Trei cauze pentru moartea presei/jurnalismului

Pentru că se înmulţesc articolele care deplâng profesia asta atât de importantă pentru societate, pun pe hârtie nişte gânduri pe tema asta, pentru că articolele astea scrise cu patos sunt atât de adorabile încât nu mă pot abţine.

Televiziunile de ştiri

Oamenii citeau ziarele pentru că erau mai multe informaţii decât în jurnalul de jumătate de oră de la TVR de pe vremea comuniştilor. Dacă mai ţineţi minte, probabil jumătate dintre locuitorii unui sat aveau abonament la Scânteia/Adevărul. Acum există buletine de ştiri din oră în oră şi jurnale mari la 18, 19 şi 20. Oamenii nu mai simt nevoia să citească (cei care ştiu, mă refer), pentru că ştirile le sunt citite şi evenimentele explicate.

Jurnaliştii-vedetă

Odată ce a devenit evident că presa poate fi folosită în scopuri de propagandă (electorală cel mai des, dar şi comercială era bună, vorba aia, banii de la mecanicii ucigaşi ai Porsche sau de la tigăile Zepter nu au miros), a apărut o nouă specie: jurnaliştii-portofel. Pentru o sumă care varia de la 50$ in 1998 la câteva zeci de mii de euro pe lună n 2008, oricine putea cumpăra un jurnalist să îl ţină pe lângă casă şi să îl pună să latre cum vrea şi la cine vrea. Adrian Ursu are un viloi de neam prost şi un Spitfire. Bogdan Chirieac l-a împrumutat pe Vîntu cu 1 milion de euro. Dumitru Tinu era în CA la Hilton. Robert Turcescu s-a mutat din Piteşti în Băneasa. Sorin Roşca Stănescu are o avere de 2 milioane de euro. Toate din salariul de jurnalist. Desigur.

Partea proastă e că băieții au devenit prea importanţi pentru a mai face jurnalism. Cel mai bun exemplu e Turcescu, cum a ajuns el de la un jurnalist bun, agresiv, letal la un manelist penibil, totul datorită funcţiilor de management şi lipsei timpului necesar documentării. Alt jurnalist portofel e Tolontan, care e folosit de trustul Intact de câte ori e nevoie de un mesaj serios şi credibil (adorabil momentele în care îl pune Camelia să atace trustul Pro sau alţi duşmani şi el o face conştiincios, omiţând să vadă că ei fac la fel, dar mai rău)(la fel de adorabil rahatul mâncat în particular despre chestii de care nu are habar).

Lipsa managerilor de presă

Noi n-am avut manageri de presă. Am avut nişte băieţi care şi-au spus aşa când bula economică era în creştere şi erau bani căcălău şi ei făceau succes fără să ştie prea multe şi fără să ştie prea bine de ce fac succes. Manageri care s-au trezit cu curul în drum imediat când a apărut prima gaură în barca pe care o conduceau. Şi aici exemple sunt din toate trusturile.

Toţi ne uităm afară şi comparăm cu degradarea presei noastre, dar acolo există o tradiţie a presei, există jurnalişti care ştiu că sunt acoperiţi şi care sunt lăsaţi să îşi facă treaba. Tot acolo există delimitări între departamentul vânzări şi departamentul investigaţii. De asta se ocupă un manager. Dar când pui în funcţia asta un gog care nu a condus niciodată nimic (Turcescu) sau un gog care nu ştie decât să bage inserturi (Corneţeanu) nu te poţi aştepta la construcţii solide, ci la castele din cărţi de joc.

Uitaţi-vă la degradarea presei economice, datorată  managerilor care au crezut că vor putea avea tiraj dacă vor reduce costurile angajând studenţi. Uitaţi-vă la cum se prezintă materialele din Capital sau ZF şi spuneţi-mi dacă aţi da bani să citiţi aşa ceva.

Bottom line

Nu opreşte nimeni pe nimeni să facă jurnalism adevărat, cu oameni care se pricep, cu investigaţii, cu principii. Nu există o lege care să împiedice asta. Dar sunt prea multe bătăi de cap, prea multe riscuri, prea multe necunoscute, prea puţine câştiguri. E mai uşor să te dai cu curul de asfalt şi să deplângi soarta jurnalismului. Cititori există, marfă de citit nu.