Rubrica de psihologie: Impactul mamelor histrionice

Unul din lucrurile peste care dau extrem de des în trecutul clienților mei sunt mamele histrionice. O bună parte din adulții care au probleme de stimă de sine sau suferă de anxietate și depresii au avut parte în copilărie de o mamă histrionică.

Histrionia este preponderent întâlnită la femei. Atunci când o fetiță este lăudată excesiv de părinți în copilărie ori când aceștia nu se ocupă de dezvoltarea ei așa cum ar trebui, rezultatul este că persoana dezvoltă trăsături histrionice care, în forma lor extremă, duc la dezvoltarea tulburării de personalitate histrionice. Extrem de sociabili și teatrali, cei cu tulburare de personalitate histrionică caută mereu să fie în lumina reflectoarelor. Se simt inconfortabil dacă sunt ignorați. De obicei au un debit verbal mai ridicat și solicită în permanență atenția celor din jur. Stima de sine a celor cu tulburare de personalitate histrionică se află la un nivel destul de scăzut. Pentru a-și păstra stima de sine și a nu se lăsa afectați, histronicii tind să devină extrem de critici cu cei din jur. Logica lor este că – deoarece ei înșiși sunt extrem de sensibili la critică – dacă ”atacă preventiv” și critică primii, atunci vor evita să fie atacați și criticați. Mai mult, trăgându-l pe celălalt în jos, prin contrast le crește moralul. În al treilea rând, fiind teatrali și dornici de atenție, iscarea conflictelor le dă ocazia să se manifeste și să fie remarcați.

Există o serie de probleme cu mamele histrionice care au efecte pe termen lung asupra copiilor. Femeile cu tulburare de personalitate histrionică au un nivel al empatiei extrem de scăzut. Nu doar asta, dar au tendința de a se raporta la copiii lor ca la ființe care trebuie să se supună fără crâcnire, obiecte menite să fie decorate și arătate lumii. Deoarece mamele cu tulburare de personalitate histrionică au un nivel extrem de scăzut al empatiei, se vor raporta la copiii lor nu ca la ființe fragile aflate la început de drum ci ca la adulți. Mamele cu TPH sunt nerăbdătoare, critice, se înfurie repede și tind să acapareze întreg spațiul intim al copilului lor. Copilul e acolo pentru a fi modelat de ele și pentru a fi folosit ca supapă a frustrărilor. Vor fi critice fără motiv, dramatice în interacțiunea cu copilul, vor isca certuri din te miri ce și vor ridica la proporții elefantice orice emoție sau eveniment.

Deoarece sunt extrem de sensibile ele însele la critică, mamele cu TPH nu pot accepta ideea că ar putea greși. Acceptarea ideii cum că ar fi făcut ceva greșit le-ar reduce stima de sine, așa că vor motiva orice eșec folosindu-se de cauze externe: au întârziat deoarece e trafic, au întârziat pentru că X le-a reținut, au întârziat pentru că interlocutorul n-a specificat exact ora întâlnirii. Incapabile să accepte faptul că greșesc, mamele cu TPH nu reușesc să se dezvolte intelectual și emoțional dincolo de un anumit prag. Neacceptând greșelile proprii și atribuindu-le altora, vor fi incapabile să învețe din propriile greșeli. Majoritatea oamenilor învață din greșeli și – prin urmare – evită să le mai repete. Mamele cu TPH în schimb vor avea același comportament dezadaptativ din nou și din nou. Prin urmare ajung în viața de adult naive și nepregătite.

Caracteristic lor este modul exuberant în care se manifestă și exprimă. Totul este la extreme. O înțepătură în ceafă devine o migrenă cumplită. Un pahar spart de copil e o greșeală de neiertat. Orice tentativă a copilului de a negocia pedeapsa este tăiată din scurt. Mamele cu TPH instaurează reguli absurde pe care copilul lor trebuie să le urmeze, copil care – ulterior – va observa cu stupoare că fix ele sunt cele care nu le respectă. Deoarece au nevoia de a critica constant, se vor abate asupra copilului ori de câte ori vor avea ocazia. Îl vor trata cu indiferență și-i vor retrage afecțiunea ca metodă de pedepsire a acestuia, îl vor certa des, vor verifica constant dacă acesta respectă regulile impuse de ele. Critica va veni în funcție de fluctuațiile emoționale ale mamelor dar va fi motivată altfel, de obicei printr-o greșeală mult umflată a copilului.

Copiii crescuți astfel ajung să nu mai fie siguri ce se petrece în relația cu mama lor. Cum fluctuațiile emoționale și nevoia de atenție a mamelor sunt cauza criticilor, viața cu mamele lor va fi imprevizibilă și-i va ține mereu în expectativă. Reci din cauza empatiei scăzute, mamele cu TPH vor critica des și vor oferi afecțiune extrem de rar. Regulile și discursul lor nu vor avea sens pentru copii, ceea ce-i va face și mai confuzi. Un copil crescut în critică, fără afecțiune, și – mai mult – ținut în șah mereu de stările emoționale ale mamei, se va dezvolta într-un adult anxios, depresiv, cu stimă de sine scăzută și – foarte probabil – cu semnalmentele unei tulburări de personalitate sau chiar afective.

Adulții care au o astfel de copilărie presărată de dramatismul și critica mamei vor avea dificultăți în a înțelege ce s-a întâmplat în trecut și de ce s-au dezvoltat așa. Cel mai des se vor blama pe ei înșiși. Aproape fără excepție, ajunși adulți vor avea stări de anxietate dese și o stimă de sine scăzută. Unii dezvoltă anxietate de performanță, alții tulburare de personalitate obsesiv-compulsivă. În cazul unora, stima de sine este atât de afectată încât întâmpină episoade de furie. La fel de întâlnite ca rezultat al unei astfel de copilării dificile sunt tulburarea de personalitate borderline, dependentă și evitantă.

Îndrăznesc să spun că un sănătos 30-35% din clienții mei au avut o mamă histrionică. Încă mă surprinde cât de des dau peste aceleași povești din copilărie. Dacă vă recunoașteți mama în textul de mai sus și suferiți în viața de adult de des=presii, anxietate și/sau stimă de sine scăzută aflați că terapia face efectiv minuni. Am observat că oamenii, odată ce înțeleg prin ce au trecut în copilărie, încep să își schimbe viața în bine. Pot face managementul anxietății, își auto-explică brusc o mulțime de evenimente din trecut, stările depresive se răresc și – în general – prind curaj și se pun pe picioare. Sunt mereu surprinși de faptul că modul de manifestare al mamei se încadrează într-un tipar și că nu e ea de felul ei mai vorbăreață, teatrală și agitată. Odată ce înțeleg patologia tulburării de personalitate histrionice și înțeleg că nu-s singurii care au trecut printr-o copilărie grea din cauza ei, adulții încep să-și refacă viața prin prisma noilor informații.

Bănuiala mea e că prevalența tulburării de personalitate histrionice în populația românească e de sorginte sociologică și are ceva de-a face cu perioada comunismului. Pe-atunci fiecare copil trebuia să fie perfect, trecea clasa necondiționat, era crescut parțial de mentalitatea de grup a Partidului. Ideea cum că am fi fost infailibili și glorioși ca popor și cea care afirma că femeia e fragilă și supusă bărbatului a dus la un val de fete crescute în ideea de ”trebuie să fii frumoasă și cam atât”. Posibilitățile în comunism erau reduse pe toate planurile iar tradiționalismul patriarhatului era bine instaurat la noi în Balcani. Așa că fetele probabil nu depuneau mari eforturi în a se dezvolta intelectual, profesional, educațional și emoțional, fiind totodată convinse că oricum acela era destinul lor – de a fi cândva soții. Acceptarea necondiționată a Partidului, indiferent de realizări, a pus benzină pe foc și a dat naștere la un val de fete crescute în ideea că nu pot greși, că nu trebuie să depună efort și că trebuie să se facă remarcate pentru a-și găsi un soț. Ingredientele perfecte pentru dezvoltarea ulterioară a tulburării de personalitate histrionice. Adulții de 30-40 de ani din ziua de azi sunt – în număr mare – copiii acelor femei.

Mulțumesc că ai citit acest articol.
Dacă vrei să susții acest blog, cumpără un abonament de 3$

33 comentarii

  1. Din pacate,da. Oare ce a generat in femeile astea comportamentul histrionic? Mama mea nu a avut parinti severi dar nici nu a fost rasfatata. Ce ar putea face terapia pentru mine? Am mari dubii, e foarte greu de facut o deprogramare, pentru ca toate astea actioneaza inconstient.

    202
    • Faza cu “mama mea nu a avut parinti severi” e posibil sa fie doar o fateta. Eu am descoperit recent ce fel de femeie a fost bunica mea acum 30-40 de ani. Nu e placut, dar pot garanta ca terapia cu un psiholog clinician te poate ajuta foarte mult.

      Comentariu apreciat.293
    • @Ena: nu e vorba atât de ”deprogramare” cât de a înțelege exact ce anume din comportamentul mamei e parte de caracter și ce anume e parte din personalitatea ei așa formată. Terapia ajută mult. Am avut clienți care după vreo 3-4 săptămâni se raportau deja radical diferit la mamele histrionice și reușeau să nu se mai enerveze în prezența lor. E ca și atunci când dai peste ceva necunoscut: la început te temi, apoi prinzi curaj și – odată ce înveți mai multe despre acel lucru – te relaxezi în prezența lui.

    • nu scria nimic de părinți severi, scria că ”nu s-au ocupat de dezvoltarea ei cum ar trebui” (nu știu ce înseamnă asta, dar nu înseamnă severi)

      41
    • Eu cred ca o parte din comportamentul indus de emotii negative, precum frica (pana la paralizie) stress a fost programat in copilarie de adulti cu genul asta de probleme. Bun, la nivel constient , stiu ca de acolo au pornit (nu m-am nascut cu problemele astea, au aparut atunci), dar la nivel inconstient, starile astea inca apar si , desi nu inteleg comportamentul ei (e diferita de mine ) daca l-as intelege, m-ar ajuta cu ceva? Si la cine ar trebui sa apelez, psihiatrii doar prescriu medicamente, psihologii, nu cred ca au pregatirea necesara (e nevoie de vocatie nu numai de diploma). E foarte greu sa ai incredere in cineva ca sa expui chestii atat de private (acuma e la nivel anonim deci e ok)

      71
    • @Ena: iti inteleg frica de a impartasi chestiuni intime unui psiholog, mai ales cand in societatea noastra sunt atatea mituri care induc reticenta fata de aceasta profesie. eu nu privesc cu ochi buni psihiatri din Romania, din experienta personala sunt refractari la chestiuni psihologice si cred ca solutia se afla exclusiv in sprijin chimic. Daca incepi terapia cu un psiholog si nu consideri ca e potrivit poti renunta chiar de la prima sedinta, daca simti ca nu exista “chimie”. Nu se va supara si nu iti va tine morala.

      122
  2. Generațiile născute în ’80-inceputul anilor ’90 parcă au copilării trase la indigo (cu mici excepții). Cea mai dureroasă chestie e privarea de afecțiunea maternă, lăsând deoparte bătăile, etichetarea și umilirea copilului. Poveri sufletești greu de dus. Comunismul a distorsionat complet empatia și inteligența emoțională a acelor generații de părinți. Și noi am preluat acele tipare de comportament, care ies la suprafață mai ales în momentele critice.

    Comentariu apreciat.523
    • Lipsa de afecțiune e recurentă, nici baby boomers și nici generațiile anterioare n-au avut parte de așa ceva. Există însă o diferență în ce privește mediul social în care s-au format aceste generații: în satul tradițional sau într-o familie numeroasă e mai ușor să stabilești legături emoționale pe laterală, gen cu frații, în familia extinsă sau pur și simplu prin vecini, iar acestea suplinesc uneori lipsurile din relația cu părinții. Generațiile născute la bloc au avut sensibil mai puține opțiuni în acest sens, atât din dimensiunea redusă a familiei (mulți copii unici etc) cât și din amestecul social din noile orașe industriale, adică fiecare familie ajungea inițial “printre străini”.

      Comentariu apreciat.221
  3. da! terapia face minuni!

    124
  4. Se aplica asta si in cazul tatilor?

    121
  5. Aș putea să o includ pe tanti Șoșoacă în categoria asta? Mamă nu știu dacă este, da’ histrionică cam cât cuprinde :))

    129
  6. Cam așa erau mămicile care veneau la ședințele cu părinții în gimnaziu.
    Eu le spuneam altfel, dar bine că am aflat acum termenul de specialitate..

    Comentariu apreciat.251
    • Si eu imi aduc aminte de cateva cazuri din astea de mame care ieseau in evidenta, Mamele care doreau cu ardoare sa isi trimita odraslele in excursie cu duamna invatatoare. Excursii cat mai scumpe, evident. Tot acestea cereau pedepsirea fizica a copiilor

      141
  7. @Razvan, mama mea a fost exact acest gen de persoana, afectiune putina spre deloc si mereu critica – de la faptul ca ai spart nu stiu ce bibelou cand aveai 2 ani la nu vei fi in stare sa realizezi nimic in viata, repetat zilnic, plus certuri peste certuri. Insa declicul s-a intamplat cand eram prin clasa a V-a. Urmau inscrierile pentru olimpiada de matematica, faza pe scoala. Evident mama mea mi-a strigat ca de obicei ceva de genul “sa nu te duci ca te faci de ras, nu ai nici o sansa”. Insa considerand ca as putea sa fac fata si incurajat si de profesoara de matematica m-am inscris. Cea mai mare bucurie de pana atunci a fost in momentul in care au venit rezultatele si trecusem de prima faza cu 9,80 ceea ce mi s-a parut incredibil, nici macar eu nu credeam ca am sa reusesc asa ceva. Din acel moment toate criticile care au urmat, toate manifestarile de neincredere si de descurajare nu au mai contact si am capatat incredere in fortele proprii. Aceasta a ramas si o convingere proprie – sa ai incredere in tine si daca doresti sa obtii un anumit rezultat sa te pregatesti temeinic fizic si psihic, in ciuda scepticismului si descurajarii celor din jur. Fiindca mi-a displacut acest comportament al mamei mele, am incercat sa ma comport cu copiii mei exact cum as fi vrut sa se comporte parintii mei cu mine in copilarie si am incercat sa fiu cat mai apropiat de ei, sa avem un dialog deschis, sa nu le fie frica sa vina la mine sa discute sau sa imi ceara ajutorul, sa ii incurajez sa aiba incredere in fortele proprii si sa nu le fie frica sa mearga intr-o anumita directie daca asta isi doresc. Acum ramane de vazut cand vor ajunge adulti daca am avut succes si vor ajunge oameni independenti si empatici care vor avea acelasi comportament cu proprii copii.

    Comentariu apreciat.561
    • @Bogdan: Copiii mamelor respective tind să fie foarte empatici când ajung adulți. Când au la rândul lor copii știu exact de ce anme trebuie să se ferească și de fiecare dată reușesc să crească copii foarte OK. Sunt atenți cu ei și critici doar când e nevoie și doar în mod constructiv. Asta din ceea ce am observat eu. Au o teamă imensă nu care cumva să se transforme în mama lor, așa că evită cu succes comportamentul ei când devin la rândul lor părinți.

  8. La ce vad la colegele felelor mele pun pariu oul meu stang ca peste 10-15 ani vei avea foarte multe cliente la tratament. Probabil 9 din 10 femei, cel putin cele de la oras 😉

    93
    • Nu cred că femeile histrionice se prea duc la psiholog, că își acceptă greu greșelile din ce scrie Răzvan. Mai degrabă copiii lor.

      182
  9. Ce facem dacă întâlnim o persoană histrionică? Este vreo metodă de a o duce pe calea cea bună având în vedere că își acceptă foarte greu greșelile? Nu cunosc încă nici una (poate doar moderat), dar mi se pare interesant subiectul 🙂

    91
  10. Si ce facem cu coana-mare, o ducem si pe ea legata la terapie?

    131
  11. Exista tati histrionici?

    10
  12. “Așa că fetele probabil nu depuneau mari eforturi în a se dezvolta intelectual, profesional, educațional și emoțional, fiind totodată convinse că oricum acela era destinul lor – de a fi cândva soții.” – cred ca te inseli. Mie mi se pare ca noi, fetele educate in comunism, am avut bagata in cap fix chestia opusa, ca e musai sa invatam bine, sa avem o meserie buna, sa ne putem intretine copiii in caz de orice, ca pe barbati “nu te prea poti baza” (tatii nostri, ce-i drept, multi dintre ei daca nu chiar majoritatea aveau probleme cu alcoolul, nesurprinzator daca ne gandim in ce lume de rahat traiau. Si mamele erau baza, cam duc eau greul familiei in spate, si ne insuflau si noua aceeasi mentalitate). Cam la fel de damaging ca ce zici tu, pana la urma, dar in alta directie.

    Comentariu apreciat.312
  13. O întrebare: dacă știi exact ce trăsături ți-au indus părinții în copilărie, cum procedezi spre a le ameliora? Am observat la mine că multe dintre ele sunt chiar subtile și sunt fix acelea care sunt înrădăcinate atât de mult în mine încât fac parte integrantă din viața mea, ca și cum sunt un dat firesc al meu, însă de la un timp, făcând paralelă între cum procedează părinții și la tratamentul (nu rău fizic!, ci psihic), ajung să văd că e o moștenire. Dar bănuiesc că de la a le identifica până la a le vindeca e un drum lung.

    31
  14. Dap, sunt fix portretele viitoarei foste neveste, respectiv viitoarei fost mame soacre.

    101
  15. Eu sunt in plin proces de realizare a tot ceea ce am patimit in copilarie cu mama mea. Sunt convinsa ca ea sufera de tulburare de personalitate narcisica insa citind acest articol imi dau seama ca aceste doua tulburari au puncte comune insa nu inteleg cum se diferentiaza intre ele.

    Neintelegand ce se intampla cu ea ,cu relatia dintre noi, am fost ani intregi depresiva , am avut o parere proasta despre mine, ganduri suicidale , tot tacamul . Din fericire nu am mai avut astfel de trairi insa realizand ca nu a fost ok prin ce am trecut , din ce in ce mai mult dezvolt vina de a nu taia cordonul mai din timp,vina de a fi pierdut anii mei cei mai frumosi .

    Ai mentionat ca cei cu mame cu aceasta tulburare pot dezvolta la randul lor o tulburare de personalitate , sunt curioasa care ar fi aceea.

    71
  16. parerea mea nu dati cu pietre, dar tu trebuie sa te gandesti cum sa-ti fie bine de acum incolo, daca ai constientizat asta. ‘Vina’ de a nu fi taiat cordonul este din nou inutila.
    Sa incerci sa-i schimbi este o lupta cu morile de vant, cum spunea tot Coloja mai demult nu esti o persoana perceputa ca autoritate de ei. Vezi-i de ale tale, intelegi de ce fac ei asta (nu are de fapt treaba cu tine cauza) si nu lasi sa te mai afecteze/raneasca. Succes !

    33

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.

1. Linkurile utile în context sunt binevenite.
2. Comentariile asumate fac bine la blăniță.
3. Șterg comentariile care îmi strică buna dispoziție.
4. Nu fiți proști, agramați sau agresivi la primele 50 comentarii aici.

Susținere

Susține acest blog cumpărând de pe eMAG prin acest link, de la PCGarage prin acest link sau de la Finestore.

Top articole

7 zile