„Din vorbărie nu poți face făină” („Il cammino della speranza” (1950))

Nu știu să fac cronică de film. Nu sunt specialist în filme, nu am nici comedia lui The Critical Drinker, să zic că pot scoate ceva fain din critica unui film.
Mă uit la filme și decid dacă îmi plac sau nu. Atât. Rar recomand filme, pentru că nu știu care e „genul” interlocutorului.
Totuși, azi vreau să pomenesc „Il cammino della speranza” (1950).
Am plecat de la gândul de a urmări mai multe filme cu Raf Vallone, și am dat peste câteva mici comori, care…

În „Il cammino della speranza” este vorba despre un grup de italieni săraci, din Sicilia, care voiau să ajungă în Franța – ilegal – pentru o viață mai bună. Angajaseră și o călăuză, care cunoștea trecătorile prin munți.
Sună a ceva cunoscut?

Un film din 1950 care nu mai trebuie reeditat pentru a înțelege România din 1950, de exemplu. Sau chiar România din 1990.
Pentru cei tineri (poate chiar inclusiv eu), „Il cammino della speranza” este un film foarte bun pentru a înțelege realitatea românească a anilor ’80-’90, până în 2000.
Filmele noastre, alea cu mâncatul de ciorbă jumătate din film, sunt nimic, zero, față de realitatea filmelor italiene.

Urmărind filmul de câteva ori, am mai notat câteva chestii:

Se spune că cinematografia românească, unde mor toți, e inspirată după cinematografia italiană a anilor 50.
Deja e al doilea sau al treilea film italian, din perioada aceea, care m-a făcut să plâng, deși nu mor actori principali. În filmele acestea nu e nevoie de artificii de acest fel, cum făceau românii, pentru a te impresiona. În acest film m-a făcut să plâng un copil care zâmbește, atât de puternic e. (bineînțeles, poate avea legătură cu amintirile mele de copil, din România în care înghețau caloriferele și buteliile în casă)


Dacă mai văd cinci filme cu Raf, îl pun peste Alain Delon ca „macho”. Raf Vallone e un fel de Alain Delon + Sean Connery… îmi place din ce în ce mai mult.
Belmondo sau Delon încep să mi se pară niște glume, comparativ cu Raf Vallone. E vorba de prezență, de ceea ce îți inspiră omul când îl privești. Delon sau Belmondo sunt prea „alintați”, prea „șmecherași de doi lei”. Vallone e mai mult decât atât, mult mai mult.

Am fost numit sex-simbol al neorealismului. L-am trăit cu inocență, nu știam că sunt un sex-simbol…


Femeia din screenshots este Elena Varzi, soția lui Raf Vallone. La doi ani după acest film făcut împreună s-au căsătorit, și au fost căsătoriți 50 de ani, „până la moarte”.

Lazzarini: Nici o criză în acești douăzeci și cinci de ani? (interviu din 1976)
Raf: Nu. În viața mea, am întâlnit câteva femei foarte periculoase: unele dintre ele ar fi putut fi doar aventuri, altele, cine știe, m-ar fi putut ajuta în carieră. Și totuși, nu am ezitat o clipă să fug de acele femei; nu mi-a trecut vreodată prin minte gândul de a pune la bătaie fericirea mea cu Elena pentru alta.


Ca fapt divers, granița Italiei cu Franța poate fi și prin zona Torino. Chiar am vrut să trec în Franța cu bicicleta, doar că e un tunel auto acolo, și mi-a fost puțină frică – e lung tunelul.
Din întâmplare, câteva scene din film au fost turnate prin zona pe unde am fost și eu: La stazione ferroviaria di Noaschia è un casello ferroviario posto al KM 81 della ferrovia del Fréjus, în Località Geneys, Bardonecchia (TO).

Filmul se poate vedea integral pe youtube (link mai jos); are și subtitrare în limba română:

„Din vorbărie nu poți face făină.”

„Ce să facem înapoi în Sicilia, să mâncăm pietre?”

Câteva replici amuzante:
– Au sosit întăririle. Voi de unde veniți?
– Din Sicilia: suntem sicilieni.
– Uite-i, „terroni„! (sudisti murdari)
– Dacă noi suntem „terroni”, atunci voi sunteți „polentoni„! (nordici prostănaci mâncători de porumb)
(explicatiile erau în varianta originală a textului, nu le-am adaugat eu.)

 

Ieri am vorbit cu un amic care e student la facultatea de Drept, și m-a întrebat ce temă să aleagă pentru o pledoarie de 5 minute, de prezentat la școală. Mi-a dat o listă de câteva teme din care ar fi putut alege. Una din ele era „libertate”.
I-am dat acest film, să-l vadă în această idee, să înțeleagă în acest fel oamenii aceia din film. Cred că acesta este lucrul care m-a impresionat cel mai mult, subiectul care a avut „puternic impact emoțional”.
Vezi trei filme din acestea și îți dai seama de… nimicnicia românilor care „mor de foame!”, cu supermarketurile pline. Românii care scriu de pe telefoane de ultimă generație că „mor de foame” și „înainte era mai bine”.
Alături de „Die Brücke” (1959), aș pune „Il cammino della speranza” ca film obligatoriu la școală, la ora de dirigenție. Poate ar mai educa oamenii, să înțeleagă chestii, să înțeleagă probleme reale.

Următoarea „tentativă de cronică de film” va fi despre „Anna” (1951), un film la fel de puternic, tot cu Raf Vallone.

 

Later edit: un alt motiv pentru care mă uit la filmele vechi e că pot vedea „prin ele”, pot vedea cum arăta Lumea acelor ani. Istorie.
Scena aceasta, de exemplu, acest tablou:

Mulțumesc că ai citit acest articol.
Dacă vrei să susții acest blog, cumpără un abonament de 5$

24 comentarii

  1. Tunelul ala costa cam 30 de fetesti-uri sa il treci. A fost cea mai scumpa vizita la muzeul auto din Torino.

    00
  2. Probabil dupa animaleala din WW2, era nevoie de ceva decenta, de filme de genul asta ca sa se refaca increderea in umanitate.

    00
  3. ca fapt divers Raf Vallone este nascut in Tropea, mi-am reamintit de vacanta petrecuta acolo :) recomand oricui localitatea sau zona de coasta din jur

    da, filmele italienesti din anii respectivi sunt peste filme romanesti pomenite: impresionant cum dintr-o tara chinuita de razboi au aparut atatia regizori mari care au gasit resurse pentru a realiza filme grozave

    00
  4. Apropos de migrare, recomand Un Franco=14 pesetas, e mai aproape de ceea ce traiau romanii care migrau

    00
  5. Am urmărit filmul doar puțin pe sărite (nu e genul meu preferat), pot spune că filmul este evoluat din vechea școală cinematografică a lui Eisentein (școala rusească) Dar se văd diferențe clare față de ce făcea Hollywood la acea vreme.
    Filmatul și editatul video este un hobby pentru mine și am studiat puțin și cum editează filmele marii clasici Eisentein, Kubrick, Spielberg, Hitchcock
    Filmele românești majoritatea sunt doar teatru filmat, excepție face Sergiu Nicolaescu care a fost singurul care folosea cadre dinamice pe cameră sau jump-cut.
    Oricum felicitări Cristi, ai gusturi bune pentru un milenial :))

    00
  6. Am auzit multe povesti cu emigranti din perioada aia, cea mai dura e a unor tipi ce au plecat in Canada… s-au imbarcat clandestin pe un vapor, in mai multe containere de marfa. Pentru a avea aer, si-au luat cu ei burghie manuale sa dea gaura in perete… cativa dintre ei au avut ghinion si li s-a rupt, i-au gasit stafiditi la destinatie…

    00
  7. O recomandare foarte buna! Tocmai ce am terminat filmul si a fost fix ce trebuie pentru o seara faina.
    Sa continui cu astfel de recomandari, sunt de apreciat.
    Ps de apreciat este si munca pe care o faci traducand filmele si upload.ul.
    Toate cele bune!

    00
  8. Merci pentru link-ul filmului. Pare interesant si l-am pus pe lista pentru sambata.

    00
  9. Bun film, mersi!

    Intrebare: Unde pot gasi filme vechi? Platformele clasice gen Netflix, HBO GO sunt foarte slabe.

    00
    • Unde gaseam toti inainte de… youtube, de exemplu. Eu de acolo le iau, din „fântânile” de unde le vedeam și în… am o amintire in 1999-2000, tot net-cafe-ul adunat in fața unui monitor de 15 inch, pentru „Matrix”. :)
      Filmele vechi-vechi sunt acceptate de youtube, se mai gasesc. Mai e TCM, TV1000, Cinemaraton (pentru filme românești).

      00
  10. Europa a avut trei școli mari de film – germană, rusă și italiană. Școala însemnand regizori, actori și operatori camera .

    00
    • Da, spaniolii habar nu au sa faca filme. Nici englezii, nici francezii. Cam ce filme nemtesti de referinta exista?

      00
    • Pentru Rumbu
      La nemți au avut înainte de război perioada expersionismului german, tehnic vorbind foloseau aceleași sistem de editare preluat de la Eisentein (școala rusească), ca producție cinematografică îmi vine în minte Metropolis, majoritatea producătorilor sau regizorii au fugit în SUA (deh erau evrei) și au dus acolo stilul, practic ei au fondat stilul de început de la Hollywood.
      În perioada nazistă au produs doar filme de propagandă în Germania, apoi după război au făcut filme bune Maria Schell și Romy Schneider.
      Hollywood la fel a făcut filme influențate initial de expersionismul german apoi în timpul razboiului au făcut doar propagandă, deasemenea au făcut filme western încă din anii 30 când predomina filmul mut dar școala americană de film se consideră a fi dupa ce și-a impus stilul Orson Welles, de fapt când se vorbeste de școala americană de film se vorbește de școala de dinainte și de după „Cetățeanul Kane”.
      E artă, un artist recunoscut se impune și practic fondeaza propia școală, alții preiau „rețete” pe care le aplică în stil personal și evident la rândul lor generează o școala nouă, ar mai fi și progresul tehnic care are un impact enorm asupra stilului regizoral, acum avem CGI și bătălia se mută în domeniul digital, cred că o să vină o vreme când actorii noștri preferați or să fie doar niște avatare digitale.

      00
    • Sper să lase Vali linkul fiindcă este interesant și instructiv:
      https://youtu.be/utntGgcsZWI

      00
  11. Anglia e renumita prin actorii. Sunt buni pentru că mulți au la bază studii de artă dramatică, Almodovar a pus Spania în rândurile din fata ale cinematografiei, francezii……mă rog, dar italienii au dat o școală, un curent artistic- neorealismul. La fel nemții și rușii cu mențiunea că la ambii industria filmului a fost folosita la maxim că metoda de propagandă de naziști, respectiv comuniști. Nosferatum. E german. E etalon pentru tot ce înseamnă stilul horror.

    00
  12. Neorealism italian, pornit de Roberto Rossellini (mă rog, așa se spune). Principalele ingrediente? Multă mizerie și durere. Sica, Fellinni, Visconti, Zavattini, cam tot ce este regizor italian mare a slujit mizeria aia.
    O variantă mai modernă, care a încercat să aducă ceva din acele vremuri, este Malena. Nu e de mirare, Tornatore e mare fan de neorealism.
    Mno, recunosc, o fi ceva de capul lor (unele nume mari ale genului le-am văzut), dar sunt insuportabile.

    00
    • A, ca idee, Tornatore a făcut și The Legend of 1900. Altă chestie plină de lucruri neplăcute.

      00
    • Sa prezinți realitatea unei epoci este „mizerie”?
      Am scris in text, filmul mi s-a parut REAL, cunosc oameni care au trait măcar jumatate de film. Eu însumi am trăit o bucățică din acest film. (tot zic ca am sa povestesc cum a fost în Istanbul, in 1999… unde am ajuns ca italienii din filmul sus-amintit: pietrele nu tin de foame)

      00
    • Acest film este mult mai real pentru mine decât prostiile ireale românești.
      M-am regăsit in film de mai multe ori decât… niciodată nu m-am regăsit in vreun film românesc de gen, deși sunt român, și am trăit în România perioadele expuse în anumite filme. Atât de false sunt filmele românești, atât de lipsite de empatie, de realism. Parcă sunt facute de oameni care nu cunosc România reală. Am putea spune că un italian din 1950 a știut mai multe despre românii din anii ’90 decât… românii din anii ’90.
      Nici măcar comedii nu pot fi „alea cu mancatul de ciorbă”. „Festival de cringe”, nu festival de film românesc.

      00
    • Drama din film este accentuată fiindcă este alb-negru, aș spune că e mult mai greu să faci o comedie în alb-negru decât o dramă, aici Charlie Chaplin a fost genial.
      Se folosește și acum efectul, nu se trece în alb-negru filmul dar se poate aplica un efect de culori închise, vezi verdele ăla închis din „Lord of the Rings” care creează o stare de teroare.
      Dacă vorbim de filmele românești din perioada comunistă este normal ca să fie probleme majore de calitate aici fiindcă știm cum funcționa societatea atunci, dar sau mai strecurat și filme bune.
      Majoritatea erau filme propagandistice care slăveau viața la țară și viața muncitorilor din fabrici, era cam dificil să produci altceva dacă așa erau direcțiile trasate de „sus”, unii regizori au mai „strecurat” câte o „poantă” în film dar nu puteau să facă mai mult.
      Vezi scena cu plasa de la Carrefour în filmul „Buletin de București” regizat de Virgil Calotescu.

      00
    • @Cristici – Am doar mica problemă de a nu ști dacă vremurile acelea au fost chiar așa și dacă nu cumva peste problemele existente nu s-a tras o tușă cinematografică grosieră pentru a face din pelicule ceva ce doare mai rău decât realitatea. Practic nu știu dacă nu au făcut din durere o practică care să-i ajute să-și pună publicul la picioare :)

      00
  13. @BogDan, nu, neorealismul nu a tras o tusa grosiera care sa faca realitatea mai dramatica.
    In Italia imediat dupa WW2 era o situatie economica dezastruoasa, se facea foamea la greu. Poti sa si citesti ceva pe aceasta tema, vezi cartea lui Curzio Malaparte „Pielea” sunt niste scene groazanice acolo, in Napoli, oamenii efectiv isi vindeau copii ca „jucarii sexuale” pentru soldatii marocani din cadrul trupelor Aliate.
    Chiar azi am terminat de citit memoriile Sophiei Loren „Ieri, azi, maine. Viata mea”.
    Si ea descire aceeasi saracie crunta (e nascuta in 1934) deci, repet, neorealistii nu au exagerat cu nimic. Sophia Loren vorbeste in cartea ei si despre Marcello Mastroianni, alt mare actor italian. Si asta a trait in saracie, care nu era prezenta doar in Sud, el era dintr-o localitate din Lazio, la mai putin de 100 de kilometri de Roma si se facea foamea si acolo.
    @Bugsy, nu Almodovar ci Luis Bunuel a pus Spania pe harta cinematografiei mari. Sigur, Almodovar e mult mai popular, dar film serios a facut cu mult inaintea sa Bunuel.
    Deasemenea si francezii au scoala excelenta de film, (nu ai auzit de „Nouvelle Vague” francez?) chiar daca nu e atat de apreciata ca altele.

    00
    • @XYZ: mea culpa. Inainte de Almodovar a fost Bunuel, ai perfecta dreptate. Am auzit de NV francez, dar il consider sub neorealismul italian. sunt subiectiv. chapeau!

      00
  14. Pe langa toate astea asa de recomandat este si „Fight Club”. Desi am vazut filmul cand a aparut, acum, dupa atatia ani l-am vazut cu alti ochi.
    Poate ca si noi am ajuns intr-o oarecare masura aproape de „modelarea sociala” prezentata in film.

    00

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.

1. Linkurile utile în context sunt binevenite.
2. Comentariile asumate fac bine la blăniță.
3. Șterg comentariile care îmi strică buna dispoziție.
4. Nu fiți proști, agramați sau agresivi la primele 50 comentarii aici.

Susținere

Susține acest blog cumpărând de la eMAG sau de la Finestore.