Ne plângem mai mult decât merită efortul

A dat Vali un link către articolul ăsta, în care Adrian Mihălțianu se plânge de modul în care comunică noua coaliție de guvernare. Că Voiculescu se ceartă cu Cîțu, că Nicușor se beștelește cu Clotilde. Cum nu mi-a cerut nimeni părerea, o s-o scriu eu oricum: e foarte bine că se întâmplă asta și nu, nu cred că PNL-USRPLUS va avea soarta CDR-ului.

După ultimii cinci ani, cred sincer că toată țara ar trebui să meargă la terapie. Serios, de la Colectiv încoace, singurul an plictisitor a fost cel în care Cioloș a fost prim-ministru. Literalmente plictisitor, când lumea se certa pe cum e să faci debirocratizarea mai bine sau cum comisia de tăiat hârtii a lui Ghinea nu a tăiat suficiente hârtii.

Din ce se vede la mine, din afară (și la propriu, și la figurat), guvernul curent încearcă să fie transparent. Uneori, prea transparent. De exemplu, știrile alea despre cineva care a murit la o săptămână după vaccin, dar înainte de a face autopsia să vadă cauza. Mai ales într-o țară cu mulți sceptici, informațiile astea ar trebui să iasă când ai rezultatul în față.

Pe de altă parte, la fel au dat-o și norvegienii acu’ vreo două săptămâni, cu niște bătrâni care au murit după vaccin, ca mai apoi să spună „ah, stai, dar erau de la azil și, de fapt, erau în stadiu terminal, cu cancer” sau ceva de genul ăsta. Corelația nu e cauzalitate.

Ziceam că poporul ar trebui să meargă la terapie. Epoca Dragnea a fost ca o relație toxică, în care partenerul este un abuzator. Și nu cred că e cineva care să nu fie de acord că actualul rezident la Rahova ne-a abuzat emoțional timp de câțiva ani la rând. Am fost cu toții într-o permanentă stare de alertă, de ne-a produs fire albe tot cortizolul ăla pompat în creier.

Într-un fel, chiar și cu clenciurile astea dintre PNL și USRPLUS, cred că stăm mult mai bine decât acum doi ani. Sunt atât de banale, încât dacă m-ar întreba cineva, aș spune că nici măcar n-ar trebui să ajungă în presă, sunt nonsubiecte. Facem știri din nimic. Băgăm în seamă tot soiul de nulități. De exemplu, Șoșoacă: promova USR-ul cu vreo șase luni înainte de a candida însă a ajuns senator AUR. Sunt aproape convins că s-a înrolat pentru pensia specială, nu de altceva.

Pentru mine, toată „țâfna” asta, cum o numește Adrian, îmi inspiră mai degrabă banalitate. Cred că, dimpotrivă, țâfnoșii suntem noi, care comentăm de pe margine, din cauză că ne-am obișnuit să fim cu adrenalina la cote înalte – mulțumim, Liviu! – și suntem stresați de orice nu ne convine. Adrian se întreabă de ce e mai relevant Rădoi de la metrou decât CFR-ul, parcă.

E relevant pentru că așa arată normalitatea: îi dai în gât pe toți ăia care sug cu nesimțire la țâța banului public. Dacă n-ar fi făcut-o, cineva se va fi găsit să întrebe dacă Drulă nu cumva e mână-n mână cu Rădoi (altfel, pesedist). Următorul an va fi nu doar despre reforme, unde procesele în sine sunt lungi (birocrație multă, vezi studii de fezabilitate pentru orice rahat), ci mai ales despre astfel de dezvăluiri: care de unde și cât suge.

Și e bine că se întâmplă. Orice mizerie minoră ne afectează buzunarele (mă rog, vouă, eu plătesc taxe reginei). Sunt mii de astfel de căpușe pe care le-au ignorat toți până acum. Repet, nimeni nu s-a încumetat până acum să se ia de ăia. Foarte bine că actualul guvern o face.

De ce spun că ne plângem mai mult decât merită efortul: în toamna lui 2019, m-am nimerit în București fix în timpul Webstock. Și am trecut să salut lumea din industria (media, advertising, PR, marketing, influenceri, d-ăștia) în care am activat o vreme. În viața mea nu m-am simțit atât de scufundat în negativism și depresie.

Ori mediul în sine a devenit toxic în ultimii ani, ori a fost așa dintotdeauna, dar l-am perceput într-un mod diferit din cauză că activam în el. „Clienții nu plătesc la timp, influencerii vor să ne frigă, viața în agenție e grea, companiile nu vor să ne dea bugete și cer să reducem fee-urile„, nimic bun. Băi, da’ nimic bun. Nimeni n-avea nimic bun de spus. Sindromul Stockholm.

Și mi-am adus aminte de o chestie. Unul din sfaturile dese pe care le auzi de la oamenii trecuți de 50 ani e din categoria „nu zice și tu că o duci bine, plânge-te un pic„. E o mantră din comunism, când cei din jur nu trebuiau să știe că tu ai o găină sau jumate de porc în frigider. Mai bine te plângi, să pari că ești în aceeași situație cu ei (sau în situația pe care și ei, la rândul lor, o mimează).

Chestia asta, am o vagă bănuială, s-a perpetuat. Nu neapărat conștient, dar cum ne tragem din maimuțe, facem ce vedem la alții. E demonstrat științific că pesimismul e la fel de contagios precum căscatul. Zi-i cuiva cât de grea e viața ta, plânge-te de lucruri, de oameni, și imediat o să-i scadă cheful de viață și celui care te ascultă. Serios, sunt studii pe tema asta. Dimpotrivă, dacă te întâlnești cu un om pozitiv (îh, ce urât sună), care zâmbește mult, care se bucură de, nu știu, lumina zilei, imediat ți se schimbă și ție dispoziția.

Problema cu oamenii care se plâng continuu e că îți produc o proastă dispoziție, iar o proastă dispoziție, întreținută constant de astfel de oameni, nu face altceva decât să-ți omoare motivația de a face lucruri. Apropo de cazul de mai sus, ce-i oprește pe cei din industria de PR sau de publicitate, de exemplu, să crească prețurile?

Au asociații ale lor, se pot oricând pune de acord să crească fee-urile cu 25%. La cine o să se ducă clientul dacă toți au crescut prețul? La freelanceri? Aș! Dar nu, pentru că sunt prea deprimați ca să se mobilizeze. Iar lipsa chefului (demobilizarea) e un simptom al depresiei. Aici vorbim de o depresie instituțională, dar funcționează la fel.

Textul ăsta nu e despre industrie, e despre modul în care ne plângem constant de orice, în care totul ne pute și nu vedem nimic bun. În realitate, România e foarte occidentală. Știu, o să ziceți de buda din fundul curții, de lipsa autostrăzilor sau viteza CFR-ului. Dar dacă am compara un pic cu 2005, când încă lucram în presa de provincie:

• nu mai iei coate-n coaste de la sepepiștii pesediștilor (pățit; ai lui Aristide Roibu, 2004, la inaugurarea unui corp de spital)
• tone de corupți în pușcării – nimeni nu-și imagina asta acum 15 ani
• tone de corupți din toate partidele ajunși în pușcării – asta chiar e o evoluție masivă
• măsuri luate după scandaluri mari generate de articole din presă – nimeni nu mișca nimic până prin 2006-2007
• dezoligarhizarea țării (știu, sună dubios cuvântul) – și e un proces care continuă, chit că DNA-ul e în moarte clinică acum
• conștientizarea faptului că și femeile sunt oameni – știu, încă avem cazuri de violență domestică și o adâncă durere-n fund din partea poliției, dar la nivel urban, lucrurile s-au schimbat masiv
• conștientizarea faptului că și persoanele de altă orientare sexuală sunt oameni – s-a văzut la referendumul CpF, s-a văzut în normalizarea Pride-urilor, cu mult mai puțină, ba spre deloc, violență comparativ cu primele două-trei ediții
• au crescut standardele în raport cu serviciile private – cârciumile românești sunt laboratoare de spital față de pub-urile englezești când vine vorba de curățenie, de exemplu
• au crescut standardele în raport cu politica și administrația – activismul (și nu folosesc cuvântul în sens negativ) e la cote foarte ridicate, așteptările sunt Burj Khalifa comparativ cu 2005, când erau la nivel de bordei și nimeni nu mai avea nici o speranță
• politically correctness-ul mult blamat, în definitiv doar bun-simț, e mult mai sus decât acum cinci sau zece sau cinșpe ani, sunt exponențial mai mulți oameni care își aleg cuvintele înainte de a deschide gura
• generațiile mai tinere (că am terminat facultatea la 33 ani; mă rog, pe a doua, că pe prima n-am terminat-o) sunt perfect sincronizate cu Vestul civilizat, iar valorile lor n-au nici o treabă cu cele ale părinților noștri. The kids are alright. Da, știu, sunt și lepre, dar când o să ne uităm la generațiile tinere, o să ne fie rușine de modul în care gândeam noi azi sau ieri.

Și ar mai fi multe astfel de exemple, dar mi-e lene mie să mă gândesc la ele. Suntem biased când vine vorba de comparații. Comparăm întotdeauna cu ce ne-am dori în loc să facem exercițiul ocazional de a compara cu situația anterioară. Suntem bine, serios. Sau, în orice caz, mult, muuult mai bine decât avem noi impresia că suntem. Și toate astea s-au întâmplat în doar 15 ani. Subliniez „doar„. 15 ani sunt nimic raportat la o viață de om. Știu că pare mult, dar parcă ieri ieșeam din liceu. Evoluăm mult mai repede decât ne-am închipui.

Se vede asta inclusiv aici, prin comentarii. Față de acum zece ani, publicul de-aici e mult mai progresist și mai deschis. Și se vede schimbarea inclusiv prin faptul că mulți dintre cei care azi își lasă o părere pe o temă sensibilă erau, acum zece ani, Gică Contra. Evoluăm, e un semn bun. Fără glumă.

Cum putem fi un pic mai realiști? V-am mai zis că sunt ateu, dar au și creștinii (la catolici și protestanți mai des) un obicei: say grace. Pentru ce ești recunoscător azi? Cu toată pandemia și restul, eu sunt recunoscător că încă trăiesc. Dar dincolo de asta, gândindu-te la ce se întâmplă în jurul tău, care sunt schimbările în bine pe care le vezi? Dacă faci asta zilnic, timp de vreo două săptămâni, România nu mai e așa de retardată precum transpare de pe facebook, dimpotrivă. Când pui și lucrurile pozitive în balanță, nu doar pe cele negative, realitatea e un pic altfel.