Viața în doi se învață

Mă apucasem să corectez OCR-ul după pozele din Almanahul „Femeia” 1971, dar mă oprisem. Mă oprisem pentru că se adunau întrebările: Mă, pe cine mai interesează chestiile astea? Adică, ce fac eu aici, cu ce pierd timpul, să ce? Nu știe lumea din astea? Ce fac eu aici?
Astăzi pun textul cât l-am corectat, și mai e jumătate din el pe care nu am să-l mai pun corectat pentru că… nici măcar în „Femeia” nu au putut aduna 100% opinii faine.
Cred că, în 2021, sunt prea puține texte de acest fel în media.

«Căsătoria trece printr-o criză» – constată unii. «Nu e vorba de criză, ci de adaptarea la o situație socială nouă, în care partenerii sunt egali» – se enunță în replică. «E o instituție inventată de om». «Desigur, el a creat-o dintr-o nevoie fundamentală, în primul rind psihică». «Dar mariajul ucide dragostea» – spun alții. «În zilele noastre e mai mult ca oricând întemeiat pe sentimente afective». «Ele nu țin o veșnicie, ca în frumoasa poveste a lui Philon și Baucis, nu rezistă la mușcătura timpului. » «Ba rezistă dacă ambii parteneri știu cum să le întrețină, să le îmbogățească». Cum se poate descoperi această artă?
Citiți opiniile alăturate.
Diversitatea lor exprimă diversitatea oamenilor și situațiilor.
Nu vă oferim rețete ale fericirii familiale. O experiență, o cugetare vă pot insă îndemna să porniți în căutarea ei. Dacă nu cumva ați aflat-o!

FERIȚI-VĂ DE MOARTEA AFECTVĂ! ATUNCI NU MAI EXISTĂ SALVARE
Henriette Ciortoloman (doctor în științe medicale)
Viața de familie la început se încheagă mai greu – deși amândoi pornesc cu bune intenții și se iubesc – fiindcă exiștă deosebiri de temperament, de experiență, de profesie și uneori chiar de vârstă. Ceea ce la început pare un drum în linie dreaptă, poate deveni o cale sinuoasă, dificilă de urcat. Ca să se ajungă la «armonie interioară», nu se poate pluti pe «aripile vântului» ci e nevoie ca în comportamentele noastre afective să se stabilească o anume disciplină reacțiilor.
Nu este vorba de a prescrie rețete, ca în medicină, nu este vorba de un program care trebuie urmat, ca la cursuri, de o punere în ecuație, ci pur și simplu de a depune, hai să-i zicem, «o muncă» pentru a ne cunoaște pertenerul sau partenera din toate unghiurile, adică să observăm cu atenție, să examinăm, să cercetăm cu tact, cu răbdare, cu calm, caracterul, temperamentul. Altfel, tentația minării, reacțiile necontrolate, interpretările jignitoare, agresivitatea, asprimea, divgențele, violența în vorbire vor duce inevitabil la oboseală, plictiseală, automatism, stereotipie, la dezordini afective familiale, foarte greu de individualizat, de ordonat din cauza substratului inert sau din cauza pulverizării sentimentelor, care în final duc la moartea afectivă a cuplului, pentru care medicina nu are nici o rețetă de prescris.

NU NE-AM ATINS DE RĂDĂCINI
Dr. Margit Csurös (lector la catedra de Științe naturale de la Universitatea «Babeș-Bolyai»).
Ceea ce m-a învățat căsnicia poate fi formulat într-o singură frază – crengile pot fi tăiate, dar rădăcina trebuie lăsată în pace. Suntem căsătoriți de 18 ani. Mi se pare că facem parte dintre cei norocoși. Suntem și colegi de muncă, preocupările noastre sunt comune. Pe amândoi ne interesează botanica. N-aș putea spune că firea și obiceiurile ne sunt asemănătoare pentru că nu m-a preocupat cum suntem din acest punct de vedere. În schimb, m-am străduit să aduc la același numitor viața noastră de toate zilele. Micile crenguțe, firește, și noi le-am retezat, dar niciodată n-am vrut să ne transformăm unul pe celilalt. Nu ne-am atins de rădăcini. Mai degrabă căutăm să înțelegem rosturile actelor noastre, de ce anume reacționam într-un fel sau altul. N-a fost deosebit de greu, deoarece natura muncii noastre ne-a ajutat. Am fost discipola soțului meu și probabil încă de atunci s-a format la mine un anumit respect față de el. Dar chiar de n-ar fi fost așa. m-aș fi străduit să-l respect. Este foarte important ca pe lângă dragoste, să existe stimă, apreciere și ajutor reciproc. Am încercat amândoi să infăptuim acest lucru. Așa am devenit de neînlocuit unul pentru celilalt.

NICI TRISTAN ȘI ISOLDA NU AR SCOATE-O LA CAPĂT
Maria Banuș
Orice se învață! Dacă nu ești elev bun, rămâi repetent din primul an de studiu. Spre deosebire de alte discipline care reclamă o viață fragedă și o minte absorbantă ca un burete, disciplina căsniciei are șanse de a fi însușită de studenți maturi, care să fi depășit pragul – să zilcem – al celor 21 de ani (majoratul de pe vremuri).
Dar nici cu studenți prea bătrâni nu ai șanse să scoți mulți doctori «magna cum laudae» într-ale conviețuirii în doi. Se pare că de pe la 30 de ani în sus începe vârsta tabieturilor.
Ce face un tabietliu, deprins să doarmă, iarna, vara, cu ferestrele închise, cu o nevastă turbulent sportivă, care la -10 grade nu poate respira decât cu geamurile date de perete?
Soluția geamului întredeschis, veți spune. De bună seamă. Fără compromisuri, fără «mai dă jupâne, mai lasă rumâne», nici Tristan și Isolda nu ar scoate-o la capăt.
Exemplul dat de mine e cam trivial. Nepotrivirile care trebuiesc potrivite, cele mai dificile, sunt de natură mai subtilă. Țin de suflet și de minte. Aici, în delicatul domeniu al psihologiei, mai mult ca oriunde, e valabilă tradiționala, bătrâneasca și mereu actuala înțelepciune a îngăduinței reciproce.

CÂND ELEV, CÂND PROFESOR
Ștefan Tapalagă
Viața în doi se învață de către ambii parteneri, cu condiția si fie pe rând și elevi, și profesori.
P.S.: A nu se uita importanța examenului de admitere!

CONSTRUIȚI-VĂ AMORTIZOARE!
Dr. Robert Floru (director adjunct științific al Institutului de psihologie, membru corespondent al Academiei de științe sociale si politice)
As prefera ca atât cititoarele cât și cititorii Almanahului – căci răspunsul li se adresează în egală măsură – să conchidă singuri. Pentru că întrebările cu privire la căsnicie nu izvorăsc «din pură curiozitate», ci din necesitatea și dorința legitimă de a cunoaște condițiile care-i favorizează succesul. Același scop îl au și cercetările de psihologie, chiar dacă punctul de plecare îl constituie observațiile care indică ce anume conduce la efect.
Cunoașterea e însă numai primul pas. Valoarea ei este nulă dacă nu se exprimă prin adaptarea conduitei noastre, animată de străduința spre înțelegere si cooperare cu tovarășul de viață.
Înainte de căsătorie ne punem problema de a găsi partenerul corespunzător – cel care împlinește, completează, răspunde necesităților noastre psihologice dominante; după căsnicie, problema este de a fi și îndeosebi de a deveni partenerul corespunzător. Dragostea a două ființe libere dirijează și susține conduita unuia fată de celăialt, dar într-o căsnicie totul se adună, se leagă, se împletește: interesele comune, împărtășirea preocupărilor, armonia sexuală, ajutorul practic aprecierea spirituală. Cooperarea presupune acomodare reciprocă; ca depinde de capacitatea de a ne controla deprinderile și  de a ni le modifica rațional. În cursul unei vieți obișnuite de familie, eforturile vizibile de a «reeduca» sau de a «reforma» partenerul sunt rareori încununate de succes. Stăruind asupra calităților celuilalt apreciindu-le favorabil, nesubliniind, prin criticism, cicăleală, scăderile, constatăm că trăsăturile pozitive se stabilizează și se amplifică, iar cele dezagreabile tind să se manifeste într-o măsură din ce în ce mai redusă. Dacă nu «stocăm» și nu transportăm de la o zi la alta enervările sau neînțelegerile întâmplătoare, creăm condiții pentru ca drumul întotdeauna accidentat al căsniciei să fie parcurs fără zdruncinături, datorită unor «amortizoare» inteligent construite.
Și totuși, viața în doi se învață?

NUMĂRĂTOAREA LUMII ÎNCEPE CU CIFRA 2
Mihai Stoian
În fond, ce anume din viața asta nu se învață? E drept că mulțumită eredității, instinctelor, intrăm în existența noastră și cu «accente» anterior dobândite (mai exact: dobândite de predecesori; ne vom lua însă revanșa, transmițându-le și noi mai departe, sperăm îmbogățite, urmașilor). Așadar, viața în doi se învață sau (măcar parțial) se moștenește? După mine, și una, și alta. Cred profund că în fiecare dintre noi zace (depunere lentă) un șir întreg de raporturi sentimentale și mai puțin «nobile» (casnice), de iubiri împlinite și eșuate, că dincolo de astăzi și de ieri există un alaltăieri fundamental. La urma urmei, cine vine să-ți explice, când te avânți înfierbântat pe baricadele căsniciei, miile și milioanele de detalii care pot transforma viața în doi într-un paradis sau, dimpotrivă… învățarea se produce aici ca într-un subtil joc de oglinzi paralele: cu cât mai bine, mai exact te zărești pe tine însuți în celălalt, cu atât mai bine. Mai exact, celălalt se zărește pe sine în tine și, evident, doi-ul acesta reprezintă – deloc paradoxal – o unitate. Cu alte cuvinte: dacă peste ceea ce s-a sedimentat în noi, prin simpla noastră naștere, reușim să adăugăm stratul proaspăt ai iubirii profunde, al bunei credințe, al sincerității și candorii, șansele de reușită sunt mari. Nimeni nu poate trăi – nici chiar muri – singur. Numărătoarea lumii începe totuși cu cifra «2».

–

Am decis să pun textul de mai sus pentru că… ieri am văzut un film vechi, francez, din 1953.
Actorul din rolul principal mi s-a părut foarte… magnetic? Mi-a plăcut foarte mult ca prezență, ca aspect. În termeni de secolul acesta, un tip „aspirațional”.

Raf Vallone.

Am citit biografia lui.
O biografie destul de rară, zic eu; foarte rară pentru un actor sex-simbol.
Lăsând faptul că a fost jucător de fotbal în Torino, apoi jurnalist în același Torino, pentru „La Stampa”; iar înainte de asta a fost elev la un liceu din Torino, apoi a urmat Drept și Filosofie tot în Torino. Lăsăm asta.
De exemplu, a luptat în Rezistența italiană.

O mare diferență între el și Alain Delon – pentru că îl vedeam pe Raf Vallone și mă întrebam care dintre cei doi îmi place mai mult, el sau Alain Delon – diferența dintre ei este că Raf Vallone a avut o singură soție, cu care a avut trei copii, și… dar mai bine să-l lăsăm pe el să spună (tradus cu DeepL).