„Din vorbărie nu poți face făină” („Il cammino della speranza” (1950))

Nu știu să fac cronică de film. Nu sunt specialist în filme, nu am nici comedia lui The Critical Drinker, să zic că pot scoate ceva fain din critica unui film.
Mă uit la filme și decid dacă îmi plac sau nu. Atât. Rar recomand filme, pentru că nu știu care e „genul” interlocutorului.
Totuși, azi vreau să pomenesc „Il cammino della speranza” (1950).
Am plecat de la gândul de a urmări mai multe filme cu Raf Vallone, și am dat peste câteva mici comori, care…

În „Il cammino della speranza” este vorba despre un grup de italieni săraci, din Sicilia, care voiau să ajungă în Franța – ilegal – pentru o viață mai bună. Angajaseră și o călăuză, care cunoștea trecătorile prin munți.
Sună a ceva cunoscut?

Un film din 1950 care nu mai trebuie reeditat pentru a înțelege România din 1950, de exemplu. Sau chiar România din 1990.
Pentru cei tineri (poate chiar inclusiv eu), „Il cammino della speranza” este un film foarte bun pentru a înțelege realitatea românească a anilor ’80-’90, până în 2000.
Filmele noastre, alea cu mâncatul de ciorbă jumătate din film, sunt nimic, zero, față de realitatea filmelor italiene.

Urmărind filmul de câteva ori, am mai notat câteva chestii:

Se spune că cinematografia românească, unde mor toți, e inspirată după cinematografia italiană a anilor 50.
Deja e al doilea sau al treilea film italian, din perioada aceea, care m-a făcut să plâng, deși nu mor actori principali. În filmele acestea nu e nevoie de artificii de acest fel, cum făceau românii, pentru a te impresiona. În acest film m-a făcut să plâng un copil care zâmbește, atât de puternic e. (bineînțeles, poate avea legătură cu amintirile mele de copil, din România în care înghețau caloriferele și buteliile în casă)

–
Dacă mai văd cinci filme cu Raf, îl pun peste Alain Delon ca „macho”. Raf Vallone e un fel de Alain Delon + Sean Connery… îmi place din ce în ce mai mult.
Belmondo sau Delon încep să mi se pară niște glume, comparativ cu Raf Vallone. E vorba de prezență, de ceea ce îți inspiră omul când îl privești. Delon sau Belmondo sunt prea „alintați”, prea „șmecherași de doi lei”. Vallone e mai mult decât atât, mult mai mult.

Am fost numit sex-simbol al neorealismului. L-am trăit cu inocență, nu știam că sunt un sex-simbol…

–
Femeia din screenshots este Elena Varzi, soția lui Raf Vallone. La doi ani după acest film făcut împreună s-au căsătorit, și au fost căsătoriți 50 de ani, „până la moarte”.

Lazzarini: Nici o criză în acești douăzeci și cinci de ani? (interviu din 1976)
Raf: Nu. În viața mea, am întâlnit câteva femei foarte periculoase: unele dintre ele ar fi putut fi doar aventuri, altele, cine știe, m-ar fi putut ajuta în carieră. Și totuși, nu am ezitat o clipă să fug de acele femei; nu mi-a trecut vreodată prin minte gândul de a pune la bătaie fericirea mea cu Elena pentru alta.

–
Ca fapt divers, granița Italiei cu Franța poate fi și prin zona Torino. Chiar am vrut să trec în Franța cu bicicleta, doar că e un tunel auto acolo, și mi-a fost puțină frică – e lung tunelul.
Din întâmplare, câteva scene din film au fost turnate prin zona pe unde am fost și eu: La stazione ferroviaria di Noaschia è un casello ferroviario posto al KM 81 della ferrovia del Fréjus, în Località Geneys, Bardonecchia (TO).

Filmul se poate vedea integral pe youtube (link mai jos); are și subtitrare în limba română:

„Din vorbărie nu poți face făină.”

„Ce să facem înapoi în Sicilia, să mâncăm pietre?”

Câteva replici amuzante:
– Au sosit întăririle. Voi de unde veniți?
– Din Sicilia: suntem sicilieni.
– Uite-i, „terroni„! (sudisti murdari)
– Dacă noi suntem „terroni”, atunci voi sunteți „polentoni„! (nordici prostănaci mâncători de porumb)
(explicatiile erau în varianta originală a textului, nu le-am adaugat eu.)

Ieri am vorbit cu un amic care e student la facultatea de Drept, și m-a întrebat ce temă să aleagă pentru o pledoarie de 5 minute, de prezentat la școală. Mi-a dat o listă de câteva teme din care ar fi putut alege. Una din ele era „libertate”.
I-am dat acest film, să-l vadă în această idee, să înțeleagă în acest fel oamenii aceia din film. Cred că acesta este lucrul care m-a impresionat cel mai mult, subiectul care a avut „puternic impact emoțional”.
Vezi trei filme din acestea și îți dai seama de… nimicnicia românilor care „mor de foame!”, cu supermarketurile pline. Românii care scriu de pe telefoane de ultimă generație că „mor de foame” și „înainte era mai bine”.
Alături de „Die Brücke” (1959), aș pune „Il cammino della speranza” ca film obligatoriu la școală, la ora de dirigenție. Poate ar mai educa oamenii, să înțeleagă chestii, să înțeleagă probleme reale.

–

Următoarea „tentativă de cronică de film” va fi despre „Anna” (1951), un film la fel de puternic, tot cu Raf Vallone.

Later edit: un alt motiv pentru care mă uit la filmele vechi e că pot vedea „prin ele”, pot vedea cum arăta Lumea acelor ani. Istorie.
Scena aceasta, de exemplu, acest tablou: