greutate ideilor vehiculate. Ține puțin chestia asta pentru că rămâne în pană de idei și atunci aduce argumente din sfera mai cunoscută lui: pseudoștiința. Și dă-i cu astrele, și dă-i cu viața de după moarte, și zi-i domnului psiholog despre cutare yoghin faimos cu nume obscur care a zis nu-știu-ce chestie vagă despre meditație. Fug de oamenii ăștia ca de ciumă. Problema e că ei fug după tine și te prind din urmă. În cel mai bun caz se bat singuri pe piept că ți-au explicat niște chestii și pufăie superior: acum te-au informat cum e cu depresia și autismul, misiunea lor s-a încheiat. Nu-i chip să-i convingi, așa că nu prea încerc. Excepții sunt cazurile în care mă plictisesc groaznic și atunci întrețin politicos conversația până se satură ei și pleacă. Imaginați-vă un om de la stână coborând la oraș și intrând în firma voastră de hardware încercând să vă explice cam ce crede el că sunt calculatoarele. Cum alea vor prinde viață ca-n Matrix și ne vor înrobi pe toți. Ori cum e cu hackerii ăia care știu tot ce face el. Cam așa și-n instanțele astea: omul e pe firul lui și nu-l prea poți opri. Logica persoanelor de tipul ăsta e că dacă ei te informează pe tine despre domeniul tău atunci, cumva, ei sunt deasupra ta – mai informați, mai dibaci, mai înțelepți. Le mângâie stima de sine. Dau peste oameni de genul extrem de des.

Un alt lucru peste care dau des e așteptarea oamenilor de a lucra în toate domeniile psihologiei. Eu – de exemplu – nu iau oameni care vor consult psihologic pentru școala de șoferi, încadrare în grad de handicap, permis port-armă, angajare în MAI sau SPP. Nu iau oameni care vor consult psihologic în vederea obținerii unui raport pentru prezentat în instanță (caz de divorț, antecedente legate de agresiune). Nu sunt domeniile mele, de obicei trebuie specializare pe latura asta (masterat, curs complementar acreditat) așa că pe acești clienți îi pasez altor colegi. Am eu lista mea de oameni care se ocupă de aspectele astea și îi recomand celor care mă caută. Eu n-aș ști de unde să încep ceva cu un om care vrea permis port-armă. Dar mirarea e câteodată acolo: ”dar… nu sunteți psiholog?”. Da – sunt – dar chirurgii nu fac și pe dermatologii, nu oferă consult la ochi și nu îți dau cu ciocănelul din cauciuc peste genunchi. Nu avem cum să le știm și facem pe toate din acest domeniu.

O altă chestie la care nu m-aș fi gândit înainte să devin psiholog e cum există psihologi care habar. nu au. ce fac. Pățesc asta pe la congrese și în medii în care socializez cu alți colegi: dau peste frați de breaslă care pur și simplu emit tâmpenii. Mă prinde așa… o jenă ciudată când deschide câte unul sau una gura și spune că autismul e un rezultat a depresiei. Ori începe să vorbească despre ”terapia cu îngeri”. Sau NLP (don’t even get me started). Mă uit la om și mă rog în gând să nu vadă pe fața mea că-s contrariat sau iritat. Fac o notă mentală și știu că aceluia nu-i voi trimite om în cabinet. Dau peste colegi de breaslă a căror carte preferată e ”Fluturi” de Irina Binder. Sau care vehiculează truisme alambicate precum ”dragostea e calea spre fericirea infinitului”. Chestii pe care eu le numesc ”psihologie după ureche”. Nimic științific, nici o urmă de îndoială în practicant, doar un val lung de cuvinte în ton de adevăr absolut.

Cam astea mi-au trecut în cap după ce-am citit articolul de pe Vice. Probabil ar mai fi și altele, dar m-am lungit deja cu textul ăsta. Ce-ar mai fi poate de adăugat aici, legat de subiect: da – îmi este mult mai ușor acum, când întâlnesc pe cineva, să-mi dau seama cine e și ce fel de om e. De cele mai multe ori îmi ia undeva sub un minut să-mi dau seama în ce tipologie de personalitate se încadrează un om care discută cu mine. Și-atunci știu – implicit – cam de ce e așa; ce-l deranjează; ce-i place; ce gânduri are; cum se vede pe sine și cum mă va vedea în viitor pe mine. E extrem de utilă chestia asta în restul palierelor vieții.