Rubrica de psihologie: Rezistă în timp relațiile la distanță?

O întrebare pe care o văd des în online este cea referitoare la relațiile la distanță. Dacă funcționează ele sau nu. În ziua de azi socializăm online des, iar relațiile de cuplu formate în mediul online sunt și ele des întâlnite. Problema cu relațiile la distanță e că rareori rezistă în timp. Iar în acest text voi încerca să explic de ce.

Există în psihologie o teorie numită ”a filtrelor lui Udry”. Face referire la anumite condiții ce trebuie îndeplinite pentru ca două persoane să poată forma un cuplu. De exemplu, Udry postulează că pentru ca un el și o ea să poată forma un cuplu, cei doi trebuie să se completeze reciproc (filtrul complementarității). Un alt filtru este cel al mediului social comun – faptul că ne alegem parteneri din medii sociale cu care suntem deja familiarizați. Vom căuta de regulă parteneri cu același nivel educațional, de aceeași rasă, de aceeași etnie cu noi, având un statut economic și social similar cu al nostru. Nu e o regulă, dar e ceea ce se întâmplă în majoritatea cazurilor. Un alt filtru este cel al similarității atitudinal-valorice: tindem să ne alegem parteneri din grupuri de oameni care gândesc ca noi și care seamănă cu noi în ceea ce privește setul de idei și ideologii pe care le vehiculăm.

Aparte de toate astea, primul filtru pe care Udry pune accent în vederea posibilității încheierii unei relații este cel al proximității. Potențialul partener trebuie să se afle în proximitatea noastră pentru ca noi să putem să-l întâlnim. E dificil să întâlnești pe cineva de peste ocean cât timp tu locuiești în România. Nu e imposibil, dar e mai puțin probabil. Proximiatea este o primă condiție în reușita cuplului. Internetul a hașurat puțin conceptele astea și așa se face că în ziua de azi poți întâlni oameni online indiferent de locul în care rezidă ei. Poți purta conversații în scris sau verbal cu acele persoane și le poți cunoaște după un anumit timp. Problema e că al tău contact cu persoanele respective este dependent de tehnologie. Cade Skype și nu-ți mai vezi iubita o vreme. Merge netul greu și o auzi cu întreruperi. Și-ai zice că – atâta vreme cât tehnologia funcționează corect – poți duce o relație la distanță cu cealaltă persoană.

Și-aici intervine problema timpului. Relațiile la distanță nu rezistă în timp deoarece persoanele din cuplu au un traseu diferit prin viață atunci când nu sunt în contact direct prin intermediul tehnologiei. Te ridici din fața monitorului și-ți vezi mai departe de viață după șase ore de discuții cu partenera. Iar în acel timp în care nu mențineți contactul, și tu și celălalt membru al cuplului evoluați diferit. Cunoașteți oameni noi, trăiți experiențe noi, învățați din ele și vă schimbați. Și da – le împărtășiți verbal celuilalt, dar nu e același lucru cu a le trăi în momentul respectiv alături de cel/cea drag(ă).

Tot timpul limitat petrecut cu partenerul sau partenera din cuplu afectează și comunicarea cu celălalt. Ne e foarte ușor să fim plăcuți și prosociali vreme de 2-3 ore și să proiectăm ce e mai bun din noi în direcția celuilalt. O facem în mod inconștient și o facem pentru că vrem să fim acceptați. Vrem ca partenerul de cuplu să ne vadă fără defecte. Așa că ”mimăm” fără să vrem un anumit comportament, ne înarmăm cu răbdare uneori, poate omitem să istorisim anumite aspecte negative sau greșeli din restul vieții noastre. Lucruri pe care, de ai fi 24 din 24 alături de partener, le-ai afla mai rapid și ți-ar completa imaginea acestuia într-o cu totul altă direcție. Iubita nu trebuie, de exemplu, să știe că te-ai îmbătat aseară monstruos. Așa că-i spui că te-ai pilit puțin. Nu-i spui că, uneori, ai început să râgâi după cină. Nu-i spui cum faci când te enervezi cu adevărat pentru că nu vrei să te judece. Așa că persoanele din cuplul întreținut la distanță se cunosc reciproc doar fragmentar, de obicei doar cu părțile bune la vedere. Cum nu putem menține teatrul ăsta al omului perfect multă vreme, la un moment dat încep să transpire informații care fac trimitere spre o cu totul altă personalitate a individului. Celălalt partener din cuplu începe să se întrebe ce e real și ce nu, ce anume din ce i s-a spus e adevărat, dacă i s-au ascuns lucruri. Dacă omul de pe ecran e în realitate mult mai nasol? Așa apare neîncrederea în relație la un moment dat, chestie care – din nou – face relația să nu fie de durată.

Mai e apoi problema limitărilor impuse de tehnologie. Da – îl auzim pe celălalt, și da – îl și vedem. Dar îl vedem de obicei de la piept în sus sau de la brâu în sus. Ne scapă astfel elemente de mimică și gestică care fac parte din limbajul nonverbal și care, de multe ori, spun o cu totul altă poveste decât cea care ne e prezentată. Nu vedem dacă omul își frânge mâinile, nu vedem dacă bate nervos din picior, ratăm unele expresii prin care acesta ar putea să se dea de gol. Le înlocuim mental cu ceea ce credem noi că se află dincolo de câmpul nostru vizual, iar imaginea pe care o folosim e de obicei una pozitivă sau neutră, ori cel puțin în concordanță cu ceea ce observăm de la brâu în sus. În mod similar, când comunicăm în scris ratăm elemente de ton și intonație. Suntem limitați de viteza noastră de tastare și de timp. E mai dificil să expui în scris o idee care-ți ia doar 3-4 secunde să o expui în mod verbal. Așa că mesaju transmis în scris e limitat și nu afișează întregul adevăr. Completăm părțile-lipsă cu ceea ce credem noi că se află acolo.

O altă chestie importantă e absența cercului social al celuilalt. Nu avem contact cu prietenii, rudele, amicii partenerului sau partenerei. Nu vedem cum se raportează la el sau ea ci deducem acest mod de raportare din poveștile celuilalt. Dacă poți spune multe despre un om doar observându-l cinci minute cum interacționează cu ceilalți, în cazul relațiilor la distanță întreținute prin tehnologie jonglezi strict cu informațiile furnizate de acesta. Dacă spune că oamenii îl plac atunci presupui că oamenii îl plac. Ori percepția acelui om poate fi falsă sau eronată. Omul poate doar crede că e perceput așa sau poate disimula faptul că e perceput în mod radical diferit de societate.

Lipsa contactului fizic pe perioade îndelungate duce – din nou – la alienarea celor din cuplu. Nu poți primi tandrețe, ești lipsit de activitate sexuală, nu simți mirosul partenerului sau partenerei. În timp aceste lucruri afectează și ele relația la distanță.

Cu cât doi oameni petrec mai mult timp departe unul de celălalt, cu atât cresc șansele ca la un moment dat să se despartă. Se reîntâlnesc și-și dau seama că au evoluat diferit. Au poate alte gusturi, alte gesturi preluate din societate, au alt mod de comunicare nonverbală. Relațiile la distanță rezistă (o vreme) în timp dacă au la bază o relație solidă anterioară. Dacă partenerii din cuplu sunt de cel puțin 2 ani împreună, au petrecut acei doi ani împreună și se cunosc foarte bine, iar acum unul dintre ei trebuie să plece o perioadă. Dar chiar și așa, cu cât mai multă vreme petrec departe unul de celălalt, cu atât cresc șansele unei despărțiri. Ne ia un minimum de doi ani să ne familiarizăm cu cineva îndeajuns de mult cât să-i cunoaștem firea bine de tot, fără să dăm peste surprize ulterioare. Cât să decidem că defectele și neajunsurile celuilalt sunt tolerabile în raport cu ce oferă în relație. Dacă relația este una solidă în momentul în care un membru al cuplului trebuie să plece o vreme, șansele sunt bune ca acel cuplu să reziste mai mult. Dar chiar și așa, când persoana se întoarce și începe din nou să petreacă timp cu partenerul/partenera, fiecare din cei doi poate să descopere că au evoluat în direcții nu chiar paralele și că ceva s-a schimbat (poate în mod neplăcut).