Rubrica de psihologie: De ce visăm atunci când dormim?

Poate v-ați întrebat și voi ce anume sunt visele. De ce visăm în starea de somn, dacă au vreo semnificație lucrurile alea, eventual dacă pot prevesti viitorul. În primul rând – nu – nu există vise premonitorii. Similitudinile dintre un vis și evenimentele ulterioare lui sunt coincidențe care au mai multe lipsuri decât puncte comune. Dar avem o gândire îndreptată spre magic și ne place să credem că avem un oarecare control asupra vieții și a viitorului, așa că ceva privit drept vis premonitoriu e un factor de liniște pentru mulți.

Există diverse teorii în psihologie cu privire la utilitatea viselor. Una dintre ele afirmă că au rolul de a ne menține creierul stimulat în starea de somn. O alta spune că există o perioadă de tranziție între starea de somn și cea de veghe și că visul ar face acea tranziție a noastră mai ușoară (din punct de vedere mental). O altă teorie afirmă că visele sunt un cumul de experiențe, gânduri, amintiri, produse ale imaginației sau pur și simplu lucruri pe care le-am văzut, simțit, auzit sau pipăit, dar prezentate sub o nouă formă – una mai puțin istovitoare de analizat.

Imaginați-vă totalitatea informațiilor din memorie ca pe un lac imens și adânc. Amintirile, trăirile, ideile, tot ceea ce am văzut și auzit vreodată sunt acolo. Cu cât lacul e mai adânc, cu atât mai adânc sunt ascunse acele informații. Și mai imaginați-vă că există un dig imens din beton care ține acea apă de tot ceea ce conștientizăm în prezent. În betonul digului există mici crăpături prin care apa se prelinge și susură – unele la baza lui, atele la mijloc, altele în lateral, altele sus. Toată apa aia care se prelinge se adună jos într-o cupă. Lichidul din cupa aia reprezintă visele iar cupa în sine e starea de somn. Apa s-a prelins din diferite zone ale lacului și nu știm ce informații s-au scurs prin acele crăpături. Pot fi chestii mici precum ce culoare avea eșarfa educatoarei într-o zi de iarnă sau o melodie obscură auzită bubuind într-un taxi când aveați 8 ani. Pot fi cuvinte spuse de cineva, secvențe dintr-un film, gânduri, temeri, produse ale imaginației noastre. Orice formă de informație e acolo, că e rețeta unei prăjituri, că e textura unui bulgăre de zăpadă. În cupă s-au prelins haotic mici elemente din memorie iar în somn crierul încearcă să ni le prezinte într-o formă care să aibă un oarecare înțeles. De aici gradul de bizarerie al viselor: o teorie spune că sunt încercarea creierului de a ne prezenta ceea ce s-a adunat în cupă într-o formă cât-de-cât logică.

O altă teorie interesantă este cea care afirmă că visele sunt o modalitate a creierului de a ne educa și de a ne pregăti pentru situații neprevăzute. Auzim din poveștile altora cum e să fii atacat pe stradă, dar noi n-am pățit chestia asta niciodată. Avem o oarecare temere când auzim poveștile și ne punem întrebări, conștient sau inconștient. Din ceea ce istorisesc alții însă rămânem doar cu informații. Visele preiau acele informații și ni le prezintă într-o formă în care să le putem și trăi. Visăm de exemplu că suntem hăituiți de un animal în pădure: în somn simțim cum e să alergi, trăim groaza, simțim poate cum ni se înmoaie picioarele. Experimentăm într-un mod ferit cum e să fii în acel tip de pericol fără să fi trecut vreodată prin asta. Informațiile noi ne vor fi de folos în caz că se va întâmpla vreodată să ne aflăm într-o ipostază similară. Procesul imaginației va lua informațiile furnizate de vis, le va aplica prin operația rezolvării de probleme și ne va spune din timp la ce să ne așteptăm: cât vom rezista alergând, că urmează să ni se înmoaie picioarele probabil, că vom fi speriați. Ne va pregăti pentru momente curciale din viața noastră fără să ne pună în pericol. Conform acestei teorii visele au rolul de a asigura supraviețuirea speciei, educând membrii ei despre situații noi, fără însă a-i pune în pericol.

O ultimă teorie – cea mai recentă – spune că rolul viselor ar fi critic în procesul nostru de învățare. Mai exact, informațiile pe care le primim din mediu și din interiorul nostru (gânduri, senzații, percepții) sunt folositoare până la un punct. Dacă învățăm cum se cântă la vioară vom participa poate la ore, ne vom uita la concerte simfonice, vom încerca prin ”trial and error” să învățăm să reproducem cât mai bine o piesă. Problema e că – se pare – acele informații survin liniar și, în încercarea noastră de a le utiliza, de la un moment dat învățăm prea bine cum să reproducem ceea ce am asimilat. Intră în acțiune gândirea mecanică și vom imita gesturi și modul de ținere al arcușului tot mai bine și tot mai bine – asta pe măsură ce învățăm tot mai mult. Iar asta duce la un arhetip al mișcărilor vioarei și unul al sunetelor. Cu îndeajuns de mult timp, oamenii care învață să cânte la vioară pe baza acelorași informații vor ajunge să le reproducă fidel și prea uniform. Ca un fel de orchestră de roboți care fac aceleași mișcări în mod mecanic. Se pare că rolul viselor ar fi acela de a amesteca acele informații în așa fel încât procesul de culegere, reinvocare și aplicare al lor să fie diferit pentru fiecare om. Visele crează diversitate în specie în așa fel încât indivizii din acea specie să fie mai mult diferiți decât asemănători în ceea ce privește deprinderile și informațiile adunate. Fără vise am ajunge în cele din urmă la un arhetip (idee de bază redusă la esența ei) al conceptelor și acțiunilor și gândurilor și le-am aplica mecanic. Visele bruiază creierul și pun piedici procesului de uniformizare.

Visele au fascinat umanitatea dintotdeauna. Din păcate (sau – mai degrabă – din fericire) nu prevestesc lucruri. Interpretarea viselor în psihoterapie se practică în psihanaliză, dar (cel puțin în concepția mea) se aseamănă mai mult cu interpretarea unei poezii. Acel ”ce-a vrut să spună poetul” din liceu, când fiecare profesor și fiecare elev avea propria lui interpretare a aceluiași text. Zece psihanaliști au tot atâtea interpretări ale unui vis, ceea ce face procesul subiectiv și deloc științific. Tradiția a rămas de pe vremea lui Freud și – tot din punct de vedere științific – este depășită. Este adevărat însă că, uneori, visele sunt o reflecție a trăirilor interne sau chiar a mediului înconjurător. Pot evidenția probleme care ne macină așa că în terapie uneori se discută despre ele.

Adevărul este însă că știm mai puține despre creierul uman decât despre planeta pe care locuim, așa că vor mai trece încă niște decenii și secole până vom afla, treptat, ce reprezintă cu adevărat visele. Pot fi toate cele de mai sus, pot fi unele, pot fi niciunele.