Morning rant: Haina îl face pe om

Cei care mă știți la modul față-în-față ați văzut probabil că nu mă îmbrac la patru ace. Sunt tipul ăla care și-a purtat părul lung două treimi din viață și-acum se plimbă prin oraș cu tricou cu ”Slayer”. Mă bărbieresc aleator. Nu folosesc apă de colonie pentru că îmi irită pielea îngrozitor așa că mă dau cu spirt. Port fără grețuri pantofi albi cu ciorapi verzi și pantaloni mov. Îmi schimb telefonul o dată la opt ani.

Și există două motive pentru fiecare chestie din cele enumerate. Mi-e lene să merg la frizer și – dacă tot m-am obișnuit cu părul lung – îmi las pleata să crească. Port tricou cu pinguini pentru că-mi place Linux, chit că văd oameni râzând de mine pe stradă deoarece consideră că port tricou de copii. Bărbieritul mi se pare cea mai repetitiv-neproductivă activitate după cea care implică spălatul vaselor; e așa cum ai avea un buton care nu face nimic, despre care știi că nu face nimic, și pe care te-ai forța să-l apeși zilnic câte un sfert de oră. Apa de colonie mă face să arăt de parcă aș avea boli de piele: cum mă dau pe fățău cu ea, cum încep să-mi apară bubițe. E ceva în parfumurile alea pentru bărbați care-mi provoacă alergie (probabil) așa că spirtul simplu rămâne singura opțiune pentru mine. Cromatica hainelor mă lasă rece și mi se pare înfiorător să pierd câte două minute din viață zilnic asortându-mă în oglindă. Smartphone-ul pentru mine e o simplă unealtă – mă menține în contact cu ființe umanoide și ocazional mă lasă să citesc online știri despre sisteme de operare.

Dar o chestie pe care am învățat-o de mic e că spectrul vizual e prima piatră de hotar în relațiile sociale. Și că oamenii tind să te judece după acel spectru când nu au altceva la îndemână. Iar din acea primă reacție învăț mai multe despre cel din fața mea decât ar putea celălalt asimila dintr-o privire asupra tricoului meu cu demoni și satane.

Când eram copil am învățat rapid ceea ce ulterior aveam să aprofundez la sociologie: faptul că Revoluția Industrială a permis oamenilor din clasa medie și de jos acces la… cam orice. Inclusiv la haine. La cercei. La ceasuri de mână. Până acum o sută și ceva de ani puteai judeca rapid un om dintr-o privire: avea opinci – era sărac; avea cojoc – era bogat. Apoi n-a mai fost atât de simplu, că oricine își permitea un cojoc făcut pe bandă rulantă. Fast-forward prin 1991 când observ eu cum românul ieșit din comunism dă iama în hainele turcești. Se aduceau tricouri verzi cu mici defecte de prin Canada? Întreg orașul își cumpăra și se epuiza stocul într-o zi de luni. Iar de marți încolo întreg orașul se îmbrăca în verde. Toată lumea purta cojoc, că era la sat, că era la palat.

Revenim în zilele noastre când mă așez la masă într-o cafenea cu câte un client care vrea website sau să-i fac ceva la server iar omul își pune pe masă ostentativ legătura de chei cu sigla Mercedes. Sau noul model de telefon Apple – ăla scump, cât o garsonieră. Nu doar că mă lasă rece dar știu din clipa aia cu cine vorbesc. În fața mea stă un tip care vrea cu tot dinadinsul să-mi arate că ”are”. E aranjat, e parfumat, mașina e lună și bec. Și tot ce văd EU e un om care are prea mult timp liber. Era o vorbă prin popor: ”o casă curată e o viață irosită”. Văd un om care într-o eră a împrumuturilor și a leasingului încearcă să mă impresioneze cu un breloc. Și din clipa aia știu că vom duce lungi tratative legate de bani, că se va târgui la infinit, că se va plânge și văita și va trage de preț în jos o oră și ceva. Așa că-mi beau cafeaua și plec cu scuze inventate pentru că ăla e ”client-problemă”. Deoarece dacă se târguiește o oră pentru 50 de euro îmi va face capul calendar pentru logo-ul site-ului. Dar aparte de asta și revenind la cum îmi arată ca din întâmplare că are un telefon Apple – vă spun un secret: un om care are bani mulți și-i face ușor nu are nevoie să-ți ia ochii cu ei. Nu are timp pentru detalii de genul ăsta. O mașină scumpă atrage doar privirile profitorilor care se urcă pe capotă și-i bălesc pe parbriz. Ăia de vin cu ”șefu – ce mișto ochi ai azi!” sau cei care vor să-i împrumuți cu vreo 30.000 de euro. Atrage tipele fără Bac care vor un soț așa cum au visat ele – cu bani mulți și poftă de toanele lor. Iar ca afacerist nu ai timp și nevoie de oameni de genul ăsta. Te trag în jos. Sunt pietre la picior. După trei luni obosești explicând a 30-a oară câți cai-putere are mașina ori făcând slalom printre tinere cu fustă scurtă care îți jură că te iubesc pentru felul tău mișto de-a fi. Așa că revii la elementele de bază: mașină normală, haine normale, telefon normal. Te reîncadrezi în medie și asta îți ușurează viața.

Devin alert doar când la masă cu mine se pune un potențial client care-mi spune că vrea un server care să-i facă asta și aia, mi-o spune clar și mi-o spune fără să întrebe măcar de bani. Oamenii ăștia de obicei au telefon ca mine, zâmbesc des și-s politicoși. Se scurtează timpul de interacțiune dintre ei și ceilalți când nu pun voit piedici în conversație și nu irosesc efort epatând ceasuri scumpe. Vin, dau comanda, pleacă. 5 minute. De la ăia știu că pot să cer oricât pentru că nu se târguiesc pentru 50 de euro ca patronul cu Mercedes luat în rate. Ăia pierd bani târguindu-se cu mine pentru sume derizorii.

Același lucru îl aplic și-n alte situații: ți-ai fluturat Apple-ul prin fața mea? Îmi dictează că ai dat o căruță de bani pe el, bani pe care nu-i aveai, iar acum încerci să storci cu telefonul ăla orice emoție poți ca să balansezi cumva ratele lunare. Ceva-ceva să-ți iasă și ție dacă tot nu ți-l permiți. ”Să vadă lumea și să admire faimă”. Ești îmbrăcată la modă și mereu parfumată? Mă uit în jur și văd sute de clone ale tale în imediata mea proximitate – toate cu același stil vestimentar, toate mirosind frumos. Mă lasă rece. Ai întors privirea după cutare model de Jeepo-Hummer (sau cum le zice)? Tocmai mi-ai spus că ăla e idealul tău – materialul. Vrei mașina aia și cel mai probabil nu te va interesa să discutăm despre studii științifice sau alte lucruri care mă interesează pe mine. N-avem nimic în comun.

Dacă ai sta să analizezi scurt România ai vedea că țara geme de oameni cu bani. De mașini scumpe, haine de marcă, telefoane Apple. De femei suple și bărbați la costum, de fețe fardate și ceasuri aurite. De-ai sta să analizezi lung România ai vedea că avem un PIB de toată jena. Ai vedea că mașina e în rate iar proprietarul stă în chirie. Ceasul de pe mână e din China. Femeile suple nu pot lega două fraze coerente în propria limbă și râd cam la orice. Factorul ”imagine” nu mai e de multă vreme un element de diferențiere al maselor. L-am ignorat de pe la 12-13 ani pentru că mă săturasem de colegi de clasă veniți de la țară care mă rețineau din pauze ca să-mi arate cât de bine le stăteau blugii noi; din cinci poziții. Eu voiam să mă joc iar ăia mă rețineau cu nonsensul lor. Pe la 15-16 ani am învățat că toate fetele de care trebuia să mă feresc purtau același tip de iegări. Iegării erau la modă și fetele voiau în turma cataloagelor germane. Pe la 16 ani regula era ”e îmbrăcată la modă? nu discut cu ea”. Avea tricou cu ”Fear Factory” și-și desenase pe mână cu carioca verde rune ciudate? Pac – dintr-o dată eram atent: uite una cu care cel mai probabil am ce vorbi, că nu dă două flegme pe cum o percep ceilalți.

Cei care mă cunosc îmi știu și cercul de prieteni. Și dacă se uită scurt la el vor observa că e alcătuit din oameni care n-au nevoie să epateze. Oameni care nu se îmbracă la patru ace, care au telefoane chinezești cu huse rupte și care poartă bocanci vara. Nu pentru că i-aș alege eu pe criterii vestimentare ci pentru că nu au timp de ele. N-au nimic de ascuns.

Te-ai vopsit strident? Încerci să ascunzi coșurile de pe față. Și degeaba o faci pentru că tot știu că sunt acolo. Ai mașină ”ultimul răcnet”? Îmi dictezi doar că vrei să fii perceput altfel decât ești în realitate. Să fim serioși: nu ți-ai luat Apple pentru că ți-ar plăcea tehnologia; ți l-ai luat pentru că e identificator social. Și din momentul în care te străduiești să mi te prezinți altfel decât ești nici măcar n-am să încerc să aflu. Mi-ai spus deja singur tot ce trebuie să știu.

Am 42 de ani. Am întâlnit atât de mulți patroni cu BMW pe care-i căutau cămătarii încât am ajuns să-i cam cunosc pe toți. Am văzut atât de multe telefoane Apple cu ecran spart în mâinile oamenilor care încă plătesc ratele la ele dar nu-și permit să schimbe ecranul încât mi-e deja silă. Știți ce-au în comun toți oamenii ăștia? Sunt săraci lipiți. Și nu vorbesc stricto-senso pe filieră materială. Vorbesc despre cum nu au cunoștințele de bază despre viață. Despre cum nu pot lega două fraze fără să se bâlbâie. Vorbesc despre săracii în ale minții. Oameni cu care nu vrei să ai de-a face deoarece nu au nimic de oferit. Dacă m-aș urca pe cel mai înalt bloc din oraș și la baza lui s-ar aduna întreaga populație ”aranjată” iar eu aș arunca de acolo un ghemotoc de hârtie, pe prima persoană lovită în cap de el n-aș putea-o diferenția de cea de lângă ea.

Prin 2007 lucram la MyCOMPUTER și aveam un salariu generos. Lângă firmă era o plăcintărie de la care obișnuiam să iau câte o felie de pizza cu colegii în pauza de masă. Eram redactor-șef, aveam echipa mea, acasă începusem să scriu primele articole pentru ”Linux Magazine”, îmi luasem apartament. M-am dus într-o zi acolo singur, în drum spre casă. Era zi de salariu. Am comandat o plăcintă și după o vreme am observat că fata care învârtea aluatul încă nu se apucase de treabă. Stătea cu mâinile încrucișate peste sâni și mă privea fix, ostentativ. Inițial am crezut că se uită prin geam la cineva de pe trotuar, dar după ce-am făcut de test doi pași la dreapta am văzut că mă privea defapt pe mine. Cu scârbă. Aveam părul lung, bocanci în picioare, ochelari. Eram nebărbierit probabil deoarece tocmai înceiaserăm ediția și la noi ”închidere de ediție” echivala cu un haos de două zile în care nu aveai timp nici să respiri. Ea era la ”modă” și avea cercei mari în urechi și fard pe față. S-a asigurat că aud când îi spune colegei ”Nu mi l-ar trebui pe ăsta nici să [ceva]” apoi s-a mobilizat în scârbă și mi-a făcut plăcinta. Și încă rumegam eu nedumerit scena când fata de la casa de marcat mi-a dat bonul și-am plătit și-am auzit un ”f**u-i morții lui!” rostit cu sete. Era tot plăcintăreasa. Și-am întrebat-o enervat – totuși – care era problema ei. N-a zis nimic ci a intrat nervoasă înapoi în bucătărie. Și-n secunda doi mi-am și dat seama de ce: țineam în mână salariul. Ne dăduseră fetele de la contabilitate banii în bancnote mari și când îi scosesem să plătesc am făcut-o cu teancul în mână. Rockerul împuțit își cumpărase plăcintă.

După vreo 7-8 ani eram prin zonă. Am intrat în plăcintărie să-mi cumpăr de mâncare și fata de la aluat era tot acolo. Cu aceiași cercei în urechi. M-am uitat atent la ea să văd vreo reacție dar nu m-a recunoscut. Arătam altfel (păr scurt, cel mai probabil alte haine). Ea arăta la fel. Făcea plăcinte. Cam tot la 4-5 ani trec pe-acolo să văd dacă mai lucrează acolo. Când dau peste câte un patron care-mi așază ostentativ cheile pe masă îmi sare instant în minte scena din plăcintărie. Când văd câte o fată pe tocuri hăhăind ceva despre Capatos mă gândesc la plăcinte. Și mă duc tot la patru primăveri la plăcintăreasa aia ca să nu uit de ce mă îmbrac cum mă îmbrac. De ce mă bărbieresc când am chef și de ce am un LG G2 în buzunar. De ce port tricou cu ”Lamb of God” la facultate unde aș putea face un cluster Apple care ar alimenta Oradea din câte telefoane de marcă văd.

Uneori revăd scena din plăcintărie în minte și îmi pare rău de fată. Apoi îmi amintesc că toată viața m-am împresurat de oameni cu bocanci în picioare și realizez că m-ar enerva să-i văd tratați așa. Și-mi trece aproape imediat.

Aceeași privire intrigată venită de sub pleoape fardate strident am întâlnit-o de zeci de ori din 2007. Zeci de perechi de gene false care țineau umbră expresiei ăleia de ”f**u-i morții lui!”. Am întâlnit-o când am mers la cafea cu soția și fata cu tava era acea fostă colegă de la Psihologie care se lăsase de facultate după primul semestru pentru că materia o depășea; era la fel de aranjată ca în anul întâi. Am întâlnit-o la un fost șef de-al meu de prin 2001 care umbla veșnic la costum și-acum se plimba prin oraș gânditor, în blugi, cu doar câteva luni înainte să dispară definitiv în străinătate ca să scape de datorii. Privirea aia de ”morții lui!” o văd zilnic pe fața curierului care-mi aduce coletele comandate online când deschid ușa și bubuie ”Morbid Angel” sau ”Meshuggah” din cameră în timp ce semnez pentru ele.

Dictează ”cu ce drept?!”.

Iar oamenii ăia nici acum nu pricep. Fiecare petrece câte o jumătate de oră din viață zilnic aranjându-se în oglindă ca să ajungă la fabrică. Își cheltuie o bună parte din salariu pe cocktail-uri scumpe ca să poată arăta în weekend, în club, că ”au”. Și n-au, pentru că sorb atenți ca să le ajungă lichidul până în zori.

Într-o vreme mă enervau groaznic oamenii ăștia. Până am realizat prin 2009 că îmi fac viața mult mai ușoară. Mă uit la ei, îi trec prin spectrul vizual; primul pe care-l am la îndemână. Am învățat de la ei. Fac exact ceea ce fac ei, dar cu urletele ălora de la Satyricon în căști. Comand doar Pepsi în club ca să văd cum reacționează. Scot un iPod Nano vechi de 15 ani și-l pun pe masă lângă Apple-ul lor ca să le văd expresia. Mă duc la negocieri cu trotineta și plec tot cu trotineta. Mă duc la nunți nebărbierit. Învăț mereu ceva nou așa. Mă pun pe scaun față în față cu ei și dau din umeri când văd expresia aia de ”cu ce drept?!”.

Din anii ’90 mi-e tot mai greu să găsesc tricouri cu ”My Dying Bride” prin puzderia de H&M-uri din România. Noroc cu shop-urile online.