Rubrica de psihologie: de ce-l vezi pe Isus când crapi butuci

V-ați uitat vreodată la nori și să vedeți în ei forme de animale sau fețe de oameni? În psihologie chestia asta se numește ”gestaltism”. Identificarea de forme în frunzele unui copac, în petele de mucegai de pe perete, în urmele din mijlocul butucului din lemn. Ca oameni avem tendința să căutăm tipare peste tot iar explicația e că nu prea ne plac lucrurile neterminate și/sau fără înțeles.

Ceea ce a dus la evoluția rasei umane a fost tocmai această dorință de a termina lucrurile. Îi spune ”Efectul Zeigarnik” și-a fost descoperit de o psiholoagă sovietică pe nume Bluma Zeigarnik. Doamna a observat într-un restaurant că, imediat ce onorau o comandă, chelnerii aveau tendința de a uita de ea. Mai mult – că în cazurile în care comanda dată de clienți nu era încă finalizată, aceasta stăruia în memorie mai multă vreme și putea fi evocată de acolo cu ușurință. Explicația ei a fost că ne place ca ființe umane să ducem la îndeplinire task-urile odată începute, în caz contrar tinzând să resimțim un oarecare distres. Rasa umană a evoluat pentru că generații de oameni s-au încăpățânat să termine proiectele începute pentru a evita acel distres. Pe plan psihobiologic, odată ce depui un efort dar întrerupi task-ul, amintirea resurselor epuizate ne face să ne dorim să finalizăm acel proiect. Mergând din acest punct în sens invers, Efectul Zeigarnik postulează că ne place să finalizăm task-urile iar gestaltismul că ne place să finalizăm interpretarea unui lucru incert.

Căutăm ordine în lucrurile care ne înconjoară și căutăm să ni le explicăm în funcție de cantitatea și calitatea informațiilor de care dispunem. Știm – de exemplu – că fulgerele sunt electricitate derivată din nori, electricitate care călătorește printre atomi până într-un punct anume. Fără această informație oamenii au căutat în trecut să-și explice ce este un fulger iar teoriile au variat de la ”sunt mânia zeilor” până la ”crapă cerul”. În lipsa unor informații certe oamenii au făcut inferențe, de cele mai mute ori de natură mistică. Nevoia de a clarifica o necunoscută, fie și în lipsa unor informații valide, transcede necesitatea de a avea o certitudine validată științific. Așa s-au născut religiile, pseudoștiința, miturile, legendele, superstițiile: din nevoia omului de a-și explica lucruri pe care nu și le putea explica. Iar nevoia aceea stă la baza gestaltismului: în lipsa unor explicații valide mintea completează golurile pentru a nu ne lăsa cu segmente ce pot provoca dubiu, ce pot semnala o chestie nefinalizată. Nu ne place să nu știm sigur lucruri – mai pe scurt. Nu ne place incertitudinea. Incertitudinea duce la teamă deoarece suntem preponderent pesimiști în gândire. Așa că ori de câte ori un om auzea un sunet ciudat noaptea în pădure își imagina cotoroanțe invocând Diavolul și nu copaci uscați trosnind în bătaia vântului. Acum niște sute de ani nu știam încă sigur ce-i Luna așa că popoarele au căutat fiecare explicații – de la ”gaură în cer” la ”soția Soarelui”.

La fel – ori de câte ori vedem, auzim, pipăim, gustăm ceva și nu ne putem explica imediat ceea ce experimentăm, procesul gestaltismului ne face să completăm elementele-lipsă cu informații deja prezente în memorie. Formele din zațul de cafea devin animale, urmele unei inundații dintr-o biserică devin fața lui Isus, ochii de lup în bătaia reflectoarelor devin demoni ai codrului.

Pe principiul gestaltismului funcționează testul Rorschach – cel cu petele de cerneală. E o chestie demodată care rar mai este folosită în psihologie. ”Test proiectiv” îi spune – în sensul că rezultatele sunt la libera interpretare a celui care aplică testul. Dar revenind – testul Rorschach presupune afișarea a 12 cartonașe cu pete de cerneală în care subiectul ”vede” ceva și verbalizează ceea ce vede. Logica e că anumite lucruri în anumite cartonașe pot semnaliza trăsături de personalitate sau înclinații spre diverse chestii. E precum ghicitul în bobi, dar argumentat științific; cică. Petele din testul Rorschach se folosesc de tendința creierului de a umple golurile și de a căuta un răspuns atunci când e confruntat cu un stimul vizual incert.

Avem nevoie de efectul acesta al interpretării deoarece fără el creierul nostru ar deveni foarte confuz. Suntem asaltați de informație în fiecare secundă: sunetul mașinilor de afară, briza de aer care vine din bucătărie deoarece am uitat geamul deschis, silueta vecinilor de dincolo de perdea. Creierul primește atât de multă informație încât ar fi extrem de dificil pentru noi să o percepem în calupuri individuale. Gestaltismul rezolvă asta și ne prezintă ”ansamblul de bază”. Când vedem un cal la televizor îi percepem forma în ansamblu, în câteva milisecunde, și nu-l înregistrăm în elementele lui constitutive, pe rând: picioare, bot, ochi, urechi, coadă, stomac, copite, ham, păr. Vedem o mașină ca pe o mașină, nu ca pe o serie separată de uși, parbriz, roți, volan. Problema intervine când ne uităm la ceva foarte vag definit și alambicat – cum ar fi un fum gros. Creierul caută un înțeles în formele lui și-l găsește în cele din urmă evocând o imagine care se potrivește cât-de-cât peste acele forme în mișcare: demoni, fețe umane, omulețul Michelin. Bănuiala mea e că așa au ajuns anticii să-și vadă strămoșii pe la ritualuri tribale.