Rubrica de psihologie: Tehnici de interogatoriu

Am avut foarte mult de lucru zilele astea așa că nu am prea avut timp de scris, dar textul ăsta îl plănuiam de ceva vreme. Nu spun că sunteți infractori, dar nu se știe niciodată când veți avea nevoie de informațiile de mai jos. Îmi propun să trec în revistă ce tehnici psihologice se folosesc la interogatoriu pentru a extrage date din om.

Tortura fizică s-a dovedit de-a lungul timpului a fi ineficientă în obținerea de informații dintr-un acuzat. În primul rând pentru că exista riscul ca acesta să leșine sau să decedeze înainte de a furniza informațiile. În al doilea rând deoarece, dincolo de un anumit punct, un om inocent supus torturii fizice va furniza informații false doar pentru a face chinul să înceteze. În ”Disciplină și pedeapsă” M. Foucault descrie feluritele torturi la care erau supuși oamenii de-a lungul timpului în diferite culturi. Numitorul comun era inventivitatea și – ulterior – caracterul de ”show” al torturii – odată ce gloata a primit permisiunea să participe la orori.

Naziștii au fost printre primii care au recurs la tehnici psihologice de a obține informații de la prizonieri. Un ofițer – de pildă – atunci când germanii au capturat un aviator britanic, l-a cazat pe acesta la conacul său și l-a tratat mai mult ca pe un oaspete. Sub pază, dar având libertatea de a se plimba liber prin conac, aviatorul s-a destins și și-a lăsat mecanismele de apărare ale ”eu”-lui să cadă încet. Ofițerul german îl invita des la masă ori să ia ceaiul cu el, împărțea glume cu el, discuta mondenități și nu îi cerea britanicului informații sensibile. Ocazional însă strecura în conversație întrebări precum ”de ce ați modificat focoasele avioanelor britanice astfel încât să lase dâre de lumină atunci când sunt trase?”. Britanicul îi spunea atunci că astfel, noaptea, un avion care atacă putea să se ghideze mai bine vizual unde și în ce trage cu gloanțe dacă vede liniile lăsate de focoase. Germanii erau de multă vreme curioși de acest aspect. Treptat, cu tot antrenamentul său, aviatorul a lăsat să-i scape mici detalii pe care în alte condiții nu le-ar fi dezvăluit.

Rușii din serviciul KGB aveau o altă tehnică. Amenințau deținuții că dacă nu vor coopera vor fi duși în sala cu numărul 101, fără să spună ce anume i-ar f așteptat acolo. ”Sala 101” era însă o debara pe care rușii pictaseră cifra în cauză. Din când în când, deținuții erau târâți pe coridor și trași spre sala 101 – îndeajuns cât să înceapă să urle de teamă. Mecanismul psihologic activat este gândirea preponderent negativă din om. Cu cât devenim mai stresați, cu atât vom atribui cnsecințe mai devastatoare viitorului nostru și vom ridica la proporții elefantice orice consecință. Rușii privau de somn deținuții apoi amenințau cu sala 101. Mintea deja le juca feste celor înfometați așa că ei înșiși completau lipsa de informații cu ceea ce credeau ei că se află în acea sală. Fiecare ajungea la cele mai groaznice coșmaruri și devenea convins că acelea îl așteaptă în sala respectivă. Cel mai des ajungeau să coopereze doar din teama de a nu fi duși acolo.

Scenariul ”good cop, bad cop” este folosit și în România. Un polițist ”rău” intră în sală și se poartă urât cu noi. Apare ”salvatorul” care îl face să plece și ne arată empatie și blândețe. Din nou – cad mecanismele de apărare pe care ni le-am construit și devenim recunoscători. Vrem să răsplătim bunătatea, nu vrem să dezamăgim, așa că vom tinde să cooperăm.

O altă tehnică folosită de Poliția Română este amenințarea cu detectorul de minciuni. Majoritatea oamenilor cred că e un fel de aparat în fața căruia nu poți nicicum minți. În realitate, poligraful este un set de senzori care stabilesc un ”baseline” al transpirației, bătăilor inimii și al altor răspunsuri eletrodermale. Senzorii măsoară acest ”baseline” după care sunt atenți dacă în cazul răspunsurilor la întrebări specifice senzorii înregistrează diferențe. Dacă înegistrează diferențe înseamnă cel mai probabil că răspunsul nu a fost onest. Poligraful însă e departe de a fi o unealtă precisă. La stabilirea baseline-ului, când se pun întrebări închise (cu răspuns ”da” și ”nu”), cel care răspunde poate să-și provoace durere fizică prin ciupitul dermei ori de câte ori dă un răspuns. Astfel corpul va reacționa, baseline-ul va înregistra reacții mult exagerate, iar ulterior – când subiectul va dori să mintă – orice ciupire a dermei va semnala aparatului că răspunsul este apropiat de normalitate – deci cumva valid.

Polițiștii însă se folosesc mai des de poligraf pentru a speria subiecții. Aceștia devin agitați când le sunt puși senzorii pe corp și agenții le explică faptul că ”aparatul ăsta nu greșește niciodată”. Oamenii cred ce li se spune așa că cedează rapid.

În cazul infratcorilor de etnie rromă, aceștia sunt duși la morgă atunci când nu vor să coopereze. În cultura lor, a sta în încăpere cu un mort e de neconceput, așa că polițiștii îl bagă pe încătușat în camera rece și așteaptă acolo cu el o perioadă până se oprește din urlat. După care e mult mai cooperant.

O altă tehnică folosită în cazul găinăriilor, relatată mie de un fost psiholog din poliție, este cea folosită atunci când polițiștii au un cerc de suspecți dar nu sunt siguri care dintre ei ar trebui investigat. Unii sunt nevinovați și doar unul a furat – de pildă – bicicleta. Sunt băgați cu toții în arest în aceeași celulă. Cel care arată cel mai odihnit dimineața e de obicei omul lor. Odată prins, omul se liniștește, își acceptă soarta și știe cam ce-l așteaptă. Așa că doarme calm și împăcat. Prin contrast, un om nevinovat se va frământa întreaga noapte încercând să își dea seama ce urmează, de ce se află acolo și cum să explice mai coerent că e chiar nevinovat.

Un polițist de frontieră mi-a povestit cum sunt prinși traficanții care vor să treacă granița cu chestii ascunse. În primul rând, aceștia călătoresc mereu singuri. Nimeni nu vrea să fie co-autor la trafic așa că sunt nevoiți să-și asume singuri riscul. Asta permite eliminarea la inspecție a multor mașini în care sunt mai mult de o persoană. În al doilea rând, îi vezi de departe: sunt stresați, privesc fix în față, fumează țigară după țigară. Mi s-a spus că polițiștii de frontieră se uită la mașinile care așteaptă inspecția și caută cu privirea dâra de mucuri de țigară lăsate în urma lor. O altă tehnică, atunci când omul pare suspect, e să i se ceară actele. Polițistul se duce în cabina lui, inspectează, vine înapoi la modul plictisit și-i înmânează actele omului. E rutina de dinainte de ”o zi bună; următorul”. Omul se relaxează în clipa aia, pune mâna pe pașaport sau buletin și polițistul încă ține de ele. Tot polițistul spune ”acum deschideți vă rog portbagajul”. Mi s-a spus că majoritatea clachează în exact clipa aia din cauza presiunii și recunosc tot. Fuseseră aproape de scăpare așa că tot ce-i mai ținea întregi se dizolvă când li se cere să deschidă portbagajul.

O tehnică comună este cea a întrebărilor repetate. Ți se cere – din nou și din nou – să relatezi aceeași poveste. Un om care minte va relata de fiecare dată aceleași lucruri, cu exactitate, atent să nu-și modifice povestea. Un om nevinovat în schimb se va fâstâci, va uita lucruri, povestea lui va căpăta elemente noi pe măsură ce omul și le amintește. Asta îl va face și mai stresat, convins că noile elemente pe care abia și le-a amintit îl vor băga în necaz deoarece nu le-a relatat mai devreme. Ideea e că fiecare relatare va fi un haos de elemente constituente, nu ceva foarte bine clădit, după rețetă. La fel, când doi sau mai mulți suspecți sunt interogați, cu cât poveștile lor seamănă mai mult în detalii, cu atât mai mare șansa ca cei doi să fie complici. Mintea ne funcționează diferit, și fiecare vom capta dintr-un eveniment elemente relevante nouă. Unii vom reține sunete, alții elemente vizuale, alții cum era vremea. În plus, cu timpul acele informații se suprascriu cu informații primite după ele. Povestea suferă mici modificări. E aproape imposibil ca doi oameni să rețină exact aceleași detalii legate de un eveniment, memoria fiind selectivă. Scopul întrebărilor repetate nu este să vadă cât de bine cunoști detaliile ci cât de mult se aseamănă o istorisire cu precedentele. Tehnica e bună pentru a depista martorii mincinoși.