Rubrica de psihologie: Treaba cu conspiraționiștii

Îi vedeți des în online: discută despre tunelurile de sub Carpați sau despre cum Pământul e plat iar NASA ne ascunde chestia asta. Sunt antivacciniștii care cred că Bill Gates vrea să decimeze planeta. Și oricâte argumente logice le aduceți simțiți că vă învârtiți în cerc atunci când discutați cu ei.

Există explicații psihologice pentru încăpățânarea aia.

Fiecare dintre noi ne naștem cu un IQ dobândit genetic pe care-l dezvoltăm nițel de-a lungul vieții. Unii mai puțin norocoși se nasc cu un IQ mai mic și/sau nu se bucură de o educație acătării în familie. Așa se face că ulterior, în școală și-n viața de adolescent, întâmpină dificultăți în a ține pasul cu ceea ce se petrece în jurul lor. Și o cam lasă baltă, că e bun și un cinci să treci anul. Atât doar că viața e dură după vârsta de 18 ani: ne trebuie un job, schimbăm idei cu alții, întemeiem o familie. În majoritatea situațiilor, pentru a ne descurca în viață, avem nevoie de imaginație, capacitatea de a rezolva probleme, un IQ decent și – printre altele – de educație. Prin ”educație” înțeleg aici nu doar ceea ce învățăm în școală ci și educația nonformală – ceea ce ne învață părinții, cărțile, vecinii, colegii de școală, prietenii, televizorul, experiența de viață.

Cea mai mare piedică în calea educației e stima de sine. Pentru că încerci să-l educi pe un om despre o chestie de bază cum ar fi ”nu râgâi la masă” și îi este greu să se adapteze la noile cerințe. Educația cere efort de atenție, comprehensiune, de făcut paralele mentale, uneori de imaginație și încredere. Efort cu care, dacă nu te-ai obișnuit de timpuriu, îți este cu atât mai greu să-l susții pe măsură ce te maturizezi. Și atunci când un om vede că trebuie să depună mai mult efort decât ceilalți pentru a înțelege o chestie intervine frustrarea. Următorul gând e că îi este afectată stima de sine: ceilalți au priceput lucrul ăla mult mai repede, dar tu nu. Ergo te simți jenat, furios, frustrat și mai tare. Poate văd ceilalți că ție-ți ia mai mult. Așa că se apelează la păstrarea stimei de sine prin ”ăsta de-mi explică e un prost” sau ”vorbește aiureli” sau ”nu știe el să explice”. Orice poate motiva faptul că nu ești capabil în acel moment să pricepi rapid ce ți se spune. Așa că se pune stop pe procesul ascultării și se dă cu tifla ”educatorului”. Dintr-o dată știi că a râgâi la masă e, de fapt, chiar foarte OK. Și că celălalt e un filfizon. Cel mai probabil un filfizon pămpălău, că doar ăia nu râgâie la masă.

Ne spunem chestii ciudate pentru a ne păstra stima de sine intactă. Asta deoarece ori de câte ori ne este afectată stima de sine simțim neplăcere. Prin contrast, alții sunt mai capabili iar asta ne cam dărâmă într-o mică măsură. Ego-ul face atunci orice pentru a scăpa de starea aia de neplăcere și de dubiile din acel moment și oferă explicații alternative menite să ne facă să ne simțim bine: ”și ce dacă râgâim la masă? sunt ceilalți prea sensibili”.

Și fac aici o paranteză: în psihologie, toate chestiile pe care omul și le spune și care nu au o validitate științifică poartă numele generic de credințe iraționale. Aici intră superstițiile, credința într-o ființă superioară care ne ghidează sufletele, credința în OZN-uri, în izotopi mecanici din vaccinuri, în oculte mondiale, vrăjitorie, guvernele din umbră. Aici intră miturile cum că în mijlocul Pământului ar trăi reptilieni ori că de partea cealaltă a Lunii există baze militare naziste. Tot aici intră credințele legate de leacurile băbești care vindecă leucemia, mitul QAnon, ideile legate de date fixe la care ar urma să murim cu toții sau ideea că cineva otrăvește apa din robinete pentru a ne face infertili.

Revenind – toate aceste credințe iraționale se nasc din incapacitatea unor oameni de a se lăsa educați. Suntem plini de întrebări, dar răspunsurile la acele întrebări sunt de cele mai multe ori complexe. Ori nu toți suntem capabili sau avem răbdare să acceptăm un răspuns complex, mai ales când acela trebuie să fie tradus pe înțelesul nostru. Ne face să ne simțim mai puțin capabili iar asta ne afectează stima de sine. Dacă cineva merge la un doctor și i se fac teste vreme de o zi și reiese că are osteoporoză și hernie de disc, când va cere explicații se va aștepta la ceva venit sub forma ”aveți niscaiva probleme cu oasele” și nu la o definiție detaliată a ceea ce înseamnă osteoporoza. Vrem lucrurile simplificate și vrem să fim capabili să le înțelegem. Fără educație însă e cam greu. În plus, ține de economia de resurse: îi ia unui doctor un sfert de oră să explice osteoporoza și hernia de disc dar îi ia trei secunde să spună ”aveți o boală a oaselor”. Pacientul e mulțumit, medicul e satisfăcut, amândoi pleacă acasă mai repede. Și aici intervine problema: practic vorbind ți s-a spus ce problemă ai, dar tu nu cunoști prea multe detalii. Ceva cu ”oasele” era. Și le spui asta vecinilor iar ăia înțeleg că ai avea cancer la măduvă. Sau că ai oase fragile. Sau că nu-ți cresc oasele. Telefonul ăla fără fir distorsionează informația până ce, după două zile, auzi de la un unchi îndepărtat că ai în familie un tip cu oase rupte.

Educația și răbdarea mențin informațiile veridice. Lipsa de educație și de răbdare duc la necesitatea unor informații cât mai simplist formulate care sunt distorsionate prin prisma fiecăruia, după bunul plac. Când îi spui cuiva ”boală la oase” omul ăla umple golurile de informație cu ceea ce a auzit de la alții sau ce-a văzut recent într-un film ori își amintește de cutare vecin care a murit de cancer la os și își explică rapid că tot cancer ai avea și tu.

Revenim acum la ideea articolului: conspiraționiștii. Când i se explică unui om fără răbdare și fără educație că Pământul e rotund pentru că avem mișcarea de rotație și revoluție și putem vedea umbra curbată a planetei pe suprafața lunii, ăla-și cam pierde răbdarea să asculte. L-ai pierdut pe la ”mișcare de revoluție”. În mintea lui revede scene cu Ceaușescu executat. Așa că se defazează, în cel mai bun caz te lasă să vorbești, își menține stima de sine concluzionând că ești imbecil și pleacă acasă mulțumit la gândul că nu ai reușit să-l convingi că Pământul nu e plat.

Oamenii vor să poată oferi răspunsuri altora. Te întreabă copilul dacă Pământul e rotund și trebuie să-i răspunzi, să-i oferi o explicație. Te întreabă prietenii la o bere o chestie și pici de prostul grupului dacă n-ai un răspuns. Așa că le spui că Pământul e plat. În loc de argumente științifice umpli golurile din explicație cu ”eu știu sigur” – elemente de credință irațională bazate pe ”ai încredere în mine” și nu pe demonstrații.

Și aici se întâmplă o chestie interesantă: prietenii poate râd de tine. Chestie care te enervează și-ți afectează – din nou – stima de sine. Sau poate-s mai educați și mai informați și îți explică logic că greșești. Ceea ce – din nou – îți afectează stima de sine. Te cerți poate cu ei sau poate conveniți să încheiați subiectul pentru a nu vă afecta prietenia și seara. Asta până într-o zi dai de unul fix ca tine. Unul care crede și el că Pământul e plat. Poate dai de el online sau poate v-ați întâlnit în bar.

Ne place mult când cineva ne confirmă propriile noastre păreri. Ne place tocmai pentru că ne gâdilă stima de sine și ne dovedește că – uite – se prea poate că ceilalți au greșit, altfel n-ar mai exista un om care a ajuns la aceeai concluzie cu tine. Iar omul ăla îți vorbește despre site-uri cu OZN-uri și despre guverne din umbră și dintr-o dată e clar: nu ești tu prost educat; e la mijloc mâna guvernului din umbră care se asigură că NASA falsifică fotografiile pentru a induce în eroare populația.

Și aici începe teoria conspirației în oameni: pentru a-și stimula și mai mult stima de sine se duc să se documenteze. Nu pentru a se informa, ci pentru ca data viitoare când e deschis subiectul să nu mai râdă prietenii de ei. Să nu mai stea fiul cu ochii mari așteptând să-i explici de ce apune soarele.

Acele site-uri oferă răspunsuri simple la probleme complexe. De ce a atacat Rusia Ucraina? Reptilieni. Ce conțin vaccinurile? Nanoboți. Cum te vindeci de pojar? Cu leuștean. Cu cât citești mai mult cu atât ”pricepi” mai mult pentru că e formulat pe înțelesul tău. Și – culmea – observi că există zeci de mii de oameni care cred și afirmă aceeași chestie. Așa că citești cu nesaț și discuți cu ei și ăia îți explică: nu e ”osteoporoză”, e ”boală cu oasele”. Mai mult – e ”boală cu oasele” pentru că te-a iradiat guvernul când erai mic. Și totul capătă sens, brusc.

Ne place să ne învârtim în cercuri sociale care ne confirmă propriile noastre idei. În caz contrar există șansa de conflict și cel mai probabil vom pleca din acel grup social. E motivul pentru care ne facem prieteni din oamenii care se aseamănă cu noi în modul de gândire și idei vehiculate: validându-ne propriile teorii ne păstrăm stima de sine la un nivel acceptabil. E o plăcere să-l auzi pe un prieten afirmând că rap-ul e nasol și Metallica e cea mai tare. Cădeți de acord și toată lumea e fericită, nimeni nu a fost rănit.

La fel cu bulele sociale ce propagă idei conspiraționiste: mențin stima de sine a participanților prin auto-validare. Oricine vehiculează idei în sens opus e banat automat, e acuzat că e plătit de Soros sau e postacul reptilienilor. Grupul social își păstrează ideologia și integritatea eliminând ceea ce nu se potrivește cu acea ideologie.

Dar intervine o problemă: cu cât mai mult timp petreci în acel grup cu atât mai convins devii de ceea ce se vehiculează acolo. Pentru că e explicat simplu, pe înțelesul tău. Și pentru că știi că dacă nu te conformezi ideologiei vei fi exclus de singurii oameni care te înțelegeau atunci când prietenii au râs de tine. Îți arați apartenența la grup nu doar vehiculând ideile respective dar propovăduindu-le ”necredincioșilor”. E exact ceea ce s-a întâmplat în cazul ”experimentului Pitești”: din necunoscător al ideologiei ai devenit credincios, din credincios ai devenit prooroc al ideologiei. Cu cât mai convins ești de chestii cu atât observi mai des că stima de sine crește. Te simți bine ca făcând parte din ceva elitist, dintr-o cohortă de oameni care ”cunosc adevărul”. Aperi cu îndârjire identitatea de grup. Ești unul din cei aleși: oamenii te ridiculizează în continuare dar acum ai un grup întreg în spate care-ți apără stima de sine. E convenabil și plăcut.

În forme extreme proorocul cade în ceva ce este denumit în psihologie drept ”delir mistic”. Aici intră acele stări în care personalitatea individului este complet preluată de ideologie și absolut orice spune, face sau gândește se leagă cumva de ea. Este extrem de greu să faci terapie cu cineva care e în delir mistic. Nu doar că-i afectezi stima de sine cu orice încercare logică de abordare dar nu-l poți face să uite de grupul acela social care-l susține de departe. Poate fi un grup Facebook de conspiraționiști sau o parohie de ultraortodocși. Cel în delir mistic știe că cea mai mică deviere de la ideologie atrage pierderea simpatiei celor din grup. Iar asta îi va afecta stima de sine. Și nu e chip să-l convingi cu absolut nimic. Mai mult, deja cam orice face, spune și gândește se leagă de ideologia aia. Când taie pâinea binecuvântează feliile; când trece pe lângă biserică își face cruce; când are un gând necurat spune rugăciuni; merge zilnic la mănăstire și acolo i se reîntărește credința.

Dacă iei un om al cărui fiecare detaliu din viață se leagă deja de ideologie și încerci să-i vorbești despre altceva, și de ai putea ajunge cumva logic la el, când elimini acea ideologie ce mai rămâne din acel om? Căci deja e obișnuit să taie pâinea într-un fel, să gândească într-un anume fel, să discute cu oamenii despre același subiect care-l pasionează. Deoarece ideologia e peste tot în personalitatea lui, dacă încerci s-o elimini trebuie să-l transformi în cu totul alt om. Și e extrem de greu, dacă nu imposibil, să determini pe cineva să renunțe la tot ceea ce este. Aici deja nu mai vorbim doar de stimă de sine ci de mai tot ceea ce însemnăm ca oameni: felul în care vorbim, tabieturile, cercul nostru social, gestica, mimica. Toate astea sunt deja adaptate la acea ideologie. A renunța la ea ar fi ca și cum cineva ar încerca să vă educe pe voi să nu mai fiți ”Raul” sau ”Maria” ci ”Huan-Chi” și ”Erzsike”.

Cei mai mulți recurg la întărirea comportamentului și ideilor revenind în cercurile sociale care-i fac să se simtă acceptați. Intră pe net și le povestesc celorlalți cum un tâmpit a încercat să îi convingă că Pământul e rotund. Și se râde de prost în grup și – brusc – tu ești cel care domină și tu ești cel în majoritate. E locul ăla călduț în care osteoporoza rămâne ”boala osului”. Fără efort, fără stimă de sine scăzută, fără nevoia de a învăța ceva nou.

Probabil vă întrebați de ce sunt atât de năstrușnice totuși ideile vehiculate de conspiraționiști. De ce – de exemplu – explicațiile alternative nu sunt de tipul ”așa a vrut soarta” sau ”așa a orânduit Dumnezeu” ci merg mai mult spre scenarii fantastice cu nanoboți în sânge sau reptilieni în detașamentul Secret Service al lui Biden.

S-a făcut un studiu [Dr. Scott Atran şi Dr. Ara Norenzayan în revista Cognitive Science (Vol. 30, No. 3)] mai demult pentru a vedea de ce Biblia și alte scrieri sfinte au rezistat în timp. Au fost doar transmise inițial pe cale orală, ca atâtea alte chestii. Acele chestii s-au pierdut dar istorisirile din Biblie s-au păstrat destul de bine. Are de-a face cu gradul de fantastic din ele. Aparent, suntem mai în măsură să reținem în memoria de lungă durată lucruri atipice decât lucruri normale. E extrem de ușor să-ți amintești de literele din șirul ”743957923B348379R337” decât de cifrele din el. Și nu doar pentru că-s mai puține la număr ci pentru că-s atipice acolo. E motivul pentru care reținem filmele bizare mai ușor decât filmele care merg pe același calapod al femeii îndrăgostite de miliardarul arătos. Ne rămân în cap melodiile care rup tiparele și nu cele care se aseamănă între ele.

În studiu menționat mai sus s-au dat niște sarcini unor subiecți: să rețină chestii banale precum ”iarba e verde” sau ”râul e lung și rece” dar și chestii atipice cu un grad de bizarerie și fantastic în ele. Chestii precum ”cărămida înflorea” sau ”sticla de bere dezvolta blană”. După niște săptămâni li s-a cerut subiecților să evoce din memorie ce-și mai aminteau. Cel mai ușor evocate au fost tocmai enunțurile cu un grad ridicat de bizarerie în ele: cărămida care înflorea, soarele cubic care cânta, cămila cu opt picioare.

Biblia e plină de astfel de lucruri: șerpi care vorbesc, tufișuri care se aprind singure, turme de porci care emit idei, apa transformată în vin. Și tocmai de aceea a fost mai ușor ca aceste idei să fie reținute în memoria de lungă durată și – ulterior – propagate pe cale orală până la primele scrieri copte care preced creștinismul: sunt atipice și evocă o imagerie asupra căruia stăruim mai mult pentru a o înțelege.

La fel și în cazul teoriilor conspirațiilor: nu rușii vor să colonizeze fața întunecată a Lunii ci reptilienii în costume business; în vaccin nu e otravă ci serul e plin de nanoboți direcționați prin unde 5G; piramidele nu au fost construite de o civilizație anterioară culturii egiptene ci sunt puncte energetice care unesc chestii și ne afectează mintea la modul pozitiv, în strânsă legătură cu Stonehenge care a fost pe vremuri parte din motorul navei-mamă. Cu cât explicația teoriei este mai bizară dar expusă simplist, cu atât mai bine va prinde la public și va avea șansa să rămână în memoria comună vreme mai îndelungată. Cu atât se va propaga mai repede și mai departe și va rezista în timp în loc să se estompeze la fel ca alte atâtea teorii ale conspirației precum cele care avertizau că Hitler a fugit de fapt în Argentina după Al Doilea Război Mondial.