Rubrica de sociologie: Ideologia ”Juche” și substratul puternic patriarhal al acesteia în Coreea de Nord

Prepare for wall of text. Eram într-o vreme obsedat de Coreea de Nord și citeam pe bandă rulantă cărți din domeniul economiei și politologiei pe marginea subiectului. Dar nu găsisem ceva din punct de vedere sociologic așa că am scris textul ăsta. În caz că sunteți curioși cum funcționează DPRK-ul și care sunt mecanismele care-l țin în picioare.

Impactul credinţei în societatea modernă nord-coreeană şi transpunerea elementelor creştine în aparatul politic

De vreme de mai bine de 60 de ani, societatea nord-coreeană este împrejmuită de un zid politic a cărui penetrabilitate atinge cote minime indiferent de domeniul în care se încearcă realizarea unui contact. Izolarea are loc pe toate planurile, de la economic la cultural. Şi vorbind de cultural, izolarea respectivă îşi găsise deja o bază în cultura Coreei de dinainte de război iar mai apoi în factorii de ordin social care au dus la segregarea coreenilor în timpul ocupaţiei japoneze. Tradiţia izolării a fost întărită de evenimentele politice de dinainte războiului celor două Corei când Nordul a ales calea socialismului (sub oblăduirea directă a Chinei şi a ruşilor) iar Sudul cocheta cu Statele Unite în căutare de protecţie şi ca metodă de păstrare a tendinţelor democratice care începeau să se contureze în zona Seoul-ului.

Ca urmare a înfrângerii morale şi parţial militare din timpul războiului, Coreea de Nord a adoptat o atitudine secretitivă şi a impus locuitorilor – printre altele – limitări de ordin social, cultural, religios, chiar şi economic. Parte datorită ameninţării trupelor americane care au ajutat la crearea zonei demilitarizate care desparte cele două ţări, Coreea de Nord a iniţiat un tratament al tăcerii vreme de mai multe decenii, cu extrem de puţine informaţii intrând sau ieşind prin canalele care au legătură cu exteriorul.

În tot acest timp Kim Il Sung şi partidul său comunist s-au bazat exclusiv pe asistenţa fostei URSS şi parţial pe bunăvoinţa motivată politic a Chinei comuniste care tocmai trecuse prin revoluţia culturală. Cu doar aceşti doi amici politici, Coreea de Nord a reuşit vreme îndelungată să supravieţuiască şi în acelaşi timp să păstreze controlul asupra populaţiei indiferent pe ce plan era necesar acest control.

Unul dintre cele mai importante asemenea planuri a fost cel religios.

Născut într-o familie religioasă şi cu un tată pastor, Kim Il Sung a fost crescut în doctrina creştină până la vârsta de 10 ani. Câţiva dintre analiştii externi ai statului totalitar asiatic atribuie cultul personalităţii şi similitudinile dintre acesta şi creştinism tocmai acestei doctrine. Iniţiatorul primei şi singurei dinastii comuniste din lume este totodată şi fondatorul ideologiei juche care s-ar traduce permisiv drept auto-suficienţă. Dacă ni se pare paradoxal faptul că un fiu de pastor devenit tiran a dus la eradicarea completă a religiei în naţiunea pe care o guvernează, trebuie să luăm în considerare că ceea ce dărâmă tirania este nesupunerea iar religia îndeamnă la nesupunere faţă de orice alte concepte şi ideologii cu care intră în contact. Nu e de mirare deci că printre primele hotărâri pe care Kim Il Sung le-a luat după întoarcerea din URSS au avut legătură directă cu religia; cu ştergerea ei din mentalitatea populaţiei mai exact.

Poate cea mai inteligentă decizie pe care primul dictator comunist al Coreei a luat-o a fost să condamne public religia (cu accent grav pe creştinism) dar să se folosească totodată de ea pentru a-şi consolida puterea. Conştient că nu va putea şterge definitiv creştinismul din mintea supuşilor săi, ca urmare a învăţăturilor tatălui şi a experienţelor din copilărie, Kim Il Sung a ales să-l înlocuiască cu o doctrină pseudo-religioasă cu bază în ideologia comunistă. O parte religie, o parte sentiment naţional şi două părţi de comunism au costituit ceea ce este astăzi cel mai longeviv stat totalitar al planetei.

În prezent există două biserici creştine pe întreg teritoriul Coreei de Nord, ambele catolice, cu o a treia de ordin ortodox în plan în viitorul apropiat. Vorbim aici nu de formaţiuni religioase ci de clădirile în sine. Două construcţii cu aer religios în plin centrul Pyongyang-ului, ambele cu liturghii la sfârşit de săptămână şi un număr constant de participanţi. Ambele s-au dovedit a fi elemente de décor, simple scene de teatru în care membri ai Partidului pozează în credincioşi pentru a atrage simpatia asociaţiilor umanitare care monitorizează statul comunist. O parte sănătoasă din fondurile externe de care se bucură în prezent Coreea de Nord vine din partea acestor asociaţii umanitare, majoritatea finanţate de alte asociaţii sau grupări religioase. Cum ar fi fost absurd până şi pentru Coreea de Nord să continue să primească ajutor umanitar fără să dea dovadă de toleranţă religioasă, compromisul ales a fost construirea acestor două clădiri şi defilarea prin interiorul lor a unor elemente sociale predeterminate, persoane alese din cele mai înalte cercuri ale Partidului şi care nu au nici în clin nici în mânecă cu creştinismul.

Aceste două clădiri fac baza unui alt paradox nord-coreean: acceptarea religiei într-un stat în care simpla deţinere a unei Biblii duce la un minimum de 10 ani în lagărul de muncă forţată.

Dacă avem această confirmare vizuală a religiei, fie ea şi înşelătoare, adevărata mişcare religioasă a Coreei de Nord este constituită din underground-ul format pe filieră chineză. Anual, zeci, poate chiar sute de mii de nord-coreeni aleg să treacă Tumenul îngheţat – râul îngust care desparte nordul ţării de teritoriul chinez. Dintre aceştia doar un număr de 6000 reuşesc anual să găsească azil politic în Coreea de Sud sau Taiwan. Restul sunt arestaţi în China pe drumul lor spre Mongolia, una dintre puţinele rute care au ca finalitate un paşaport sud-coreean. Republica Populară Chineză are şi în prezent un acord de prietenie cu Republica Democrată a Poporului Corean, acord printre subpunctele căruia se numără şi arestarea şi returnarea imediată a oricărui transfug. Datorită nivelului de fortificare dintre nord şi sud, zona demilitarizată care alcătuieşte în prezent graniţa dintre Coreea de Nord şi cea de Sud este cea mai bine păzită graniţă a planetei. Drumul direct de la această graniţă până în Seoul este de două ore dar cei care aleg să ia direcţia capitalei sud-coreene trebuie să urmeze o rută ocolitoare, plină de pericole. Mii de oameni trec lunar Tumen-ul, aleg să se ascundă în zona cu populaţie preponderent coreeană a Chinei, iau calea Mongoliei unde se predau autorităţilor care la rândul lor îi expediază în Coreea de Sud. O altă rută ceva mai periculoasă este cea care trece prin Laos, caz în care aceiaşi fugitivi se supun pericolelor de a fi capturaţi de gărzi şi trimişi grănicerilor chinezi care – din nou – îi vor expedia înapoi în Coreea de Nord.

A fi trimis înapoi în Coreea de Nord după o asemenea tentativă de fugă echivala până acum cincisprezece ani cu moartea. În prezent pedeapsa este de minimum cinci ani într-unul din lagărele de maximă securitate (denumite simplist Lagărul #14 şi Lagărul #15), pierderea anumitor drepturi sociale şi de ordin politic, confiscarea anumitor bunuri, pedepse corporale care trec de graniţa cu tortura şi în unele cazuri chiar întemniţarea membrilor familiei fugarului cale de trei generaţii.

Datorită acestor pericole este de înţeles de ce majoritatea fugarilor aleg să se ascundă o vreme pe teritoriul Chinei. Şi aici intervine religia.

În China este ilegal în prezent să ascunzi fugari veniţi din Coreea de Nord iar predarea acestora autorităţilor este chiar încurajată şi recompensată financiar de către Partidul Comunist chinez. Nesupuşi acestor reguli sunt doar binevoitorii care au rude în Coreea de Nord, alţi transfugi stabiliţi ilegal în China şi pastorii creştini. Guvernul chinez este mult mai tolerant faţă de religie decât cel din Coreea de Nord iar de aceea satele de la graniţa nord-coreeană sunt împânzite de biserici şi lăcaşuri de cult.

Fiecare nord-coreean care ia decizia să-şi părăsească ţara fără acceptul statului ştie că pentru a putea supravieţui în China trebuie să se orienteze după semnul crucii. Că acele clădiri care poartă acest semn le pot oferi asistenţă, adăpost, mâncare, informaţii. Deşi preoţii creştini sunt prezentaţi în manualele şcolare şi istoria rescrisă a Coreei de Nord ca fiind de un sadism feroce, nord-coreenii cunosc frânturi din adevărata poveste a religiei creştine, îndeajuns încât să fie cel puţin sceptici la asemenea istorisiri. Guvernul nord-coreean a trecut prin asidue încercări de a imprima populaţiei o anumită imagine despre reprezentanţii clericului iar această imagine este din ce în ce mai şubredă în ultimele două decenii. Numărul transfugilor repatriaţi a crescut, iar aceştia au adus cu ei învăţăturile creştine deprinse în China. Au adus cu ei biblii, ritualuri, cânturi. Aceste biblii şi ritualuri sunt copiate manual de creştinii incognito şi grupurile underground din care fac parte. Unele biblii sunt introduse în ţară de către străini sau delegaţi întorşi din misiuni diplomatice, altele sunt ascunse în cavităţi ale corpului pentru a minimiza şansa ca ele să fie descoperite în cazul capturării purtătorului. După cum aminteam mai sus, deţinerea unei biblii în Coreea de Nord se sancţionează cu moartea.

De menţionat că practicarea creştinismului este considerată ca fiind o ofensă adusă statului iar pedeapsa pentru ofensele aduse statului se soldează în cel mai bun caz cu ani grei de muncă silnică, anularea unor drepturi, şi chiar alăturarea membrilor familiei în pedeapsă (după modelul ”păcatul este ereditar”). Pedepsele de ordin politic au mai întotdeauna ca rezultat moartea, indiferent că pedeapsa este aplicată sumar şi imediat, ori că există o perioadă de ani de zile în care deţinutul trudeşte până la final într-un lagăr de concentrare care ar face să pălească până şi gulagurile ruseşti din cel de-al Doilea Război Mondial. Ca notă aparte deţinuţii deportaţi în Siberia lui 1944 primeau trei mese pe zi şi carne o dată pe săptămână. Prin comparaţie, deţinuţii nord-coreeni din lagărele de muncă silnică ale prezentului primesc o raţie de 300 de grame de porumb amestecat cu orez şi resturi de plante. Această raţie se limitează uneori la 200-250 de grame în caz că un element al conducerii lagărului decide că trebuie să dea un exemplu ori să pedepsească deţinutul în cauză. Pe lângă condiţiile insalubre, lipsa hranei, pericolele adiacente izvorâte din nevoia de supravieţuire şi brutalitatea cunoscută a gardienilor, încarcerarea într-un lagăr nord-coreean pe criterii politice atrage după sine şi o oarecare stigmatizare socială.

Pe scurt, în minimum 60% din cazuri, lagărul în Coreea de Nord înseamnă o condamnare lentă la moarte. Luând în considerare faptul că religia este interzisă, practicarea acesteia se face în grupuri mici şi sub ameninţarea permanentă a trădării. Se estimează că unul din cinci nord-coreeni adulţi este în prezent informator sau afiliat al serviciilor secrete (bowibu).

Este interesant de observat cum parte dintr-un conglomerat de cinci provincii care alcătuiau în trecut peninsula coreeană şi care s-au aflat sub influenţa misionarilor europeni în urmă cu unul sau două secole Coreea de Nord s-a desprins din cauza tensiunilor şi acţiunilor politice şi militare, s-a transformat într-o societate atee influenţată de marxism sovietic şi maoism şi în prezent apucă o cale care încet-încet se desprinde de rigiditatea ultimilor 60-70 de ani şi permite – fie şi sub formă clandestină – existenţa unor centre concentrate de creştini. Cu toate eforturile bowibu-ului şi a clasei conducătoare, creştinismul – în special ramura neoprotestantă – prinde amploare în Coreea de Nord, mai ales în zona nordică a statului totalitar acolo unde graniţa cu statul chinez facilitează transferul clandestin de informaţii. Numărul credincioşilor din Coreea de Nord s-a dublat între 2006 şi 2010 iar lagărele au primit chiar şi aripi dedicate în special încarcerării şi exploatării credincioşilor. Atât de strictă este această tendinţă de uzurpare a credinţei încât în aceste aripi speciale este interzisă până şi lăsarea privirii în piept ori ridicarea frunţii către cer – gesturi care pot fi imediat interpretate ca semn de rugăciune. Posesia unei cruciuliţe la gât sau chiar generarea semnului crucii din încheietura mâinii se sancţionează aspru, în majoritatea cazurilor cu pedepse corporale, reducerea raţiei zilnice de mâncare sau chiar cu moartea. Ceilalţi deţinuţi sunt încurajaţi să raporteze asemenea observaţii şi recompensaţi în caz că pot furniza informaţii legate de comportamentul posibil creştin al colegilor de celulă.

Un fapt cu adevărat straniu se petrece cu nord-coreenii care ajung de partea cealaltă a graniţei şi primesc azil politic în Coreea de Sud. Statul democratic nu doar că oferă azil politic fugitivilor veniţi din DPRK dar le acordă automat cetăţenie, o perioadă de acomodare de doi ani în care sunt învăţaţi pe cheltuiala statului cum să se comformeze regulilor societăţii democratice, o sumă care echivalează cu 40.000 de dolari şi care constituie banii necesari acomodării, platei unei chirii subvenţionate tot de stat şi acumulării celor necesare traiului. Cu toate acestea puţini pot trece de şocul unui nou început într-o ţară care diferă radical de ceea ce cunoscuseră până atunci. Iar ceea ce majoritatea acestor refugiaţi ajung să facă este să îmbrăţişeze încă din primele zile religia.

S-ar spune că acceptarea religiei de către refugiaţii nord-coreeni se datorează faptului că anumite asociaţii umanitare din Seoul sunt finanţate de Biserică, dar adevărul este mai mult legat de social şi trecutul lor politic.

Motivul pentru care nord-coreenii rămaşi în ţară şi cei care reuşesc să o lase în spate se simt atraşi de creştinism are o strânsă legătură cu ideologia juche şi trecutul creştin al lui Kim Il Sung. Coreea de Nord este cunoscută pentru cultul personalităţii pe care îl practică, tendinţă care l-a influenţat până şi pe Nicolae Ceauşescu. Fără vizitele lui Ceuşescu în Coreea de Nord şi China n-am fi avut parade cu flori înainte de 1989. N-am fi avut grupuri umane formând prin tricouri colorate şi pancarte monocrome litere imense care alăturate formau numele conducătorului absolut al statului comunist român.

Kim Il Sung a preluat substratul religios deja existent în Coreea, substrat format de misionarii neoprotestanţi europeni, l-a suprapus peste ideea tradiţionalistă a respectului necondiţionat faţă de tată (prezent din cele mai vechi timpuri în sânul familiei coreene şi păstrat până şi în Coreea de Sud de astăzi) şi le-a insuflat ideologii politice preluate din fosta URSS condusă în acea vreme de Stalin plus unele elemente comuniste din curentul lui Mao. Toate acestea combinate au dus la apariţia ideologiei juche şi a mitului semizeului printre supuşi. Dacă ideologia juche face referire la auto-suficienţă (vezi dezastrul economic a ceea ce este Coreea de Nord în ziua de azi şi relaţiile în cel mai bun caz reci dintre statul totalitar şi restul lumii), cultul personalităţii a complementat această ideologie prin alcătuirea imaginii conducătorului absolut. Kim Il Sung a fost venerat ca un demizeu şi putem găsi sute de paralele între mitul creştin al Mântuitorului şi viaţa romanticizată a lui Kim Il Sung, aşa cum este prezentată ea de istoricii şi biografii Partidului. Se spune despre Kim Il Sung că s-a născut la 15 aprilie 1912 în Mangyŏngdae şi că astrele au prezis naşterea lui. Se spune că lumea aştepta de multă vreme un conducător de talia lui iar pe parcursul timpului istoria veridică a vieţii lui a suferit schimbări radicale tinzând mai mult spre mit. Asta se datorează în principal regimului terorii la care Kim Il Sung şi-a supus apropiaţii, fiecare concurând pentru favoritismul acestuia şi încercând pe cât se poate să îi intre în graţii. În buna tradiţie a exagerării cu care ne-au obişnuit cei din statele asiatice când vine vorba de teatru, operă sau literatură, noi ediţii ale biografiilor acestuia au fost comandate an de an. Şi an de an acestea au suferit schimbări în care simple metafore ori politeţuri excesive s-au transformat pe rând în fapte reale atribuite conducătorului. Astfel Kim Il Sung putea prezice starea vremii, aduce ploaia, învăţa pe de rost tomuri întregi, vindeca prin atingere.

De menţionat că după moartea lui Kim-Il Sung, Kim Jong Il nu este omonimul Mântuitorului. El este tot Tatăl dar într-o formă care nu-şi exercită puterea în deplinătatea capacităţilor ei.

Aceeași istorie alterată îi conferă şi alte puteri supraumane precum inteligenţa excesivă, excelarea în domenii care variază de la agricultură la golf şi chiar puteri care ar face un zeu din Olimp să pălească (uciderea simultană a douăzeci de soldaţi inamici prin folosirea glasului, umblatul pe apă după ”modelul Isus”). Cantitatea de text atribuită mâinilor lui Kim Il Sung depăşeşte de vreo trei ori limitele fizicului şi psihicului uman. Este imposibil ca un om să conceapă şi redacteze sute de volume de câte trei degete grosime şi în acelaşi timp să reuşească să conducă o ţară. Conform istoriei orale şi scrise, Kim Il Sung era totodată şi omniprezent, avea mereu răspunsul potrivit la momentul potrivit, dădea dovadă de o generozitate ieşită din comun şi de o putere de înţelegere vecină cu limitele superioare ale geniului ştiinţific.

Ca notă aparte, interesant de observat în legătură cu Coreea de Nord este paralela pe care o putem face cu stratificarea socială din cetatea ideală a lui Platon şi romanul 1984 al lui Orwell: avem clasa conducătoare alcătuită dintr-un număr restrâns de afiliaţi ai puterii centrale, avem membri ai Partidului Comunist alcătuit preponderent din bărbaţi (în jur de 90%) reprezentând clasa de mijloc şi aparatul militar şi avem proletariatul majoritar (muncitori, ţărani, restul populaţiei). În puţine ţări ale lumii este această diferenţiere atât de strictă precum cea din comunismul Coreei de Nord, cu trecerea de la proletariat în rândul Partidului Comunist făcându-se extrem de dificil şi doar pe baza songbun-ului (a genealogiei) suplimentat de activitatea în corpul militar, şi cu trecerea din clasa de mijloc la cea superioară aproape imposibilă.

Nebunia glorificării liderului suprem a mers până într-acolo încât la moartea lui, atunci când prin unicul post radio al ţării s-a anunţat că un număr par de cocori a pogorât din cer şi i-a ridicat trupul printre nori, maşinăria de stat a trimis zeci de istorici, ziarişti şi oameni de ştiinţă să documenteze evenimentul şi să îl consemneze în manualele şcolare, cărţile de istorie şi mai toate volumele care aveau vreo legătură cu viaţa conducătorului. Nici măcar rapoartele oficiale nu au scăpat de intepretarea aceasta vecină cu religiosul. Rezultatul a fost că de vreo două decenii încoace, copiii şi adulţii deopotrivă învaţă în şcoala primară, liceu şi facultate despre cum la moartea lui Kim Il Sung cocorii i-au ridicat trupul la cer.S-a mers într-atât cu mitul demizeului printre oameni încât urmaşul său Kim Jong-Il a fost tratat aproape similar de istorici. Din aceleaşi considerente de ascensiune politică, apropiaţii şi membrii cabinetului Comunist s-au întrecut în a-i dedica opere şi biografii care-l prezintă ca fiind acelaşi geniu suprauman ca şi tatăl său.

Înlocuirea calendarului cu unul de ordin politic este un bun exemplu în acest sens. Comitetul Central şi Cabinetul de Miniştri au publicat în iulie 1997 o declaraţie prin care anunţau lumii noul calendar oficial al Coreei de Nord. Astfel 1912 a devenit primul an juche iar ca punct de pornire al acestui calendar a fost chiar anul în care Kim Il Sung s-a născut. Folosirea calendarului roman este ocazional permisă, dar numai dacă numerotarea anilor se face în stil juche în paralel. Anul 2012 este astfel anul 100 din era juche. Sărbătorile religioase au fost înlocuite cu sărbători de stat. Alături de Ziua Muncii ori Ziua Tineretului Comunist, cele mai de seamă sărbători sunt zilele de naştere ale liderilor dinastiei Kim: 15 aprilie, respectiv 16 februarie. În aceste două ocazii copiii sunt recompensaţi cu dulciuri, adulţii nu sunt obligaţi să lucreze iar deţinuţii primesc raţii suplimentare ori au şansa chiar să fie graţiaţi.

Tot ca urmare a cultului personalităţii de care s-au bucurat pe rând Kim Il Sung, Kim Jong-Il şi mai recent Kim Jong-Un, locurile în care aceştia au călcat au devenit pe rând locuri de peregrinaj. O fântână obscură dintr-un sat la fel de obscur vizitat cândva de Kim Il Sung a fost sanctificată de aparatul de partid şi în prezent şcolarii sunt obligaţi să-l viziteze şi venereze. Apa fântânii este considerată a fi tămăduitoare şi există chiar cazuri ”documentate” de vindecări miraculoare survenite în urma consumului.

Mai mult, fiecare instituţie de stat, gară, şcoală, apartament ori fabrică trebuie să arboreze portretele lui Kim Il Sung şi (începând cu 1979) Kim Jong Il. Kiturile potretelor includ două tablouri de mărime predeterminată şi o cârpă specială pentru curăţarea lor. Se pedepseşte cu închisoarea deteriorarea sticlei protectoare, pătarea sau alterarea portretelor respective. Se sancţionează nepăstrarea lor în condiţii igienice. Sancţiune este şi dacă nu le cureţi de praf zilnic. Sunt documentate cazuri în care motivul principal al fugii din ţară a fost tocmai deteriorarea accidentală a acestor tablouri (accidente la locul de muncă, un cui desprins care a permis fărâmiţarea sticlei). Este interzis să arunci la gunoi o revistă în care este prezent chipui lui Kim Il Sung ori să te aşezi pe ea.

În Coreea de Nord, după cum putem observa, religia a fost înlocuită de o pseudo-religie de ordin politic izvorâtă din tradiţie populară, stalinism, maoism şi ideologia juche. Kim Il Sung rămâne şi după moarte conducătorul absolut al ţării. Kim Jong-Il este în continuare liderul ţării iar actualul conducător Kim Jong-Un este doar un locţiitor al primilor doi membri ai dinastiei.

Găsim similitudini între cultul personalităţii de care s-au bucurat cei doi şi atenţia oferită lui Isus în zilele noastre. Între superputerile liderior nord-coreeni şi cele ale Mântuitorului creştinilor. Toate astea într-un stat ateu în care religia nu doar că este considerată ca fiind inutilă dar accesarea ei se pedepseşte cu ani grei de muncă silnică şi chiar cu pedeapsa capitală.

Revenind ceea ce aminteam mai sus legat de modul în care nord-coreenii ce primesc azil şi cetăţenie în Coreea de Sud se simt în mare număr atraşi de religia creştină, asta se datorează faptului că au deja o bază a acesteia. Au practica preaslăvirii imprimată din fragedă pruncie, au un set de mituri în care cred cu tărie şi pe care le pot substitui miturilor din credinţa creştină, au imaginea deităţii absolute şi – mai mult – au avut contact cu ea. Spre deosebire de creştini care fac uz de reprezentări grafice ale divinităţii şi elementelor care se leagă de ea, nord-coreenii l-au văzut în persoană pe Kim Jong Il sau chiar Kim Il Sung. L-au văzut la televizor, l-au auzit la radio, i-au văzut zâmbetul binevoitor oriunde întoceau ochii: pe pereţii camerelor lor, la locul de muncă, în ziare, pe tubul catodic, în insignele pe care cei din Pyongyang le poartă cu mândrie în piept. În timp ce neoprotestanţii învăţau la ora de religie despre Noul Testament, nord-coreenii îl trăiau, erau chiar în mijlocul lui (sau a unei forme moderne a acestuia). Preaslăvind ceva din carne şi os care pe deasupra mai îi şi conducea şi le orânduia viaţa.

Cei din Coreea de Nord erau atât de convinşi de nemurirea fizică a lui Kim Il Sung încât la moartea acestuia rata sinuciderilor a trecut dincolo de pragul înregistrabil statistic iar rata de depresie s-a menţinut constantă vreme de mai multe luni, poate chiar ani. Un neam care a fost învăţat ani de-a rândul că nu poate supravieţui fără geniul şi puterile supranaturale ale conducătorului lor a intrat în panică, s-a văzut pierdut. De aceea acel loc a trebuit imediat suplinit de Kim Jong-Il – o imagine deja divinizată de pe vremea tatălui, o imagine cu care poporul putea empatiza în acelaşi mod. Acest lucru dând naştere la rândul lui primei dinastii comuniste din lume.

Putem găsi paralele clare între talismanele creştine sub forma cruciuliţelor şi amuletelor cu chipuri divine şi insignele pe care membrii de partid afişează chipul lui Kim Il Sunt şi Kim Jong Il. Putem găsi paralele între icoanele creştine şi tablourile pe care fiecare instituţie şi locuinţă nord-coreeană trebuie să le afişeze şi preaslăvească. Între presupusele fapte ale lui Isus şi cele ale liderilor care au cârmuit din Pyongyang. Între miturile creştine şi cele create la ordin politic în Coreea de Nord a ultimilor ani, între adulaţia de care se bucură capul conducerii şi cea care predomină în lumea creştină de mai bine de 2000 de ani.

Prin uzurparea celorlalte religii şi asimilarea elementelor lor într-o nouă credinţă asociată politicului, totul combinat cu gradul de izolare la care s-au supus nord-coreenii, s-a creat modul ideal de a conduce o naţiune. Până şi factorii iniţiali care au pregătit terenul acestui sistem sunt identici cu cei care au dus la apariţia creştinismului: poziţia femeii în societatea Coreei de dinainte de război nu diferă prea mult de cea de dinainte de 1900, respectul excesiv acordat tatălui este identic, până şi nivelul tehnologic este asemănător. Înainte de stăpânirea japoneză Coreea era fragmentară atât politic cât şi cultural. Odată cu influenţa japoneză, dat fiind natura agresivă a acesteia s-a încercat păstrarea valorilor morale şi tradiţionale într-un mod vecin cu încăpăţânarea. Asta la rândul ei a dus la imprimarea imaginii tatălui în rândul populaţiei şi exploatarea acesteia de către clasa conducătoare. La fel – sentimentul naţionalist lăsat de ocuparea japoneză a dus la împărţirea ţării în două: o parte apropiată geografic de China comunistă şi cu influenţe staliniste survenite în timpul exilului lui Kim Il Sung în fosta URSS şi una aservită intereselor Statelor Unite, înclinată mai mult spre democraţie în ultimele decenii de existenţă.

Factorul religios a intervenit în alcătuirea primului sistem de guvernare prin forma lui bastardizată şi a contribuit la menţinerea acestui sistem vreme de peste şase decenii prin prelucrarea elementelor de bază ale religiei creştine. Asta la rândul ei a influenţat o întreagă naţiune, a născut sau menţinut mentalităţi şi a dus la ceea ce Coreea de Nord este în ziua de azi.

Modelul economic chinez sub egida birocrației și a ideologiei ca șablon pentru politica financiară nord-coreeană

Există un substrat puternic tradiționalist în modul în care Coreea de Nord a dus la implementarea relațiilor politice și comerciale cu celelalte țări, substrat care are la bază pe de-o parte societatea puternic patriarhală nord-coreeană, pe de alta dorința de independență politico-economică a țării ca reacție la anii de ocupație japoneză premergători implementării ideologiei ”Juche”. Tradusă prin ”auto-suficiență”, ”Juche” își trage atributele însă nu doar din contextul intern al țării ci – privind în exterior și situând acest context în zona anilor de după al Doilea Război Mondial – și din politica cu circuit închis dusă de statele vechiului bloc comunist.

După război, odată ce trupele americane s-au instalat în Japonia și Coreea de Sud ca parte a forței de reorganizare politică și de asigurare a păcii, produsul intern brut al respectivelor țări a început să înregistreze o creștere constantă ca urmare a infiltrării capitalismului pe filieră vestică. Americanii au suplinit nu doar militar noile regimuri politice dar au adus cu ele și un influx de capital și o nouă modalitate de abordare a problemelor economice interne și externe. ”Juche” este o reacție ideologică atât la dominanța militară străină din zona relațiilor sino-americane cât și una de adaptare la cerințele blocului comunist al perioadei.

Dacă noua guvernare din Japonia a primit suportul logistic al trupelor aliate iar guvernul de la Seoul a început să se dezvolte sub protectoratul SUA, dat fiind faptul că Războiul Rece se ducea mai acerb la granița fizică unde cele două superputeri se întâlneau, răspunsul Rusiei și al Chinei a fost pe măsură. Dacă în sud americanii instauraseră o zonă demilitarizată (DMZ) extrem de firavă care serveșe și-n ziua de azi drept cel mai bine păzit sector de tranziție dintre două țări învecinate, în nord răspunsul Rusiei a fost să ofere ajutor logistic, miltar și economic noului guvern nord-coreean care avea puternice simpatii pro-comuniste. Blocul sovietic trebuia apărat cu orice preț așa că Kim Il-Sung s-a bucurat pe deplin de susținerea militară a Rusiei, de cea economică a Chinei și – implicit – de suportul aproape necondiționat al sateliților comuniști ai acestora. Dacă din punct de vedere militar blocul comunist funcționa după regulile Rusiei, din punct de vedere economic acesta urma îndeaproape modelul chinez adaptat de pe un plan local pe unul extern.

Mao a impus o și mai mare divizare a provinciilor chineze, forțându-le să opereze independent ca unități administrativ-teritoriale ce aveau responsabilități aferente de ordin economic. Înainte de Marea Foamete a Chinei fiecare provincie se afla sub egida unui sus-pus din cabinetul Partidului Comunist Chinez care răspundea direct în fața lui Mao pe toate planurile dezvoltării provinciei sale. Primul, la rândul său, avea în subordine șefi de partid de rang mai mic distribuiți drept guvernatori în puncte-cheie ale provinciei. Aceștia – la fel – împărțeau districtele lor în zone și mai mici, fiecare cu câte un responsabil care de asemenea avea delegați ce se ocupau de sate în mediul rural sau cartiere în zonele urbane. Fiecare aceste mici segmente primea o cotă de producție și un oarecare suport logistic de la centru. Îndeplinirea cotei trimestriale trebuia să ducă la îndeplinirea unui obiectiv mai înalt – Planul Cincinal – ce se dorea a fi un indicator al progresului economic chinez în fața statelor-satelit din blocul socialist și o demonstrație de putere a modelului chinez în fața amenințării capitaliste.

Segmentarea Chinei în module fără independență politică sau economică dar vasale Centrului din Beijing a dus la o lipsă crasă de coordonare a proletariatului. Dovadă în acest sens a fost tentativa Chinei de a produce oțel folosind o forță de muncă din sectorul agrar. Deoarece fiecare comună teritorială avea o normă de îndeplinit iar stimulentul economic al proletariatului lipsea (crezându-se eronat că ideologia comunistă este îndeajuns în acest sens) rezultatul a fost că țăranii ce cultivau orez au fost puși să fabrice oțel în cuptoare din pământ și lut, instruiți de ingineri metalurgiști aduși din mediul urban industrial și care nu aveau niciun interes să-și depășească atribuțiile, să supervizeze ori să facă exces de zel în procesul de instrucție. Rezultatul logic a fost că producția de orez a fost neglijată vreme de câteva anotimpuri ceea ce a dus ulterior la Marea Foamete chineză. Mai mult, oțelul produs de țăranii chinezi era de proastă calitate, o dată din pricina lipsei de experiență în metalurgie a acestora, în al doilea rând ca rezultat direct al presiunii impuse de cota de producție și timpul de îndeplinire al acesteia. Ca un al treilea factor decisiv în eșecul experimentului social chinez ce se dorea să transforme țara dintr-o putere agrară într-una industrială ce avea să rivalizeze cu a Rusiei, fiecare șef de comitat din cohorta politic structurată a celor amintiți mai sus raporta superiorilor nu doar un bun decurs al procesului de producție (nonconform cu realitatea) dar plusa cu un posibil surplus de oțel ce urma să fie atins ca urmare a zelului și dedicării proletariatului față de Partid. Fiecare superior primea rapoartele avansului producției de la subalterni și – din servilism argumentat de dorința de ascensiune a scărilor întortocheate ale statutului social din aparatul birocratic (și în antiteză cu meritocrația) al sistemului comunist chinez – raporta spre următorul șef cifre și mai mari și promisiuni legate de un surplus de producție. Următorul făcea la fel iar până ce datele ajungeau la Beijing și erau raportate de membrii cabinetului economic al lui Mao care erau fiecare responsabili de o provincie acestea erau într-o asemenea măsură denaturate și distanțate de realitate încât, pe hârtie, producția apărea a fi nu doar de calitate dar și de trei-patru ori mai mare decât era în realitate. Urma o presiune ce cobora pe lanțul trofic al partidului și care se propaga de la Mao în jos până la cel mai mic membru de partid care punea la lucru proletariatul neexperimentat în încercarea de a atinge cota de producție nerealistă în condițiile în care mijloacele de producție erau ineficiente, rudimentare și nu puteau în niciun caz îndeplini norma trimestrială.

În încercarea de a-și mulțumi superorii, țăranii chinezi au recurs la gesturi disperate precum topirea oalelor din metal din gospodării, a bicicletelor ori furtul șinelor de cale ferată din structura izolată rurală a provinciilor și transformarea acestora în oțel pentru export.

Graba, lipsa de experiență și presiunea dinspre Centru au dus toate la o producție de oțel de o calitate extrem de slabă și la neîndeplinirea idealurilor Planului Cincinal. Menit pentru export spre Rusia, oțelul produs de cuptoarele din lut ale Chinei se sfărâma la transport. Țăranii topiseră metale felurite și nu ținuseră cont de indicațiile experților metalurgici din urban. Oțelul era un aliaj din mai multe metale cu o proporție de carbon ce varia și o expunere la temperaturi fluctuante în procesul de producție.

Ca o paranteză, experimentul chinez de industrializare rapidă a țării care a dus la Marea Foamete a fost urmat de încercări de remediere a problemei lipsei de hrană care adoptau exact același model birocratic și ineficient: țăranii au fost trimiși înapoi pe câmp și puși să planteze bulbii de orez mult mai aproape unul de altul pentru a dubla recolta. Vârstnicii care au încercat să explice cadrelor Partidului faptul că recolta va eșua au fost executați sumar. Iar după ce noua recoltă de orez s-a dovedit a fi dezastruoasă, vina a fost plasată asupra păsărilor care – chipurile – mâncaseră orezul. A urmat un an în care țăranii au fost din nou sustrași de la treburile agricole, organizați în cooperative și puși să ucidă vrăbii. Marea Foamete a luat amploare ca urmare a acestui fapt deoarece lăcustele, rămase fără un prădător natural care să păstreze un echilibru echitabil, au devorat nu doar următoarea recoltă dar și rezervele Statului destinate subzistenței populației. După încă un an China cumpăra înapoi orezul pe care-l vânduse Cehoslovaciei la un preț cu 60% mai mare și făcea troc textile/conserve cu Germania și Ungaria.

Acest model de troc a fost cel care a definit relațiile economice din blocul comunist și era văzut la acea vreme ca o afirmare a superiorității socialismului în fața modelului capitalist din Vest. Coreea de Nord a făcut parte din acest sistem și – mai mult – l-a implementat la nivel național și a continuat să-l folosească și după declinul spațiului sovietic inițiat de Gorbachov. Ideologia ”Juche” este în parte o imagine a acestui sistem de troc derivat din practica statelor-satelit ale blocului comunist.

”Juche” ca ideologie reziduală a politicii interne din blocul comunist și îmbinarea acesteia cu substratul puternic-patriarhal al societății nord-coreene. Implicații economice.

Parte ideologie comunistă, parte derivat al sistemului patriarhal tradiționalist și conservator din Coreea de Nord, ideologia ”Juche” se traduce cel mai bine prin ”auto-suficiență”. La nivel macro, privind spre exteriorul țării și cu accent pe relațiile economice dintre statele fostului bloc sovietic, acest model economic a fost folosit intens vreme de decenii. Ideologia comunistă rezona cu ”frăția” așa că relațiile comerciale erau de troc și mai pușin axate pe valută ori schimb produs-monedă. China livra haine Rusiei și primea în schimb tractoare, aparatură industrială și sprijin logistic în integrarea acestora în procesul de producție; Rusia livra petrol Coreei de Nord și primea în schimb forță de muncă ieftină care să exploateze industria lemnului rusesc și vagoane cu minereuri rare; Cuba livra cafea Cehoslovaciei care în schimb oferea conserve de pește și pateu de porc Ungariei; Ungaria distribuia resurse Germaniei socialiste iar România oferea grâu și aur.

Problema cu modelul economic de troc este că este greu de apreciat și contrabalansat valoarea mărfurilor. Mai mult, calitatea produselor textile din China diferea cras de cea a celor din – să zicem – URSS. Asta a dus la o ajustare haotică a cantităților, la o fluctuație a calității mărfurilor și la întreținerea rețelei economice strict pe considerente ideologice și politice, nu pe cele economice ca în lumea capitalistă. Oțelul chinez era de proastă calitate, România își supraevalua rezerva de aur, încetinirea producției de cafea și sancțiunile impuse de SUA Cubei au dus la o revoltă a populației în Republica Democrată Germană, studenții fiind nemulțumiți de Kaffee-Ersatz – substituentul cafelei germane și încercarea RDG-ului de a face față lipsei unui bun comercial considerat de lux.

Sistemul de troc nu era sustenabil la nivelul relațiilor interstatale din vechiul bloc comunist iar URSS-ul ducea greul responsabilității în spate, urmat îndeaproape de China ca a doua mare putere economică a zonei comuniste. Coreea de Nord a adoptat acest sistem de troc și la nivel național, cu diverse regiuni ale țării încercând să satisfacă cererea de produse ale altor regiuni în schimbul altor produse. Partea economică din ”Juche” la acest sistem se poate reduce. Ideea de autosuficiență a fost nu doar menținută după căderea spațiului comunist și dispariția Lumii a Doua dar a fost întărită de-a dreptul în Coreea de Nord. Relațiile economice cu statele externe au fost oprite. Cum Rusia nu mai oferea suport financiar și material iar China a început să adopte un sistem economic mai apropiat de structura capitalistă, Coreea de Nord a devenit o insulă economică care se chinuia să subexiste.

Ca o paranteză, vecinii Coreei de Nord sunt Japonia și Coreea de Sud, cu China în nord. Relațiile economice cu statul nipon și Coreea de Sud sunt din start imposibile datorită laturii politice a ideologiei ”Juche” care afirmă că japonezii (fostă forță asupritoare de ocupație în peninsula coreeană) și sud-coreenii (aflați încă sub patronaj american) sunt dușmani de moarte ai neamului. În nord, China și-a încetat suportul financiar și a slăbit drastic relațiile economice cu Coreea de Nord acum că ideologia comunistă chineză există doar pe hârtie iar relaxarea economică este deplină și mai degrabă de sorginte capitalistă decât comunistă. În ciuda acestui sistem economic interstatal defavorabil Coreei de Nord, din pricina gradului înalt de conservatorism dictat de tradiția patriarhală a țării și augmentat de ideologia ”Juche”, țara se încăpățânează să funcționeze independent de altele, contrar logicii și urmând sloganul independenței financiar-politice.

Rezultatele izolării economice a Coreei de Nord au fost devastatoare pentru Stat și proletari. La împărțirea peninsulei Coreei în două ca urmare a războiului dintre sud și nord, Coreea de Sud s-a bucurat nu doar de ajutorul financiar al Statelor Unite dar și de o poziție geografică net superioară. Pământul arabil se află în sudul peninsulei în timp ce nordul este presărat de munți și servea drept sursă de minereuri și loc de dezvoltare industrială până după ocupația japoneză. Cum exportul din sectorul industrial a fost stopat de căderea statelor-satelit ale URSS-ului, Coreea de Sud s-a dezvoltat în ritm rapid ajungând la un PIB de invidiat pe plan internațional și bucurându-se de relații comerciale deschise cu aproape orice stat al lumii. Coreea de Nord în schimb a rămas izolată, refuzând să facă schimb comercial cu statele învecinate cosiderate inamice.

Efectele economice au fost pe măsură. S-a încerat transformarea planurilor muntoase în terase agricole dar pământul era prea acidic pentru a putea susține recoltele. S-a încurajat o relaxare a condițiilor economice interne impuse de ideologia comunistă, țăranilor permițânu-li-se să amenajeze grădini proprii pe aceste terase din care să-și întrețină familiile iar lanțul de fier impus pieței negre a fost desfășurat cu totul. Piața neagră însă făcea concurență directă Statului. Cum Statul nu putea furniza rațiile lunare populației și punea pe prin plan mediul urban în detrimentul celui rural oamenii s-au orientat către surse alternative de comerț. Piața neagră a fost una din aceste surse și a înflorit deși practica prețuri de 5-6 ori mai mari decât cele ale Statului. S-a încercat apoi suplinirea rațiilor care drămuiau rezervele Statului prin acceptarea cu reticență a ajutoarelor venite din partea Națiunilor Unite, dar cum un stat comunist aduce cu sine birocrație și un înalt nivel al corupției aceste ajutoare au fost distribuite preferențial, în funcție de statutul social și politic ori au ajuns direct pe piața neagră din suburbii ori sate.

După un val de secetă și alunecări de teren din mijlocul anilor ’90 Coreea de Nord a intrat în colaps economic dar s-a ținut strâns de ideologia ”Juche” și ideea de auto-suficiență. Resursele alimentare ale Statului s-au epuizat iar epoca Kim Jong-Un a avut ca deviză ”o masă pe zi” – o campanie națională care informa populația prin mijloace televizate și radiofonice că e mai sănătos pentru organism să nu mănânci de trei ori pe zi – o încercare inutilă și ineficientă de a reduce cererea și consumul.

Foametea din mijlocul anilor ’90 a făcut ca guvernul din Coreea de Nord să accepte tot mai des ajutoare străine din partea ONG-urilor europene și-a căutat soluții de cârpire a problemei. În ciuda căderii Uniunii Sovietice și – odată cu aceasta – a ideologiei comuniste, Coreea de Nord a început timid să exporte forță de muncă în Rusia contra compensației în valută. Muncitorii forestieri erau trimiși în pădurile siberiene unde lucrau aproximativ doi ani pe un stipendiu din care rețineau doar 10% (și aceia impozitabili), restul revenind statului nord-coreean. Piața neagră a fost relaxată până în punctul legitimizării ei neoficiale și tacite. S-a recurs inclusiv la producerea de opiu și vinderea drogurilor prin intermediul ambasadorilor Coreei de Nord localizați în alte state. Flota statului, și așa firavă, a secătuit apele din jurul malurilor peninsulei Coreei până în punctul în care captura de pește a devenit neglijabilă.

A urmat un al doilea val de foamete care a dus la moartea prin inaniție a miloane de oameni și la nașterea unei generații subnutrite și bolnăvicioase. În ziua de azi, din pricina subnutriției și a lipsei vitaminelor, ultimele două generații de nord-coreeni sunt cu un cap mai mici la înălțime decât confrații lor din sud. S-a ajuns la reducerea și mai drastică a rațiilor apoi la încetarea distribuirii acestora în zonele rurale și – într-un final – în cele urbane. Cu excepția Pyongyagului, toate orașele sufereau de o criză de alimente și alte produse. În zona rurală ancorarea încăpățânată în ideologia ”Juche” a dus la acte de canibalism și rețete de mâncare care implicau făină creată din rumeguș ori supe din iarbă și scoață fiartă de copac. Cu dezechilibrul alimentar a crescut și infracționalitatea, s-au intensificat furturile și omuciderile iar în lagăre au apărut chiar și cazuri de autofagie.

Coreea de Nord nu și-a revenit nici până în ziua de azi pe plan economic, cu toate că noul regim politic condus de al treilea reprezentant al dinastiei comuniste (Kim Jong-Un) a relaxat până la granițele ideologiei ”Juche” relațiile comerciale cu statele învecinate. Tranziția s-a făcut greoi din cauza fidelității față de ”Juche” și amenințarea unui sistem capitalist, dar s-au creat în nordul țării zone geografice de interes comun în care statul nord-coreean oferă condiții speciale investitorilor străini și forță de muncă ieftină.
Aceste zone economice sunt utilizate pe plan economic așa cum este utilizată pe plan militar zona demilitarizată de la granița cu Coreea de Sud: se păstrează ideologia ”Juche” în implementarea lor dar pe toate celelalte planuri acestea se bucură de un regim politic special. Astfel, Chinei i s-au acordat terenuri în care să construiască fabrici și zone turistice cu promisiunea scutirii de taxe sau de înlesnire drastică a costurilor investiției. În plus, Coreea de Nord furnizează întreaga forță de muncă necesară funcționării acestor zone economice cu regim special. Ideologia ”Juche” însă este aplicată cu strictețe pe plan politic deoarece muncitorii trebuie să se întoarcă în zona economică clasică a țării la lăsarea întunericului, să doneze aproape întregul lor câștig Statului și să respecte cu strictețe reguli drastice de conduită cât timp se află ”de partea cealaltă”.

După Rusia și China a venit rândul Coreei de Sud să se bucure de asemenea privilegii economice, în contradicție proape directă cu ideologia ”Juche” a statului comunist care-i categoriza pe cei din sud drept trădători și aliați ai imperialiștilor americani. Au fost amenajate fabrici de mașini și componente electronice în zone de relaxare economică în care firme din Coreea de Sud s-au bucurat de reducerea considerabilă a taxelor și forță de muncă ieftină în schimbul unor donații anuale substanțiale către Statul nord-coreean și promisiunea de a dezvolta industrial și tehnologic respectivele zone pe propria cheltuială, fără niciun fel de aport financiar din partea Coreei de Nord. Sistemul forței de muncă funcționează la fel ca în celelalte zone cu regim economic special: lucrătorii sunt aleși pe sprânceană, din familii loiale Partidului Comunist și cu îndeajuns de multe de pierdut în caz că s-ar gândi să dezerteze; la finalul programului aceștia sunt obligați să se întoarcă pe pământ nord-coreean; socializarea de orice fel cu ”străinii” este interzisă (dincolo de strictul necesar impus de natura muncii care – la rândul lui – este mediat de cele mai multe ori de un supervizor loial Partidului); muncitorii sunt organizați în grupuri mici care sunt ținute în permanență sub observație de un șef de echipă care răspunde cu libertatea pentru comportamentul acestora; peste 90% din salariul muncitorilor revine guvernului.

Relația economică în contextul zonelor fiscale speciale cu Rusia, China și Coreea de Sud s-a extins din ce în ce mai mult spre segmente care intră în contradicție cu stipulările ideologiei ”Juche” și ale comunismului. S-a permis realizarea de complexe hoteliere, săli de agrement și chiar casinouri destinate turiștilor chinezi și sud-coreeni. Anumitor membri de partid li s-a permis să își trimită rudele la lucru în restaurante cu specific culinar și tematică nord-coreeană amplasate pe teritoriul Chinei, pe an ce trece din ce în ce mai departe de granița demarcată de râul Tumen. Acești lucrători sunt angajați ai Statului nord-coreean și sunt considerați a fi privilegiați deoarece – chit că mare parte din salariul lor îi revine Statului – bacșișul, câștigurile din importul clandestin de bunuri străine pe piața neagră a statului totalitar precum și oportunitatea de a duce – cel puțin temporar – o viață mai bună într-o țară mai civilizată surclasează cu mult beneficiile derivate din oportunitățile de angajare din țara de origine.

Pentru păstrarea intactă a afilierii față de Partid și – implicit – a ideologiei ”Juche”, acești muncitori sezonieri sunt obligați să revină temporar înapoi în țară pentru reînnoirea vizei unde participă la sesiuni de interogare, adunare de informații și cursuri de reîndoctrinare menită să le reîmprospăteze memoria originii. De cele mai multe ori lucrătorii sezonieri sunt schimbați prin rotație în așa fel încât nimeni nu petrece mai mult de patru ani dincolo de granițe.

O altă sursă de bani a Statului Coreei de Nord derivă dintr-o ciudată și restrictivă relație economică cu Japonia. După ocupația niponă a peninsulei o parte din populația aflată sub stăpânire a rămas în Japonia. Etnicii coreeni s-au naturalizat și au prosperat după închiderea granițelor DPRK-ului dar mai toți aveau rude lăsate în urmă în Coreea de Nord. Din anii ’60 și până în prezent Statul comunist din Coreea de Nord a profitat pe deplin de pe urma dorinței etnicilor din Japonia de a îmbunătăți nivelul de trai al rudelor nord-coreene. Contra unor sume de bani primilor le era permis să trimită produse electronice în țară (în limita ideologiei ”Juche”), bani, alimente, articole vestimentare, scrisori și chiar să organizeze scurte întrevederi cu rude pe care nu le văzuseră de multe. Prețurile practicate de guvernul totalitar erau desigur prohibitive dar exploatau pe deplin dorința umană de reîntregire a familiei și de asigurare a bunăstării celor rămași în Coreea de Nord. Acest aranjament firav făcut cu inamicii niponi a asigurat Statului nord-coreean o sursă constantă de bani. Pachetele erau inspectate atent la primite, unele dispăreau în aparatul birocratic corupt și ajungeau în casele sus-pușilor Partidului, scrisorile erau cenzurate febril iar restul ajungea la populația cu rude în Japonia. Acest sistem funcționează și azi – din nou – în contradicție ironică cu ideologia ”Juche” a auto-suficienței și a prevederilor legate de fraternizarea cu inamicii Statului. Partidul comunist încasează donațiile etnicilor coreeni din Japonia pentru a permite ajungerea pachetelor la propria populație hămesită și privată de bunuri elementare: frigidere, televizoare, aparate radio, tricouri, ciorapi, rechizite.
Relațiile economice cu SUA sunt inexistente. Cele cu Coreea de Sud ținute la un strict necesar, atât cât beneficiile materiale ale Partidului surclasează într-o măsură – și aceea restrictivă – ideologia Partidului. Relația cu Rusia a atins un nivel minim deoarece statul slavon nu mai acceptă troc ci cere și oferă valută în schimbul serviciilor. În prezent, cel mai mare aliat comercial al Coreei de Nord este în continuare China, deși relațiile economice se restrâng de la an la an pe măsură ce PIB-ul Chinei crește iar ideologia comunistă și ideea de ”frăție” a partidelor învecinate s-a diluat considerabil. Beneficiile sistemului capitalist primează în China iar Coreea de Nord e o sursă insignifiantă de profit.

Nu în ultimul rând, aparte de ajutoarele financiare, medicale și alimentare venite din Europa, Coreea de Nord beneficiază de și acceptă și ajutoare venite pe filieră religioasă. Din nou – în contrast puternic cu ideologia ”Juche”, pericolul contrabalansării imaginii de ”tată” a președintelui cu cea a unei divinități religioase și prezența a doar două-trei biserici în întreaga Coree de Nord. Misionarii creștini furnizează magteriale religioase care sunt ignorate dar din când în când trimit și ajutoare de ordin material care sunt imediat confiscate de Stat. Apartenența la religia creștină în Coreea de Nord se pedepsește cu o condamnare la muncă forțată în lagăr iar deținerea unei Biblii echivalează cu trădarea față de neam. Ca idee care să întărească ultima frază, în lagărele nord-coreene prizonierilor creștini le este interzis să își plece bărbia în piept sau să ridice capul spre cer în orice punct al zilei; gestul este interpretat ca pe o tentativă de inițiere a rugăciunii în glas intern și pedepsită prin privarea de mâncare, abuz fizic, psihic, prelungirea pedepsei sau chiar împușcare. Bisericile ce funcționează în capitală sunt simple muzee create pentru ochii misionarilor creștini ca aceștia să asigure fluxul continuu de ajutoare. Enoriașii și preoții din cele două biserici catolice și cea ortodoxă sunt cu toții membri de partid puși să joace teatru ori de câte ori reprezentanți străini ai clericului creștin vizitează Pyongyang.

Concluzii

Menită să păstreze coeziunea actorilor politici ai Coreei de Nord, ideologia ”Juche” a dus la degradarea țării; în special pe plan economic. Parte simbol al societății patriarhale nord-coreene și stindard al oglindirii acestui sistem patriarhal în structura politică dinastică a DPRK-ului, parte ideologie de partid și parte element declarativ cu aplicabilitate directă în contextul auto-suficienței naționale, ”Juche” este produsul bizar al tradițiilor și culturii nord-coreene filtrate prin ideologia comunistă adusă de sovietici după războiul dintre cele două Corei. Este atât o adaptare culturală la modelul economic sovietic cât și factor ideologic politic cu un deloc neglijabil subtrat pseudo-religios, conservator, ”Juche” e sursă de mândrie și identitate națională, un mod de viață, o declarație ideologică metamorfozată din blocul sovietic și amestecată cu practici economice restrictive menite să sublinieze independența poporului din nordul peninsulei.

”Juche” a dus nu doar la formarea singurei dinastii comuniste a lumii dar și la formarea unuia dintre cele mai arige regimuri totalitare ale planetei – o insulă de interes pentru economiști, politologi și sociologi deopotrivă. Coreea de Nord este un creuzet unic cu propriul ecosistem ce se dorește a fi auto-sustenabil, impermeabil la majoritatea influențelor străine și izolat comercial de restul statelor lumii. Deși extrem de timid și la un nivel mult mai izolat și mai bine controlat de politic, urmând modelul Chinei, capitalismul își spune cuvântul în unul din ultimele state comuniste ale globului.

Foamea și natura umană înving în cele din urmă și cel mai puternic crez.