Rubrica de psihologie: Despre monogamie, cuplu și cum nu prea ne dorim parteneri cumsecade

Vorbeam acum câteva zile cu o clientă despre cum toți tipii care o abordează se dovedesc a fi grobieni. Se întreba dacă nu e cumva ea prea cumsecade. Aceeași discuție o avusesem cu o zi înainte cu o altă clientă. Apoi m-am adus aminte că avusesem dialoguri pe aceeași temă și cu bărbați, și cu femei. Ergo – articolul de față. Prepare for wall of text.

Textul pe care-l aud cel mai des de la oamenii care-și caută un partener e despre cum partenerul acela trebuie să aibă calități. Femeile caută un bărbat răbdător, cald, empatic, educat. Bărbații – atunci când vor o relație de lungă durată – caută o femeie liniștită, cu umor, răbdătoare, necicălitoare. Asta în linii mari. Numitorul comun e că oamenii înșiră o listă de calități ce descrie impresia lor despre idealul feminin sau masculin. După care îi vezi pe mulți obținând acel partener și despărțindu-se de el ori declarând plictis. Am pierdut șirul mental al fetelor pe care le știam în adolescență și care – femei devenind – s-au căsătorit cu câte un ”pâinea lui Dumnezeu” doar pentru a divorța de el după doi ani. Ori al amicilor care se căsătoreau cu câte o tipă foarte de treabă pe care o plăceam toți, ca apoi să auzim că a părăsit-o pentru alta.

Am să explic de ce se întâmplă chestiile astea.

Hormoni

După cum am mai scris într-un articol anterior, bărbații au un nivel de testosteron mai ridicat decât al femeilor iar femeile un nivel de estrogen mai ridicat decât al bărbaților. Asta îi face pe bărbați mai agresivi și mai orientați spre logică iar pe femei mai empatice și orientate spre legături sociale. E motivul pentru care majoritatea conflictelor dintre bărbați se rezolvau cu pumnul iar a celor dintre femei se rezolvau cu ceartă, bârfă și distrugerea reputației. Diferențele acestea dintre cele două sexe – alături de multe altele – au dus la formarea sistemului patriarhal care a dominat rasa umană: bărbatul era apărătorul familiei și se ocupa de vânat iar femeia era cea care avea grijă de copii și avea un rol de culegător. De exemplu, motivul pentru care în multe culturi bărbații mâncau primii și primeau cele mai bune bucate era să asigure masă musculară și sănătate celui mai puternic din punct de verere fizic. Dacă bărbatul nu era bine hrănit nu putea să apere familia, să lupte cu alți bărbați din alte triburi pentru a dobândi resurse, să vâneze animale mai mari ori să care bușteni cu care să ridice așezăminte. Femeia și copiii erau pe locul secund, după principiul ”fără protecția mea ei oricum pier”. Strict pragmatic vorbind, o femeie nu putea să apere eficient un trib când atacatorul era bărbat. Mai mult, trebuia protejată deoarece copiii depindeau uneori exclusiv de ea (de empatia ei, de laptele ei, de oblojirea ei). Tot pragmatic vorbind, bărbatul nu era incapacitat parțial o dată pe lună de către menstruație și nici nouă luni de către sarcină. Putea fi la fel de eficient oricând, așa că logica a dus spre acest aranjament în comunități.

Ținând în memorie cele din ultimul paragraf, să vedem acum ce tip de partener caută, pe rând, cele două genuri. Și – mai important – ”de ce”.

Calități

Femeile sunt programate genetic să admire într-un bărbat puterea. Unde ”puterea” înseamnă mai multe lucruri – de la ”a fi descurcăreț” la ”a fi clădit bine”. Dacă un bărbat este puternic atunci – implicit – poate oferi protecție femeii și (ulterior) unei familii. Puteți înlocui ”puternic” cu ”abil” sau ”capabil”. Scopul din subconștient al femeii este să asigure perpetuarea genelor, iar asta înseamnă nevoia de protecție a copiilor. Dacă un bărbat are masă musculară asta denotă că – fizic cel puțin – este capabil să doboare posibile pericole; fie ele sub forma unor inamici, fie ele fiare din pădure. Ulterior, după apariția orașelor-cetăți și a civilizațiilor, puterea fizică a început să cedeze loc statutului social și avutului. Dintr-o dată erai capabil să obții resurse și să nimicești dușmani fără să-ți folosești pumnul; plăteai pe cineva și-o făcea în locul tău. Struneai o armată, angajai un vânător să-ți aducă mâncare, mituiai un soldat să-i toarne otravă senatorului advers. Un om cu un statut social elevat și/sau cu avere putea obține mai multe decât un om doar bine-clădit. Banii și poziția socială deschid căi iar acele căi fac viața mai ușoară. E motivul pentru care azi, în unele sate din România, dacă intri cu un Audi A6 ieși de-acolo cu două fete pe bancheta din spate. E motivul pentru care mulți bărbați se luptă să agonisească ori să dețină funcții importante. Și e motivul pentru care unele femei se simt atrase de bărbații cu bani și putere socială.

Bărbaților le-a fost mai ușor să aleagă. Nefiind incapacitați fizic de către de sarcină și fără schimbări hormonale majore în fiecare lună, bărbații au avut dintotdeauna luxul de a putea avea mai multe partenere. Parțial ține tot de perpetuarea speciei. Foarte multă vreme o bună parte din copii mureau la naștere din cauza infecțiilor. Ori nu supraviețuiau iernii. Ori se accidentau și ajungeau schilozi și deveneau inutili tribului. Monogamia este un concept relativ recent dacă luăm în considerare trecutul rasei noastre. În mare parte a timpului am fost poligami ar bărbații aveau mai multe partenere din simplul motiv că astfel creștea șansa de a-și perpetua genele și de a avea copii care ajung la maturitate, gata să predea – la rândul lor – genele mai departe. Astfel că bărbații căutau inconștient femei fertile. Asta de obicei însemna ca femeia să fie cât mai tânără, să fi avut deja menstruație, să nu fi avut un istoric de boli serioase și să aibă îndeajuns de multă carne pe ea cât să poată supraviețui chinurilor nașterii. O femeie sănătoasă putea naște mai mulți copii în decursul vieții ei și – mai important – avea șanse mai mari să supraviețuiască îndeajuns de mult cât să-i crească. Sânii mari și coapsele mari denotau fertilitate și sănătate așa că bărbații se ghidau în principal după aceste două elemente vizuale când venea vorba să aleagă o parteneră.

Trăiam mai puțin pe vremuri

Ca notă aparte – media de viață până acum vreo 1000 de ani era de 30-40 de ani. Asta înseamnă că zeci de mii de ani puțini supraviețuiau dincolo de tinerețe. Ceea ce implicit scurta timpul pe care-l aveau la dispoziție pentru a întemeia familii. La 12 ani erai deja bun de trimis la luptă cu sulița iar pe la 13-14 ani fetele deja erau gravide. Majoritatea populației planetei nu făcea față bolilor, rănilor, luptelor ori lipsei hranei. Mulți mureau de frig sau sete. Alții otrăviți. Aveau cam 30-34 de ani să facă slalom printre toate pericolele naturii, bacterii, viruși, scorpioni, infecții și ciomege. Ceva, până la urmă, tot îți venea de hac. Există extrem de puține schelete de oameni bătrâni în solul planetei. Timp de milenii bătrânețea era o condamnare sigură la moarte. Deveneai inutil comunității și – mai nasol – îi consumai resursele cât timp tu nu puteai contribui cu nimic. Dincolo de 40 de ani te mișcai tot mai greu, rănile se închideau tot mai greu, boala dura tot mai mult, deveneai treptat infertil(ă), scădea vederea, începeau problemele cu gingiile. Erai cel care rămânea în urmă când tribul fugea de animalele de pradă.

Cum au apărut familiile

Odată cu apariția civilizațiilor au apărut și primele culturi. Căpeteniile de trib s-au transformat în regi, au apărut primele armate și – odată cu ele – primele conflicte de amploare. Tot primele războaie au dus la necesitatea de a avea o armată nu doar mai bine echipată dar și bine hrănită și numeroasă. Asta însemna că trebuia făcut ceva ca producția de mâncare să fie constantă iar bărbații capabili de luptă mai numeroși. Primele civilizații au alcătuit astfel primele orașe-cetăți: locuri îngrădite în care puteai antrena luptătorii și în care familiile lor erau în siguranță. Apar primele legi la nivel de oraș, cu ”Codul lui Hammurabi” fiind printre primele compendii de ”cam astea n-ai voie să le faci” atestate în istorie (cca. 1800 î.e.n.). Legile aveau menirea de a păstra armonia în cetăți. Era greu să produci, să prosperi și să lupți cu cetăți inamice dacă la tine în curte se înjunghiau între ei proprii tăi cetățeni. Printre primele legi care au definit monogamia s-au numărat cele care legalizau uniunea dintre un bărbat și o femeie. Asemenea legi erau necesare pentru a evita discuțiile și eventualele conflicte ulterioare legate de moștenire. Bărbatul conducea casa și administra averea dar avea dreptul la o singură soție (de cele mai multe ori). Soția avea drepturi mai puține, dar i se garanta de cele mai multe ori un singur soț. Apar concepte precum ”suroratul” – dacă soția moare, soțul ei văduv o ia de soață pe sora acesteia. Se reglementează practic cine ava voie să facă o uniune cu cine, iar asta în ce condiții. Se reduc discuțiile despre infidelitate, paternitate și moștenire și – implicit – se păstrează ordinea în cetăți. Apare ideea ”dreptului prin sânge”: cum că fiul lui X va fi nobil sau sărman deoarece are genele lui X. Ascensiunea pe scara socială e limitată, ceea ce face ca accesul la educație să fie rezervat doar castei superioare. Educația devine parte din moștenirea tatălui și ajungem astfel să progresăm tehnologic și cultural din ce în ce mai repede.

Odată cu poligamia dispare ideea copiilor crescuți de comunitate și prinde rădăcini și o deosebită importanță ideea de ”familie”. Dintr-o dată știi cine e fiul tău ori sora ta și se elimină defectele genetice cauzate în trecut de incest. Începe să se pună preț pe bunăstarea familiei și nu a comunității (în caz că vă întrebați cum a apărut corupția) și apare conceptul numelui de familie ori a blazonului acesteia – ceva care să diferențieze acea familie de altele. Nu în ultimul rând apar relațiile de lungă durată. Soția era soață pe viață iar fiii devin moștenitori de drept. Prin urmare crește brusc însemnătatea alegerii partenerului de viață; odată luat rămâneai cu el. Conceptul păstrării avuției și al pasării mai departe al moștenirii duce la aranjamentele de familie care defineau viitorul tinerelor cupluri. Partenerul sau partenera trebuia să fie din aceeași castă și să nu risipească bunurile familiei. E motivul pentru care vreme de milenii s-a apelat tot la incest pentru a garanta că averea rămâne în familie (cel puțin în cazul castelor superioare ale civilizațiilor). Cam tot pe-aici avortul devine tabu deoarece pune în pericol continuitatea familiei.

Importanța alegerii partenerului se păstrează în ziua de azi, chit că Revoluția Industrială a echilibrat mult statutul genurilor și a apropiat mai mult diferitele caste sociale. Apare Capitalismul. Dintr-o dată e posibilă ascensiunea socială pe verticală iar omul de jos are ocazia să devină bogat sau important.

Ne plac oamenii prosociali

Și ce-au astea toate de-a face cu partenerii cumsecade și cum nu ni-i prea dorim de fapt? Ei bine, ne stă în fire să tânjim după dragoste, afecțiune, empatie, înțelegere. De place să fim ascultați așa că apreciem oamenii răbdători. Ne ferim de conflicte așa că apreciem oamenii calmi. Oamenii educați și/sau inteligenți ne fascinează deoarece calitățile lor dau naștere la lucruri noi și ajută în rezolvarea de probleme. Ne plac artiștii pentru că visează liber și alcătuie chestii din nimic folosindu-și doar imaginația. Sunt chestii pe care le observăm în societate și pe care ajungem să le apreciem. Ne dorim să avem cât mai multe din acele atribute deoarece acele atribute denotă un comportament prosocial și sunt căi sigure spre faimă, bani și – implicit – acces spre o plajă mai mare de potențiali parteneri. Ne plac oamenii prosociali pentru că fac bine și nu rău. Ne plac oamenii plini de vervă pentru că asociem hiperactivitatea cu curajul și sociabilitatea. Ne plac oamenii frumoși deoarece noi și alții suntem atrași de ei iar ceva numit în psihologie ”efectul de halou” ne face să presupunem în mod eronat că un om frumos, deștept și bine îmbrăcat e totodată și educat, și bogat, și descurcăreț, și viril.

Ne ghidăm după cele de mai sus atunci când ne alegem prietenii. Și ne ghidăm după ele atunci când ne alegem partenerul/partenera de viață. Societatea și fascinația ne împinge spre ”omul bun”.

…însă ne place și să luptăm pentru ceea ce vrem

Problema e că noi, ca ființe umane, suntem îndeosebi de deranjați de perioadele lungi de inactivitate. Inactivitatea și prosperitatea continuă duc în cele din urmă la stări de depresie și stimă de sine scăzută; oricât ar putea să pară asta de paradoxal. Avem nevoie de perioade nasoale și de chin pentru a putea aprecia zilele bune din viață. În caz contrar acele zile bune se contopesc una în cealaltă și viața devine lipsită de surpize. Și mai nasol – odată ce ai mai tot ce-ți trebuie și nu mai ai pentru ce să lupți începi să te întrebi care e rostul tău. Nu te mai face fericit nimic din ceea ce încerci. Parte din plăcerea vieții constă fix în dorința noastră de a o duce mai bine, mai multă vreme. Majoritatea obțin asta prin efort, muncă, tertipuri, încercări repetate. Lupta aceea face viața frumoasă deoarece – la final – obții plăcere din cângul că ”ți-a reușit”. Ai construit în sfârșit casa aia la care lucrai de zece ani și te poți acum bucura de ea. Dacă o primeai gratis te-ai fi bucurat intens de ea o vreme, dar mai puțin ulterior. E motivul pentru care șobolanii din experimentul ”Universului 25” al lui John Calhoun au început să se cam omoare între ei după ce au trăit o perioadă în abundență deplină și calm.

Vrem parteneri perfecți. Problema e că odată ce-i avem nu mai e nimic în plus de făcut. Nu trebuie să luptăm să-i schimbăm. Și viața e OK, copiii sunt sănătoși, ea e fidelă în mod necondiționat iar el face de mâncare de dragul ei și fiecare simte că ceva parcă nu e bine. Nu mai există incitare, totul e un dat. Cu extrem de puțin efort ai primit partenerul ideal care rămâne așa și face totul perfect iar chestia asta efectiv te scoate din sărite. Mai mult – calitățile acelea prosociale atât de utile în societate și admirate de alții încep să te plictisească și par tot mai mult minusuri. Da – e calmă, curată și bună la suflet dar începe să ți se pară slabă; ca și cum nu s-ar descurca în situații critice. Sau el e educat, cu un business de succes, îți aduce flori zilnic dar ai cam vrea să-ți dea pace și ți se cam pare că nu s-ar putea apăra în caz că-l iau doi tipi la pumni.

La fel cum legile scrise ale orașelor-cetăți au oficializat ideea de ”uniune legală” dar n-au stârpit astfel infidelitatea, la fel – calitățile prosociale dictate de civilizația modernă eclipsează ceea ce e scris în codul nostru genetic. Încerc să spun că – deși civilizația și cultura a evoluat – genetic vorbind nu suntem prea diferiți de ceea ce milenii de evoluție ne-au făcut să devenim în urmă cu (să zicem) 5000 de ani. Intervine nevoia aceea genetică, ancestrală, care ne spune că dacă bărbatul emite pericol iar femeia fertilitate atunci de asta avem nevoie. Că dacă bărbatul e agresiv sau descurcăreț sau faimos sau cu bani atunci asta trebuie să ai pentru a perpetua specia. Iar dacă femeia are sânii mari, fundul bombat și e tânără atunci de ea avem nevoie pentru a face copii.

În fiecare an milioane de cupluri se căsătoresc. Și-n fiecare an peste jumătate din același număr de alte cupluri divorțeasă sau se separă. Lipsa banilor și infidelitatea sunt principalele cauze ale divorțului. Cândva, cumva, unul dintre parteneri începe să caute pe altcineva. În cazul bărbaților tiparul e deja intrat în cultura populară: omul de peste 35-40 de ani care caută fete tinere, fertile, care denotă sexualitate. În cazul femeilor e de obicei cineva mai puternic (fizic) ori cu un statut social și/sau financiar mai bun decât al predecesorului. Vedem aceleași povești peste tot: ”ea se plictisise în relație pentru că se decisese că vrea să-și trăiască viața”; ”el a fost văzut pe stradă cu una mai tânără”; ”au divorțat deși toată lumea spunea că-s cuplul perfect”; ”l-a părăsit pentru antrenorul ei de la sală”; ”a părăsit-o pentru blonda cu sânii mari”.

Vrem să luptăm pentru lucrurile pe care ni le dorim, iar asta pentru că altminteri nu ne putem bucura de ele. Ne plafonăm când primim totul pe tavă. Suntem în esență poligami care am convenit de vreo patru-cinci milenii să ne comportăm monogam. Vrem soția frumoasă și educată, dar doi copii adolescenți mai încolo o vrem pe secretara ei de 19 ani, chit că ultima nu leagă două idei coerente cap la cap și râde exclusiv când vede oameni alunecând pe coji de banană. Și da – soțul sau iubitul sau logodnicul e programator și poate îl știe cita pe Hemingway, dar mecanicul lui auto are mușchi, chit că mecanicul râgâie galant prin restaurante între două coji de semințe.

Nevoia de împrăștiere a liniei genetice în cât mai multe direcții e motivul pentru care atât de mulți oameni înșală. Și o fac cu parteneri care se mulează fix pe ceea ce căutau primii oameni ai cavernelor când își doreau sex: sâni mari, fund mare, fertilitate și tinerețe câ venea vorba de femei, respectiv putere fizică sau putere socială când venea vorba de bărbați.

Procesul de curtare

Revenind la ideea din primul paragraf: fetele ”cumsecade” sunt abordate preponderent de ”grobieni” deoarece ultimii confundă amabilitatea cu flirtul. Femeile pun la încercare de obicei un bărbat, uneori inconștient, pentru a se asigura că acesta are acele calități necesare protejării unei eventuale familii. Se prefac neinteresate, vor să lupți pentru ele, sunt ironice, critice. Îl testeză pe bărbat pentru a vedea cum se descurcă în condiții de stres, câtă determinare au și – mai important – cât luptă să le obțină. Abia după ce bărbații dovedesc asta își permite o femeie să se relaxeze oarecum în prezența lui. Relaxarea aceea se traduce prin amabilitate crescută și o scădere a intensității testului. Cam aceea e recompensa. Când însă un bărbat primește direct deschidere și amabilitate din partea unei femei e ca și cum ar fi trecut deja testul. Trece la pașii următori: flirt și inițierea contactului.

De partea cealaltă, bărbații joacă rolul lor în curtare, dar ca orice ființă vie sunt atenți la resursele pe care trebuie să le consume: timp, nervi, bani, întreținerea imaginii, statut social, efort. Îi irită că jocul se prelungește și nu pricep de ce femeia spune una și face alta, de ce azi e interesată iar mâine nu. E pentru că nu suntem axați atât de mult pe social și comunicare, ca femeile. În parte e și pentru că în mare parte a istoriei femeia era submisivă iar bărbatul avea luxul poligamiei și a forței fizice. Spun ”forță fizică” deoarece mii și mii de ani rasa umană s-a perpetuat în mare parte prin viol. Când trăiești doar 35 de ani, te temi de fulgere iar 95% din dietă e nuci și iarbă nu prea ai timp de romanță și plimbat de mână sub clar de lună. N-ai nici luxul exclusivității atunci când comunitatea e sub 50 de suflete iar copilul nu știi dacă e al tău. Exclusivitatea și – implicit – apărarea partenerei de alți bărbați au apărut odată cu primele forme de monogamie, mult mai târziu.

Foarte mult timp procesul de curtare era în realitate consecința naturală a unei căsătorii aranjate. Extrem de puțini oameni se căsătoreau din dragoste înainte de anii 1700 iar motivul era tot moștenirea amintită mai sus. Nu prea se nimerea și să-l placi, și să aibă avere. Romanțele, poveștile de dragoste și tema iubirii neîmplinite au apărut în povești tocmai din dorința oamenilor de a avea ceva ce nu puteau să aibă: o relație reală de dragoste. Curtarea era ceea ce făceai când ți se prezenta domnița drept ”viitoarea ta soție”: discuții în scop de descoperire reciprocă și tatonarea terenului după ”ceva” mai mult decât un contract social. Era dificil să faci sex fără să-ți cunoști câte de cât soția, iar sexul în afara căsătoriei era ceva periculos (interveneau credințele religioase, apărea pericolul bastarzilor ca amenințare la adresa statutului social și al moștenirii, exista riscul transmiterii de boli).

În ziua de azi procesul de curtare are rol nu doar de cunoaștere reciprocă, dar și de testare a partenerului. Femeile au de câteva secole luxul de a spune ”nu” unui potențial partener și de a alege un altul. Perpectiva promisiunii sexului ori a unei potențiale relații amoroase e decisă acum de ambii parteneri, nu doar de unul (cel cu avuție și putere) ori rude. Și cum ideea de monogamie promite exclusivitate, fiecare partener îl testează pe celălalt pentru a primi garanția exclusivității. Femeia vrea să vadă dacă el e interesat de ea și doar de ea. Dacă simte că ar fi și alte femei în joc atunci stabilitatea relației de durată e amenințată. Bărbatul – la fel – o vrea doar pentru el; n-ar vrea să crească copiii altuia crezând că-s ai lui și nici să o împartă cu alți bărbați. Ultimele două idei nu exclud existența dragostei din ecuație ci mai degrabă încearcă să prezinte aspectul pragmatic al curtării.

A fi prosocial e un lux dat de civilizație

Dincolo de ceea ce considerăm a fi prosocial stau chestii mai vechi, din vremuri în care a fi prosocial echivala cu moartea. Lucrurile acelea sunt încă în noi și probabil vor rămâne acolo încă vreo 30.000 de ani, cel puțin. Suntem prosociali pentru că legile statale, etica religioasă și morala socială ne îndeamnă să păstrăm armonia în societate și comunitățile din ea. În cuplu însă ies la suprafață în cele din urmă instinctele acelea ancestrale; iar asta deoarece emoțiile puternice suprascriu de regulă logica și ordinea socială. Fără ele nu ne-am putea îndrăgosti ori crește copiii în mod eficient. E o sabie cu dublu tăiș.

Un fel de concluzie

Așa că putem rezista în cuplu? Da. În primul rând prin respect, apoi prin nevoia de a păstra integritatea familiei și sintalitatea ei. Însă sper că textul vă explică de ce atât de mulți oameni pun accent pe aspectul fizic, de ce sunt mai căutate femeile cu sâni mari ori bărbații solizi, de ce unele femei roiesc în jurul celor cu bani ori un statut social elevat ori de ce bărbații înșală mai des.