Îmi doream de ceva vreme să scriu textul ăsta. În mare parte deoarece tot văd online oameni care sunt ferm convinși că la psiholog mergi să vorbești, ori de vorbit poți vorbi și cu prietenii, așa că ”ce mare brânză?”. Am să încerc să sintetizez cât pot de bine profesia asta și ce presupune; cel puțin din punctul meu de vedere și din experiența mea.
Birocrație
În primul rând, pentru a deveni psiholog ai nevoie de licență în Psihologie. Doar că cei 3 ani de facultate nu sunt îndeajuns; ai nevoie și de un masterat în domeniu. Abia apoi, teoretic, ai voie să profesezi. După ce-ai încheiat cu bine ăștia cinci ani de studii te poți înscrie în Colegiul Psihologilor. Este o entitate care nu ține de Statul Român și care are o serie de reguli prin care reglementează profesia de psiholog. Masteratul terminat îți conferă pregătire într-un anumit domeniu al psihologiei. Unele oferă specializare în mai multe domenii. Poți face un masterat în domeniul psihologiei muncii și psihologiei organizaționale. Cu el vei putea lucra în domeniile acelea și doar în domeniile acelea. Cu un masterat în psihologie clinică vei putea lucra în domeniul clinic și folosi teste: în spitale, în cabinetul privat, în clinici. Cu un masterat în psihoterapie vei putea face și terapie cu oamenii. Cu unul în consiliere psihologică vei putea face și consiliere cu ei. Eu am ultimele trei, și fiecare a trebuit înregistrată cu dosar separat la Colegiu. Asta înseamnă că pot face consiliere psihologică, pot aplica teste și pot face psihoterapie cu oamenii. Nu pot – de exemplu – elibera avize port-armă sau testa oamenii pentru posturi în armată. Cu ele nu pot lucra cu școlari în școli și licee, pentru asta existând o specializare numită ”psihologie educațională”. E ca la medici: fiecare e specializat pe ceva și nu toți pot să opereze pe creier.
Ei – după ce ai specializarea și te-ai înscris în Colegiu, pentru fiecare specializare trebuie să cumperi minimum trei baterii de teste. Acestea sunt teste psihologice validate pe populație românească și cunoscute ca fiind OK la noi în țară. Sunt scumpe (undeva între 300-800 de Euro un set) dar fără ele nu poți începe să practici. Apoi trebuie să-ți deschizi un cabinet (dacă vrei să fii pe cont propriu, ca mine). Ei – nu merge oricum și oriunde. Există reguli: trebuie să aibă minimum 24 (sau 26?) de metri pătrați, să aibă toaletă, să fie conceput în așa fel încât clienții să nu se întâlnească unul pe celălalt la ieșire (textul spune ”cu ieșire separată” dar nicăieri nu găsești așa ceva). După ce faci rost de actele cabinetului și l-ai înregistrat la ANAF și ai contractul și tot ce trebuie, depui dosarul la Copsi, plătești taxa de 300 RON pentru el și cam după două luni ai cabinetul oficial deschis. Fiecare dosar depus acolo costă cel puțin 300 RON pentru a fi analizat.
Vrei firmă la cabinet? Ei – există și acolo reguli. Există un model aprobat de Colegiu și doar ăla poate fi folosit. Fonturi de cutare mărime și culoare, sigla Colegiului obligatoriu acolo, literele cu fix atâta spațiu între ele. Nu merge că-ți faci ditai semnul cu neon care pâlpâie ”Psiholog” de departe, că iei amendă. Chestia cu sigla m-a costat vreo 800-900 de lei: făcut, aprobare de la Primărie, montat. Și mi-a luat șase săptămâni să obțin aprobarea de la Primărie, pentru că haos administrativ.
Și-ai zice că acum că ai toate chestiile poți să începi lucrul, dar nu. Ai nevoie de ștampile, chestii, dosare. Apoi trebuie să îți găsești un supervizor, care e un psiholog ce formează alți psihologi în acele domenii din psihologie de mai sus. Ca exemplu, formarea mea pe psihoterapie a durat doi ani și jumătate și-a costat vreo 3000 RON pe an – dacă bine țin minte. Cea pe clinică a durat un an și-a costat vreo 1200 RON. Fiecare supervizor are alte tarife și e musai să faci perioada aia de supervizare. După ce ieși din ea poți depune dosarul pentru psiholog autonom. Sunt diferite grade la noi: psiholog autonom, principal, specialist etc. Majoritatea se obțin din 5 în 5 ani. Gradele se acordă pe specializare.
Ei – după toată tevatura asta birocratică care te costă un rinichi și un picior, an de an ai de adunat cam 10 credite per specializare. Credite pe care le obții fie scriind studii, fie participând la workshop-uri și conferințe. Acum vreo doi ani am dat vreo 350 de euro pe o conferință care oferea 8 asemenea credite. Și e musai să le faci anual. Și e musai să plătești taxa anuală la Colegiu. Și să mai cumperi teste. Per ansamblu ai cheltuieli destule.
Cum e profesia în sine
Ce-i mai sus e foarte voalat și pe scurt. Dar ideea e că urmează partea practică a profesiei. În cazul meu lucrez doar ca privat. Nu m-aș duce în spital pentru nimic în lume. Mi-ar plăcea ca psiholog în penitenciar, dar acolo nu ajungi decât cu foarte multe pile, pentru că România. Cam orice post ca psiholog oferit de Stat e ”cu dedicație”, de la cele din DGASPC la cele din armată. Dar ca privat e mai ok pentru mine pentru că-mi fac singur programul și-mi aleg clienții.
Stereotipul ăla al canapelei lui Freud e mit. Am canapea, dacă vrei te poți întinde pe ea dar până acum nimeni n-a făcut-o și nimeni nu dă semne că ar vrea. Nu te invităm să te așezi pe ea în lung. Ideea e că un client trebuie să se simtă confortabil, așa că-l invit de obicei să se așeze unde vrea. Cu unii am stat turcește pe covor, dar cu majoritatea stăm față în față, la cam un metru jumătate depărtare unul de celălalt. Am colegi care pun muzică simfornică în background, că dă a ”intelectualitate”, dar e mai OK dacă e liniște – zic eu.
Când omul intră la prima ședință îi spun ”poezia”. Adică-l informez despre cine sunt, ce specializări am, despre confidențialitate, costul și durata ședințelor, cum să procedeze dacă într-o zi nu poate ajunge la timp la cabinet. Legat de confidențialitate îi spun că e totală și că există două excepții de la regulă, ambele impuse de legislația în vigoare. Adică poate să-mi spună absolut orice, că nu va ajunge pe la prietenii mei sau colegi, dar dacă eu consider că clientul e pe cale să-și facă rău fizic lui sau altora atunci trebuie să anunț autoritățile. Și că dacă un judecător îmi impune prin ordin judecătoresc să dezvălui cele din ședintă, atunci trebuie să mă conformez. Chestiile astea se întâmplă extrem de rar, dar e bine să-l informezi pe client.
Am colegi care își iau notițe în timpul ședinței. Eu unul prefer să memorez. Am memorie bună iar când în primele săptămâni notam pe foaie idei, clientul – observam – se oprea întrebător și era curios ce scriu acolo. Așa că am decis să nu-l mai stresez și-am început să memorez ce spune: locuri, evenimente, nume, vârste, diagnostice. Dacă vine un client care vreme de doi ani n-a mai trecut pe la mine îmi amintesc povestea lui în detaliu dacă-l văd la față. E important să reții chestiile bine pentru că între același client prorgramat la două ședințe diferite ai o serie de alți clienți și alte ședințe. Alte date de reținut. Până când vine omul din nou ai auzit deja alte sute de nume și evenimente. Dar omul nu știe asta și se cam supără dacă-i spui ”Marius” în loc de ”Mihai” amicului din povestea lui. Pentru client asta denotă că n-ai fost atent la ceea ce spunea și devine sceptic.
În timp ce vorbește trebuie să memorez dar și să fiu atent la gestică, mimică, la modul în care e îmbrăcat, cum e pieptănat, ce pantofi are, dacă se agită în loc sau nu, dacă ceea ce spune cuplează cu emoțiile afișate. Unii oameni vin și mint sau denaturează adevărul pentru a fi puși într-o lumină favorabilă. Alții mint așa – la modul patologic. Alții sunt acolo pentru că vor cu totul altceva de la tine: o adeverință cum că-s ok în mansardă pentru postul ăla gras plătit, vor să te convingă să le dai un act care să ateste că ei au suferit din pricina soțului cu care se află în proces de divorț. Alții sunt chiar soțul care știe că soția lui venea la tine și îți dau un nume fals și vor să stoarcă din tine detalii legate de ce-a spus soția în terapie. Nu le merge niciodată.
Așa că omul vorbește și eu trebuie să fiu atent la chestiile de mai sus, să memorez dar și să ghidez conversația și s-o analizez. Trebuie să-i pun întrebări pentru a afla detalii sau a-mi infirma/confirma mie ceva. În funcție de ce spune trebuie să pun întrebările alea direct sau indirect, să nu-l jignesc, sperii sau timora pe om. Pe măsură ce vorbește trebuie să faci toate astea și în același timp să nu dai impresia că ești un roboțel rece care doar analizează și verbalizează. Trebuie să denoți relaxare și empatie, blândețe sau umor – în funcție de situație.
Una din regulile mele e că nu pun diagnostic fără să aplic un test. STAI-Y pentru anxietate, BDI pentru depresie, MCMI-III pentru tulburări de personalitate și unele boli mintale, Raven pentru inteligență și altele. Motivul e pentru că 1. așa sunt sigur că diagnosticul e OK și n-am greșit și 2. pentru că e bine să ai o dovadă că n-ai greșit. Unii clienți merg ulterior și la alți psihologi. Care ar putea să-i dea alt diagnostic. Dacă acel client vine înapoi și cere lămuriri de ce are două diagnostice diferite, eu pot să-i arăt testul a cărui rezultat e de netăgăduit. Dacă în loc de test ar fi fost opinia mea, aia ar fi fost mai greu de apărat.
O altă regulă pe care o am cu clienții e că dacă au probleme mă pot suna oricând. Mi se pare normal. Uneori nu poți aștepta până la ședința următoare. Poate ești în episod depresiv și atunci mai bine mă suni la 3 dimineața decât să suferi ca un animal încă 5 zile până când ar trebui să ne vedem din nou. Eu adorm la loc ușor, dar adorm liniștit, cu gândul că am calmat un om. Prefer să mă sune cineva cu noaptea în cap decât să stăruie indecis cu lama deasupra venelor. O altă regulă e cea a banilor: dacă n-ai, e OK. Unii clienți amână ședințele din lipsă de fonduri. Le spun tuturor același lucru: trăiesc mai bine din alte chestii care țin de IT și știu că ei n-or să fugă în Argentina pentru 100 de RON datorie. Dacă n-ai acum – e ok: poate-i ai peste o lună sau trei sau șase luni. Dar nu merită să suferi pentru 100 de lei pe care nu-i ai și e mai important pentru mine ca oamenii ăia să nu sufere după ce-am lucrat trei luni cu ei pe o chestie. Aparte de asta am în prezent trei cazuri pro bono: trei oameni cu care lucrez gratuit pentru că așa aleg eu și pentru că știu că nu-și permit un psiholog.
Clientela
Am avut clienți din toate mediile sociale: de la oameni care trăiau în cocioabe la oameni care trăiau în palate. Femei, bărbați, copii, bătrâni, adolescenți. Am avut în cabinet dealeri, consumatori, dependenți de alcool, de păcănele, oameni din Servicii, oameni din armată, interlopi, polițiști, medici, pompieri, alți psihologi, fotomodele, persoane gay, foste escorte – you name it. Fiecare ședință e o poveste în sine. Lucrez prin Skype cu oameni din diferite părți ale țării sau ale lumii: Iași, București, Cluj, Timișoara, Satu-Mare, Brașov, Sibiu, Galați. Din Olanda, Danemarca, Franța, UK, SUA, Canada, Norvegia, Germania, Ungaria, țări din Asia. Cei de peste granițe sunt în proporție de 85% expați, dar am și clienți care nu-s români și cu care fac în limba lui Shakespeare sau maghiară.
Uneori refuz clienți. Fie pentru că sunt plin, fie pentru că eu consider că altcineva i-ar putea ajuta mai bine ca mine. Am colege care-s specializate pe autism – de exemplu. Munca mea în domeniul ăla e neglijabilă așa că trimit clienții la ele. Sau poate cineva afișează semne de boală mintală și atunci îi trimit la un psihiatru cu care colaborez. Ori poate pur și simplu ceva nu-mi miroase OK la omul ăla și instinctul îmi spune ”nu”, caz în care – din nou – îl trimit la altcineva. Un tip care mă înjura la un moment dat pe net mă amenința că el vine la mine la cabinet, să-mi fie client. A fost foarte surprins când i-am zis că vine degeaba, că eu nu-l iau. Era ferm convins că e ca la spital și eu n-am voie să refuz pe nimeni. În mintea lui, cumva, el ar fi dat 100 de lei ca să-și bată aia de mine o oră, față în față, eu chipurile neavând de ales. I-am spus că-s liber-profesionist și-l pot refuza – dacă aleg asta – pe simplul considerent că are tricou verde pe el. Unii oameni cred cu tărie că pot face cam orice vor în cabinet, tu fiind psiholog și – automat – un fel de preot. Ummm – nu e așa. Dacă mă înjuri sau urli la mine, cel mai probabil închei ședința și te poftesc calm afară și acolo nu mai calci vreodată.
Din pandemie am început să lucrez destul de mult online. Aveam oameni și la cabinet dar lucram cu masca pe față, și eu și clientul. That was fun: trei-patru ore cu masca pe față în fiecare zi. Apoi am început să observ că numărul celor din online a început să-l depășească pe cel al clienților care veneau la cabinet și în prezent cam două treimi din ei sunt din alte orașe. E mai comod de acasă, prin Skype, dar uneori e mai bine să-l ai pe om față în față dacă vrei să iasă OK.
Eu unul m-am specializat pe tulburări de personalitate, cu precădere pe borderline. Alți colegi au apucat-o pe calea lucrului cu copiii, alții strict pe făcut acte la școala de șoferi sau mers prin instanțe. Cea mai comună e anxietatea (mi se pare), urmată de depresie și tulburări de personalitate. Asta în cazul meu. Bănuiesc că cei care lucrează cu copiii văd destul de mult ADD și ADHD.
Am menținut încă de când am început același tarif: 100 RON/oră. Mi se pare modic și – repet – nu trăiesc din cabinet să fiu nevoit să măresc tariful. Am colegi care dau și cu 250-300 RON ora. Prin București am auzit că se practică chestia asta. Prefer să fiu la per-tu cu clienții decât să mi se spună ”dl. psiholog”. Cu cât ești mai formal, cu atât omul mai tensionat. Am mers la costum primele două săptămâni dar am observat că oamenii erau crispați tot din cauza aerului de ”formal”. Așa că acum merg cu tricouri Slayer și Lamb of God când am chef. E mult mai OK și pentru mine, și pentru clienți. Vede clientul că ești tot om, ca el, și nu te mai percepe ca fiind ”rigid”.
Ce vă sfătuiesc, în caz că mergeți vreodată la psiholog:
- fiți sinceri; omul ăla a auzit chestii care nici nu v-ar trece prin cap, așa că ceea ce consideri tu ”jenant” el aude de cinci ori pe săptămână;
- nu întârziați pe cât se poate; după voi vine alt om și intrați peste timpul lui dacă veniți cu 15 minute mai târziu;
- dacă dați peste un psiholog cu cristale și idei despre reîncarnare sau chakre și chestii de-astea căutați altul;
- nu orice client cuplează din prima cu orice psiholog; dacă simțiți că nu merge, căutați alt om;
- uitați de ideea cum că psihologii vă citesc mințile sau vă influențează deciziile; noi ghidăm, nu suntem telepați;
- nu veniți beți/high la ședințe că nu putem lucra cu voi așa;
- psihanaliză și psihoterapie desemnează două chestii diferite;
- dacă credeți că problema voastră nu se poate rezolva, cel mai probabil se poate rezolva;
- nu-l testați în ședință pe psiholog să vedeți voi dacă-l puteți domina/sunteți mai isteți ca el; veți pierde sigur;
- în 90% din cazuri știm instant când mințiți; nu sunteți primii care o faceți și cam știm semnele după ce-am trecut prin aceleași și aceleași faze; faptul că nu vă spunem că știm ține de procesul terapeutic, dar faptul că mințiți vă aduce un deserviciu doar vouă;
- dacă deveniți violenți avem tot dreptul să vă punem la pământ și/sau să anunțăm poliția; la fel – dacă deveniți sfidători sau voit neplăcuți vă putem pofti afară în orice moment; suntem psihologi, nu saci de box;
- dacă ne întâlnim pe stradă și vă faceți că nu ne vedeți e OK – știm că sunteți cu cineva și nu vreți să afle că veniți la psiholog; nu ne supărăm și suntem obișnuiți cu scene de genul ăsta;
- se întâmplă extrem, dar extrem de rar să rezolvi un om în mai puțin de două ședințe;
- n-o să vă luăm cu ”Freud” pentru că nu facem psihanaliză ci majoritatea lucrăm pe terapii cognitiv-comportamentale; hipnoza nu e ceea ce credeți voi; testul cu petele de cerneală e o chestie veche de 160 de ani și profund subiectivă și ai nevoie de licență pentru el (cam 800 Euro); nu vă spunem ce-ați fost în viețile anterioare;
- nimic din ceea ce ați fi putut voi face vreodată nu este chiar atât de grav și – repet – auzim fel de fel de chestii ciudate în ședințe.
Eu unul rareori pun mai mult de patru ședințe consecutiv. După ce faci 4-5 ore de ședințe cu oameni diferiți îți este capul calendar și ești rupt de oboseală. Orice trece peste limita asta e de obicei chin.
Fiecare client e diferit. Fiecare caz e diferit. Fiecare necesită adaptare și studiu. Noi lucrăm și dincolo de acele ședințe cu voi: cotăm teste și le interpretăm, scriem rapoarte, facem facturi, ne documentăm. Mergem la workshop-uri și conferințe, facem schimb de experiență cu alți psihologi. Ce încerc să spun e că nu e o profesie chiar ușoară și nu e chiar pentru oricine. Oamenii fără empatie nu prea au șanse în domeniul ăsta. Nici cei fără răbdare. Ai nevoie de bani și timp și studiu ca să începi și sunt reguli stricte de urmat.
Eu unul cel mai mișto mă simt când văd un client care venise dărâmat la mine că intră în următoarele ședințe din ce în ce mai OK. E senzația aia că ai ajutat pe cineva și că îi e mai bine cuiva datorită lucrului tău. Din 100 de studenți la psihologie ajung psihologi poate 10 dintre ei; în cel mai bun caz. După niște ani rămân psihologi poate 2-3 din ăia 10. Tot în cel mai bun caz. Sincer să fiu – acum, dacă știind ceea ce știu despre întreg procesul ar fi să dau la o facultate, sigur nu m-aș mai duce la psihologie. Profesorii nu-ți spun chestiile astea pentru că nu vor să sperie studenții: cât costă, ce anevoios e. Dacă i-ar speria nu s-ar mai face trupa anuală de plătitori de taxe care le finanțează lor salariile.
So yeah – cam până aici am avut chef de tastat.
O cunoștință psiholog mi-a povestit că sunt certuri in Colegiul Psihologilor, că e o instituție scindată și ar fi un al doilea „Colegiu al Psihologilor”, neoficial. Că mulți psihologi sunt prinși la mijloc între certurile și interesele lor. Că unele „somități” de acolo sunt adevărați sociopați, camuflați în diplome peste diplome.
nimic nou sub soare sau diferit fata de orice institutie a statului sau adiacenta
@Deea: da – sunt lupte acolo de peste 10 ani.
Sunt lupte si intre profesorii de la facultate. Sau cel putin erau pe vremea mea. Isi plateau politele inclusiv la sustinerea lucrarii de licenta, prin intermediul studentilor. Prima intrebare era cine i-a semnat lucrarea.
RESPECT!
@Razvan, eu sunt curioasa cum reusiti sa va deconectati de problemele pe care vi le expunem in sedintele de terapie? Cum reusiti sa plecati acasa dupa munca fara sa va incarcati cu anxietatile si traumele povestile celor care vin in cabinet?
Exact! Curios de raspuns. Banuiesc ca sunt cazuri cutremuratoare, care chiar te afecteaza sau te impresioneaza.
Plus, banuiesc ca sunt si cazuri la care nu poti veni cu un raspuns, sugestie, sau opinie. In cazul asta ce faci? Citesti in literatura de specialitate despre cazuri similare?
@S.: Eu unul de cele mai multe ori reușesc. Venind spre casă de la cabinet mai rumeg problema, după care am altele de făcut. Uneori însă se întâmplă să fie vrba de ceva critic. Să zicem că cineva a amenințat că se sinucide și-l cred în stare pe om. Atunci e mai nasol, că stai ca pe ghimpi. Îi anunți familia și ăia te anunță că omul a plecat de acasă. Dai telefon și nu îți răspunde nici ție. Ei – atunci e cam nasol. Atunci nu te poți deconecta. Am avut așa un weekend odată – două zile am stat tensionat până au găsit persoana.
Alteori intervin chestii care nu suferă amânare. De Revelionul trecut eu eram la cabinet, par example. Unei cliente îi era foarte rău așa că am chemat-o chiar atunci, și-am stat până noaptea târziu cu ea să se liniștească. Nu regret, că revelioanele oricum mă plictisesc. Nici nu i-am luat bani persoanei; m-am bucurat că e OK după vreo 4-5 ore de discuții.
@tziahs:
Da – mă pun pe citit. Când eram în supervizare întrebam supervizorul, că ăla era rolul lui – să mă ghideze. Dar prefer să mă documentez bine în cazuri de-astea, că mereu îi dau de capăt.
Probabil la fel ca si doctorii care lucreaza in spitalele de oncologie pediatrica. E la inceput nasol de tot, te distruge aproape fiecare caz nasol, apoi, in timp, incepi sa gasesti metode de a nu o lua razna si a face totusi o profesie ATAT DE NECESARA.
Mi se pare incredibila profesia asta, este normal sa fie atat de aspra calea spre „autonomie” si imi place enorm modul in care vezi tot ce ai de facut. Matur si empatic, asa cum te stiu deja
@dojo: da – la medici se produce o aplatizare afectivă după vreo 10 ani. La unii și mai repede. E mecanismul lor de coping în fața durerii pacienților, că altfel s-ar duce acasă epave după fiecare zi de lucru. La psihologi e mai altfel. Dacă nu lucrezi în medul clinic nu ai de-a face cu atât de multe cazuri patologice. Vezi rar oameni cu schizofrenie sau alte boli mintale, de exemplu. Așa că nu te afectează atât de tare ca pe cei din spitale. Ce mă ține pe mine în continuare e că văd că merge terapia cu 98% dintre clienții mei. Adică-i văd că-s mult mai OK după o vreme, îi văd mulțumiți; văd că revin când au alte probleme. Așa că atunci când unul dă de greu i mă atinge cumva și pe mine mă scutur nițel și mă pun să mă documente, că știu că-l scot cumva pe om.
@Razvan T. Coloja
Sună bine chestia cu on-line.
O să îți iau datele de contact.
Okidoki.
RTC, te rog sa nu-l „strici” pe Ionut M ca e haios asa defect cum e el.
@pvladc
Ce panaramă de om ești.
Nu cred că am probleme cu capul, ci am niște chestii legate de altceva la care vreau sa lucrez, de aia vreau să vorbesc cu Răzvan.
Da acuma cine știe ce o descoperi pe dinăuntru, când s-o apuca să scoată scheletii din dulap.
Deci minim 5 ani de studii superioare daca iti stii foarte bine directia pe care vrei sa mergi, plus 2 ani jumate depinzi de capriciile unui dinozaur, dupa care daca scapi cu stima de sine intacta si ai si bani destui, poti sa pui mana la treaba sa ii ajuti pe altii.
Mi-a placut ce ai scris despre felul cum iti tratezi pacientii, la primele comentarii de-ale tale pe care le-am citit am zis ca esti un pic cam prea increzut (poate si poza cu privirea in zare, srii ce zic :)), dar iata ca ai si o fata umana.
Mi s-a parut utila si ideea ca o idee pe care mi-ar fi mie jena sa o exprim in cuvinte, un psiholog/psihiatru aude de 5 ori pe saptamana.
Iti urez mult succes.
@Loft
Nu-s dinozauri. De obicei sunt oameni cu 20+ mai multă experiență decât tine pe care îi poți contacta dacă ai neclarități și de la care se presupune că înveți ceva util. Mie mi-a plăcut sub supervizare, că îmi clarificam rapid niște chestii dacă era nevoie.
Mie mi s-a părut întotdeauna că în fața unui medic, chestia aia care pt mine e ultra-super jenantă de-mi vine să mă bag într-o peșteră și să nu mai ies, pentru medic nu-s nici prima, nici ultima.
Cum reușești să păstrezi o față impasibilă când omul din fața ta vine cu chestii complet ieșite din comun (scârboase sau amuzante)? Ai avut momente (post ședință) de genul ”am X ani de experiență, dar așa ceva…”?
@adyzah: ajută faptul că am avut o tinerețe zbuciumată și-am fost înconjurat de prieteni și oameni bizari. Ajută și faptul că cred că s-ar speria clienții dacă le-aș povesti ce chestii am făcut EU la viața mea. Dar da – am pățit o singură dată să aud o chestie legată de un abuz, și aia m-a făcut să mi se schimbe fața preț de vreo secundă. Cred că s-a văzut pe mine dar nu-s sigur.
Oricum – nu e bine să faci chestii de-astea. Să se vadă pe tine că te-a afectat ceva. Că vede clientul și se gândește ”păi dacă pe dl. psiholog îl afectează înseamnă că e foarte grav ce am”.
Sau poate ai noroc de o față mai inexpresivă.
Io am. Sau așa cred. Mi s-a întâmplat să trec prin diverse stări emoționale destul de puternice de față cu alții și ulterior am întrebat „dar chiar nu ti-ai dat seama după moaca mea că….”, și mi s-a răspuns „nu, pareai ok/neafectată/normală”.
Merg la psiholog de vreo 3 ani și consider ca este unul din lucrurile cele mai bune pe care-l pot face oamenii ca să se ajute, sa depășească chestii, sa evolueze și sa se vindece.
Multa lume zice ca sunt nebun sau ma privește ciudat când povestesc chestii legate de psiholog, inclusiv prietenii.
După ce am început sa fac asta mi-am dat seama cât de greu este sa începi sa mergi, sa continui și mai ales sa te schimbi.
Recomand din suflet, mergeți și vorbiți cu cineva specializat.
nu vreau sa par ciudat, dar de ce 3 ani? ai devenit „dependent” de psiholog?
din ce stiu, daca nu ti se rezolva problema in 5-10 sedinte, esti cam „vaca de muls’ pt acel medic
Poate sa se supere Razvan, însă dacă tu mergi de 3 ani la psiholog, mi se pare ca ai creat involuntar o relație de dependenta cu psihologul.
Nu sunt retrograd, inteleg rostul ședințelor, însă am un caz similar în familie care de vreo 2 ani își petrece vremea pe acolo și pana acum nu a ieșit nimic bun.
Și el așteaptă cu nerăbdare urmatoarea ședința, pretinde ca îl ajuta, însă în realitate e la fel de nefericit ca înainte, doar ca acum îți poate povesti cu amănunte cauza diverselor nefericiri. Ca sa nu mai zic ca a dat-o în bășini ezoterice chiar la sfatul psihologului.
Acum Razvan poate are din ce sa se întrețină și cere 100 de lei pe ședința dar cazul de mai sus lasa sume astronomice în fiecare săptămână.
@gabi @Rumbu:
Aici simt că e nevoia să intervin cu explicații. Un om care merge 3 ani la psiholog nu înseamnă nici că e ”vacă de muls”, nici că defapt terapia nu funcționează cu el. Se prea poate că omul ăla merge pentru diferite probleme pe care și le rezolvă pe rând. Ar fi bizar să meargă pentru – să zicem – fobie de câini, și după 3 ani să aibă încă fobie de câini. Cred că orice persoană și-ar da seama în cazul ăla că merge degeaba.
Nu există o ”regulă”: cât se merge și pentru ce. Unii oameni pur și simplu au multe de rezolvat.
Sunt oameni care merg 10-15 ani la psiholog. Nu e chiar ieșit din comun.
@gabi @Rumbu: asa ziceam si eu despre un prieten apropiat care mergea de mai bine de 5 ani ‘ce dracu psiholog e ala de nu reuseste atata timp sa te vindece?!’.
De prin 2019 mi-am dat seama ca am nevoie sa vorbesc cu cineva specializat, cineva neutru. Si am inceput sa merg la psiholog, fara sa am mari asteptari ca psihologul va scoate bagheta magica si dintr-o data totul o sa dispara.
Prin 2020 am facut pauza din cauza ca psihologul meu se mutase in online. Mie terapia face-to-face mi se pare mai apropiata de oameni, de sentimente si emotii. Cu cea online nu cochetez.
Am reluat in 2021 cu alt psiholog. In 5 sedinte nu apuci sa ii povestesti decat franturi din viata ta.
Mi se pare fascinant cum anumite momente din copilaria noastra ne influenteaza viata de adult, viata de parinte, viata de cuplu.
Nu cred ca putem vindeca 20-30 ani in 5-10 sedinte.
Eu merg de peste 3 ani la psiholog.
Din ce-am vazut nu e un „talking cure” prin care te vindeci exclusiv in cadrul sedintei. Sunt lucruri pe care trebuie sa le faci/schimbi intre sedinte. Fiecare are un ritm diferit de a progresa. „Rezolvarea problemei” e poate si greu de definit, imbunatatirile se intampla gradual; desi sunt mult mai bine fata de cand am inceput, tot simt ca nu am ajuns acolo unde as vrea sa fiu.
Ma gandesc ca e posibil, dar as fi destul de mirat sa aud de cineva care si-a „rezolvat” anxietatile, stima de sine/increderea scazute, toleranta mica la frustrare etc avute zeci de ani in 5-10 sedinte.
Da, merg de vreo 3 ani, am făcut pauza vreo 8 luni în perioada asta ca am plecat prin vacante și am avut o perioada când m-am simțit mai bine.
În mare e cum a zis Lucian, problemele nu trec de azi pe mâine și depinde foarte mult de cât de futut ai fost pana în momentul când te-ai apucat.
Am peste 30 ani și e cum a zis S.: 30 ani de probleme nu trec în 3, aparent :).
N-am avut o copilărie fericita, nu m-au crescut părinții deși erau la 10km depărtare, iar tata ma bătea și își varsa furia pe mine, furie care după ce am mers la psiholog mi-am dat seama ca era pentru ca și el la rândul lui fusese abuzat de taică-su.
Nu aștept cu nerăbdare ședințele cu psihologul pentru ca o vad ca o muncă, câteodată chinuitoare și grea.
Dar mi-am rezolvat foarte multe probleme și am evoluat pe plan emoțional, sentimental și profesional ( de ex. costul psihologului l-am acoperit prinzând curaj după terapie și cerând mărire ).
Ma bucur ca s-a făcut rubrica asta, cred ca va ajuta lumea sa înțeleagă mai bine care-i treaba cu psihologul.
Bravo Vali și Răzvan.
„În mare parte deoarece tot văd online oameni care sunt ferm convinși că la psiholog mergi să vorbești, ori de vorbit poți vorbi și cu prietenii, așa că ”ce mare brânză?””
Cred ca mai este si aspectul asta: sfaturi si pareri primesti gratis si de la oameni din jur, dar de multe ori valoreaza cam cat platesti pentru ele (cateodata si mai putin, fiindca iti pot face rau). Asa cum nu lasi pe orice sa-ti desfaca motorul de la masina, probleme ce tin de psihologie ar trebui rezolvate de cineva specializat.
Psihologia populara de multe ori apare ca si citate pe internet, carti de self-help, diversi „cunoscatori” si traineri. Din ce-am observat multe din lucrurile astea incearca sa lucreze la simptome si nu la cauza problemei. Pot sa-ti dea un pic de motivatie de scurta durata, dar pe termen lung revii tot la aceleasi tipare de gandire si comportament.
Din experienta proprie, incercand sa ma ajut pe mine, nu am vazut mari (sau chiar mici) schimbari pana cand am inceput sa merg la psiholog.
Ca „probleme”, cred ca sunt multi care le considera ca fiind parte din ei: „Asa sunt eu timid, fricos, furios, etc.”. Poti ajunge apoi sa te gandesti: de ce nu sunt si eu ca si altii, de ce m-am nascut asa, de ce n-am fost crescut mai bine. M-a ajutat sa inteleg un pic mai bine ca lucrurile astea nu ma definesc si ca eu ca persoana sa nu ma definesc prin gandurile, emotiile sau faptele mele.
Iar cu banii, se poate compara cat te poate face fericit un televizor nou fata de schimbatul unor aspecte care ti-au creat probleme in trecut si care ar putea fi mai bine in viitor. Alcoolul, escapism-ul in TV/online sau activitati care sa-ti tina mintea ocupata trateaza mai mult simptomele si isi pierd din eficienta in timp.
Din punctul meu de vedere a fost una dintre cele mai bune decizii care le-am facut vreodata. As iesi cu o pancarta in strada sa incurajez oamenii, daca nu as avea inca anumite anxietati legate de manifestari in public
P.S.: Si ce-am zis eu intra tot la pareri de amator
Imi pare rau pentru tine. Esti profund implicat intr-o relatie emotionala cu un profesionist.
Maniera deosebita in care povestiti si abordati diverse subiecte ma face sa mi doresc sa devin pacientul dvs. Am tot cautat pe internet psihologi din judetul meu si parca niciunul nu mi a dat acel feeling sa sun sa ma programez… poate am o problema.
Merci de apreciere. Site-ul cu datele mele e la un click pe numele meu. Eventual mă poți căuta pe Facebook.
Multumim pt articol, este f util. Cred ca e nevoie de o educare a oamenilor care nu pun pret pe santatea mentala si sunt de acord sa plateasca alti medici dar nu psihologi. De ex sunt curioasa cum poti convinge pe cineva sa mearga la psiholog? Daca avem o persoana care a recunoscut ca e in depresie si are tulburari de somn dar refuza sa mearga la terapie pt ca a incercat o data cu cineva cateva sedinte si nu i s-a parut ca a functionat si acum nu vrea sa-si mai iroseasca banii in alte incercari.
@Iulia: chestia cu ”convinsul” e cu tâlc. Mi-au venit în cabinet de ”n” ori oameni care fuseseră trimiși acolo de părinți sau rude sub un mai direct sau mai puțin direct ”or else”. Nu poți lucra cu ei. Nu vor să fie acolo, vor să plece acasă după ce și-au făcut datoria, să le poată spune ălora care i-au trimis că ”nah – m-am dus; e bine acum?”. Omul trebuie să vrea să vină el singur. Altfel e extrem de greu de lucrat cu el. Stă cu mâinile încruciate pe piept și refuză să colaboreze.
Imi suna ciudat ca vorbesti despre pacientii tai spunandu-le „clienti”.
@GrasuX: e pentru că ”pacienții” sunt cei din spitale; ”clienții” sunt cei din cabinetele private.
@Razvan, am gasit pe google explicatia mai lunga :
” Unii psihoterapeuţi preferă termenul client tocmai pentru faptul că folosirea acestui termen nu sugerează în vreun fel că omul ar avea vreo boală sau că ar fi ceva în neregulă cu el.”
Bafta.
Omul e psiholog, nu medic psihiatru. E o mica-mare diferenta
Am auzit povești de pacienți care au confundat relația psihoterapeutică cu cea de amiciție, ba chiar au dezvoltat fantezii de îndragosteală față de psihoterapeut. Ai întâmpinat așa ceva? De asemenea, știu că într-un anumit punct al psihoterapiei se pot transfera emoțiile și sentimentele către psiholog (de ex.: furie) – nu mai țin minte cum se numește procesul. Cum gestionezi asta?
@Deea: se numește ”transfer/contratransfer”. Și da – am pățit-o de destule ori. De obicei explic direct, omul neagă, eu îmi cer scuze cum că am înțeles greșit; dar se lămurește o chestie.
LOL, ca în videoclipul de acum vreo 40 de ani de la REO Speedwagon (https://www.youtube.com/watch?v=wJzNZ1c5C9c): cântărețul se duce la psiholog, nu poate înțelege de unde are obsesia legată de o femeie imaginară, iar terapeuta apare din când în când, în anumite momente critice ale melodiei…
„nu-l testați în ședință pe psiholog să vedeți voi dacă-l puteți domina/sunteți mai isteți ca el; veți pierde sigur;”
De aici si atitudinea ta sfidatoare.
Ai impresia ca esti mai istet decat clientii tai, poate asa este, dar asta se intampla la nivelul cabinetului tau.
Tu, in primul rand ca om, chiar daca esti superior altora, trebuie sa adaptezi discutia conform nivelului interlocutorului.
Trebuie sa stii sa vorbesti si cu un vanzator, cu o femeie de serviciu, un sofer, un director sau un CEO.
@Vlad: eu în citatul dat de tine vorbeam despre cabinet. Ce fac eu în afara lui e doar treaba mea, iar dacă e percepută ca sfidătoare atitudinea asta, ia în calcul că niciodată nu atac gratuit ci răspund cu fix aceeași monedă. Problema e că unii nu prea înghit chestia asta deoarece cred că li se cuvin lucruri. Și nu – eu nu trebuie în timpul meu liber să ”adaptez discuția la nivelul interlocutorului” deoarece nu e nici responsabilitatea mea, nici vina mea că tu ai un anumit nivel. Niciun profesor nu va da teza pe măsura celui mai slab din clasă. Ei – nici în viața reală eu nu ”trebuie” să mă acordez la abilităție tale; sau la lipsa lor. Probabil ar fi mai comod pentru unii să fie așa, dar adevărul e că viața nu le datorează chestia asta. De ce să depun eu efort să vorbesc pe înțelesul tău dacă tu nu depui efort să înțelegi ce spun eu? Și de ce – repet – aș fi eu nevoit să fac ceva ce ție ți-ar face viața mai ușoară, să fiu atent cum formulez ideile ca tu să fii împăcat cu tine însuți? Ca ce chestie?
Știu să vorbesc cu un vânzător, dar dacă vânzătorul îmi vorbește ca un psiholog poți fi absolutamente sigur că și-o ia nasol în discuțiile cu mine. Repet: tratez oamenii așa cum mă tratează ei pe mine.
faptul că ai ținut să spui asta spune multe despre tine. foarte multe.
Tu chiar ai impresia ca iesi „castigator” la fiecare discutie? Pentru ca am tot citit comentariile tale si intotdeauna argumentezi mult si duci discutia unde iti convine tie, urmarind in final „sa iesi invigator”. Atitudine de om frustrat si nefericit
Cu parintii sau bunicii tai nu adaptezi discutia la nivelul lor? Le-o dai peste ochi cu atitudinea asta de cacat din online?
@Vali poate ai avut o deficienta in a intelege ce am avut sa spun.
@Vlad: singurul om care are o problemă aici cu ceva/cineva ești tu. Eu ți-am argumentat cât se poate de logic. Ți-a spus și Vali o chestie. Tu o ții pe-a ta, asta după ce tot tu provoci primul. La fiecare postare a mea vii și cauți nodul în papură. Every time. Ba că-s cumva, ba că-s altcumva, ba că-s chel, ba că X. N-ai chestii mai importante de făcut? E hobby? Ce e? Că nu pricep.
Dar fii atent o chestie: eu nu-s obligat să-mi ajustez discursul pentru ”Vlad”. ”Vlad” – din punctul meu de vedere – poate fi oricine. Iar cât timp ”Vlad” apare din senin și vine și-mi cere chestii la modul răspicat eu dau din umeri și-l las în urmă. Acum – tu poți să tot strigi și să ameninți din spate, așa cum faci acum; sau poți să mergi în treaba ta, să ai grijă de familie și de fotbal și ce te mai pasionează. Your choice. Văd că-s important pentru tine și nu pricep de ce.
Buna ziua. De cate ori am mers cu copilul la psiholog nu am fost audiați separat, ci la comun. Copilul parca e considerat un animal de companie care nu pricepe că se vorbește despre el . I-a dat ceva de desenat sau vreun test de inteligență ,dar el oricum era cu urechea ciulită, nu era ceva confidențial de ambele părți. E ok așa ceva? Eu spun care e problema, copilul fiind de față. Copilul zice varianta lui, dar eu sunt prezentă. Când era foarte mic mai mergea ,sa zic ….dar după 10-11 ani? E ca și cum ne „turnăm” unul pe altul și nu avem intimitate. Și atunci la ce bun să mergem la ședințe când stăm unul langa altul și nici unul nu e liber să vorbească? Că ne autocenzurăm . Nu ar fi corect sa fim separați, sa cunoască psihologul probleme din doua puncte de vedere diferite și pe urmă să discutăm?
Da – chestia asta cumva nu e ok. De obicei copilul trebuie adus de părinte sau tutore, dar lucrul cu el ar trebui făcut singur iar discuția cu părintele avută departe de copil. Puteți căuta un alt psiholog specializat pe copii; poate lucrează mai OK.
Recent am terminat de citit autobiografia lui Woody Allen – Apropo de nimic. El e un client vechi al psihoterapeutilor, nu prea inteleg cum sa mergi 12 ani la acelasi psi, de exemplu. Dar si cercul in care se invarte are/avea sedinte regulate. Nu discut aici despre filmele lui, care imi plac foarte mult, si in care personajele merg la psi, ca tema recurenta. (Nici despre dezechilibrata Mia Farrow si depre abuzul inexistent.) Vreau doar sa intreb cum e cand a merge la psihoterapeut face parte din rutina existentei lor? Oare vom ajunge si in Romania la acest stadiu, cumva?
Am o prietenă care e psihoterapeut în SUA. Acolo ședințele costă cam 200 de dolari pe oră și oamenii merg des. Merg și când nu au probleme. Așa – preventiv, ca la medic. La noi cred că va mai dura o vreme până să devină așa. Cel puțin 20 de ani, zic eu.
Am decis sa-mi schimb pseudonimul pentru ca vad ca-l foloseste altcineva:
@Razvan T. Coloja: ceea ce nu intelegeam intr-o alta postare de-a ta, si-ai crezut ca „incercam sa te fac” sau ceva (ca intrebam altceva decat vroiam sa intreb) (era vorba de diagnostic). De exemplu habar n-aveam ca exista teste: STAI-Y pentru anxietate, BDI pentru depresie, MCMI-III pentru tulburări de personalitate și unele boli mintale banuiesc ca nu poti dezvolta asta pentru ca risca sa influenteze rezultatele unora care s-ar interesa mai in detaliu despre ele.
„Raven pentru inteligență” e ceva complet diferit de WAIS?
Multumesc!
Mihai (fost Vlad)
@Mihai: Da, Raven e diferit de WAIS (Wechsler Adult Intelligence Scale). Mai este Stanford-Binet sau combinații ale acestor teste. Toate măsoară același construct: inteligența; dar fiecare pe o altă scală, cu alte întrebări sau probleme.
Dar si Raven produce un rezultat mai mult sau mai putin cuantificabil, omogen sau eterogen, ca si WAIS?
@Mihai: eu cu Wechsler n-am lucrat, așa că n-aș ști să îl compar cu testul Raven.
Atât Wechsler cat si Standford-Binet pot produce un QI cuantificabil, eterogen sau omogen. Vorbesc din perspectiva celui care-a dat un astfel de test (nu administrat) si in Franța nu in Romania. Eram doar curios daca in urma unui test Raven poti deduce / calcula etc. un QI.
@Mihai: fix ca Wechsler și S-B, și Raven oferă un scor pe o scală de la X la Y. Cuantificabil este, dar eterogen/omogen nu prea e niciunul, că IQ-ul e un concept tare bizar și fiecare dintre aceste teste îl calculează în funcție de alți factori.
Dupa cum spuneam, n-am decat experienta celui „supus” unui astfel de test, si-am inteles ca „eterogen” inseamna ca unele componente nu sunt la acelasi nivel cu restul, si stiu ca exista si dintre cei care au rezultate „omogene” (adica toate componentele au iesit cam la acelasi nivel).
Interesant articolul. Buna rubrica asta. Ma gândesc si eu de ceva vreme sa merg la un psiholog. Pentru oamenii care se duc, cum v-ati convins sa va duceti? Ma refer la incredere si mers cu gandul ca intr-adevar o sa va ajute. Adica daca „merita banii” :)). Stiu, sunt cam zgarcit uneori.
M-am convins prin faptul ca nu ma mai puteam ridica efectiv de pe jos (cum ma trezeam – daca dormeam – nu reuseam sa fac mai mult de 2 pasi ca efectiv simteam nevoia sa ma intind pe jos si sa plang). Imi pare rau ca am amanat atat. Daca simti ca esti ok dar totusi parca ai rezolva ceva, du-te. Eu fac de 2 ani terapie si inca am de lucru. In niciun caz sechelele grele nu se rezolva in 5-10 sedinte.
@Ana. Mulțumesc de raspuns. Nu e nimic grav, din fericire. Doar niste chestii de ale mele si ma gandeam ca poate sfatul unui psiholog ar fi mai de ajutor decat sa astept ca poate starile respective o sa treaca de la sine.
Contratransfer la un client. Ai patit? Cum se gestioneaza? Au si psihologii psihologii lor?
@Madamme: ca norocul nu mi-a picat cu tronc vreo clientă, deci n-a fost cazul.
Există mecanisme de detașare și apărare? Că mă îndoiesc că-i numa noroc.
@Madamme: există. Eu unul mă gândesc la faptul că știu sigur că-i fac la om mai mult rău dacă se schimbă relația terapeutică în altceva. O iau logic și reiese că-i fac rău cu mâna mea dacă nu-s ferm pe poziții. Iar chestia aia nu mi-o permit.
Cum iti convingi partenera care sufera de depresie sa mearga la psiholog?
@Alex: asta n-aș ști să spun cu exactitate pentru că fiecare om e diferit și reacționează la alte îndemnuri și alți stimuli externi. Dar ce-i poți spune e că scapă de depresie dacă va căuta ajutor undeva, la un specialist.
Of, sunt cazuri care nu scapa toata viata de depresie. Si din ce in ce mai multe.
Respect.
Sa zicem ca cineva, dupa ce a mers la psiholog si-a dat seama (fără sa apuce sa-i spuna psihologul, dar din decursul discuțiilor avute și prin prisma întrebărilor primite) ca ar avea atâtea probleme de rezolvat ca a refuzat sa mai meargă. Părea extenuat drumul spre vindecare. Ai pățit asta? Ai sesizat la pacienti chestia asta? Ai reușit sa iti dai seama din timp și sa ii întorci înainte sa plece?
@Laurra: n-am pățit încă chestia asta. Dar dacă aș afla că așa gândește un client de-al meu i-aș spune că drumul ăla se face pas cu pas, că nu trebuie rezolvate toate deodată și că – mai mult – după ce rezolvi 20% restul se rezolvă și mai ușor, și mai repede. Și că defapt situația e mult mai roz.
25 de ani am tot fost testat psihologic periodic și exact în ultimul an am fost chemat să fiu retestat pentru că am picat testul ăla de 200 de întrebări în care era o întrebare dacă-ți place să omori o muscă :). Ajuns la reexaminare am întrebat de ce și o tanti mi-a zis că le-a ieșit la evaluare că aș fi agresiv. Mbine, sictirit fiind, am completat testul ăla cam superficial dar mi-a ieșit pe nas la refăcut testu vieții plus 2-3 teste suplimentare ale unui prof.dr.univ din Cluj. Am trecut cu brio după două ore… fmm.
Altă întâmplare funny cu pisălogi a fost la examinarea pentru permis auto.De la școala de șoferi am fost un grup de mai mulți elevi din care doar io eram cam boșorog și cum stăteam toți pe hol intrau și ieșeau cam în 1-2 minute … cum o fost, ce te-a întrebat… ăăă, mai nimic doar dacă sunt ok. Intru și io, se uită tipa pe dosar și-mi zice: Numărați, din 3 în 3 de la 100 înapoi… încep să număr și pe la 50 renunț : Pisăloaga se uită la mine pe sub ochelari : Am zis eu să vă opriți ?
Mă lupt cu cineva drag mie care are ceva probleme și tot îi zic să meargă la un psiholog, dar nu are curaj.
Mulțumesc @Răzvan pentru seria de articole.
@Gigel:
Nu încă. Sper să nici nu ajung.
Psihiatrul face vreo 10 ani de medicină și aparține de o altă entitate, care reglementează profesia de medic. Psihologul face psihologie și ține de Colegiul Psihologilor. Alte reguli, alte norme.
Psihiatrul – da – poate prescrie medicamente. Psihologul nu.
Psihiatrul folosește ICD 10 sau ICD 11, psihologul folosește DSM-5. Diferențe foarte mari între cele două manuale.
Psihiatrii în general merg pe psihanaliză. Psihologii merg mai mult pe terapii cognitiv-comportamentale. Diferențe mari între cele două abordări.
Psihiatrii pot face terapie cu bolnavii psihici (schizofrenie, tulburare bipolară I etc). Psihologii nu.
Psihiatrii cam depind de spitale. 99% lucrează în mediul clinic unde e cam greu să prinzi loc. Psihologii însă nu, și au o plajă mai mare din care pot să aleagă.
Eu nu am auzit de vreo ”competiție” între psihologi și psihiatri, dar s-ar putea să existe în alte orașe – nu contest. Probabil din cauza diferenței în abordarea terapiei.
pentru soferi suparati ca turistii circula pe banda 2 se poate face ceva?
da, se poate pune un i la „șoferii supărați”
Poate fi corect si cu un i si cu doi in cazul asta.
man, daca vrei să pleci, zi, nu trebuie să mergem pe drumul ăsta în care mă contrazici la orice, doar de dragul de la lua ban ca să-ți confirmi că ești special.
Pentru femei suparate se poate face ceva?
Pentru femeile suparate se poate face ceva?
Cum ziceam, poate fi ok in ambele cazuri, man.
Apropo de ce ziceai, ca rareori e vorba doar se o ședința, eu am fost acum 7 ani ultima oară la psiholog (recomandarea unei prietene care mergea de un an) și am fost șocat aproape ca după prima ședință mi-a zis că “Mai vrei sa vorbim despre altceva? Dacă nu, mai facem o sedinta de follow-up in doua săptămâni și ne mai auzim când simți nevoia”. Am făcut și a doua sedinta și asta a fost. Ma așteptam sa insiste pe problemele cu părinții sau alte lucruri conexe dar odată ce m-a făcut sa înțeleg “problema” pt care am mers (și ca sa o citez “nu tine de mine sa o rezolv, doar pot sa te ajut sa o înțelegi”) nu am mai fost. Asta e mai mult răspuns la cei care spuneau ca devin clienții “vaci de muls” (și acum 7 ani era 200 lei ora)
Uhm, articolul ăsta mi-a plăcut. Ce voiam să mai spun ar fi că uneori, timpul e cumva… supraevaluat, atunci când spui că faci terapie de N ani. Schimbările sunt atât de greu de făcut, mai ales dacă ești adult și ai funcționat cu niște tipare comportamentale și credințe limitative mare parte din viață. La fel, munca între ședințe este importantă, cât de mult încerci să lucrezi cu tine, să observi și să notezi chestiile importante, nu doar să aștepți să faci rezumatul săptămânal sau bilunar la cabinet. Mi se pare foarte important ca terapeut să gestionezi ora de ședință într-o manieră elegantă, un ceas mare pus chiar pe peretele din fața clientului, nu îl va face decât să simtă că este cumva contracronometru. Și, cel mai important, știu că faci bani din asta, știu că ai auzit altele mai nasoale decât ale mele, dar ai blândețea și tactul necesare să nu mă tratezi ca pe o vacă de muls. Și da, vorbesc din experiență proprie. Revenind la tarifare, vorbisem anul trecut cu o doamnă psiholog să îi gestionez prezența online, voia să lucreze mai mult online din cauza pandemiei. I-am făcut o strategie realistă (zic eu) și am cerut o sumă lunară decentă. M-a refuzat. Ce aveam eu să aflu ulterior era că dânsa cerea 250 lei per ședință, enorm față de media pe oraș și nu, nu vorbim de București și se visa mare influencer. Asta în timp ce eu aveam în minte să educăm oamenii înainte, să nu mai existe egal între psiholog și psihiatru.
Pentru comentatorul care vrea să își convingă partenera să meargă la terapie, dacă îmi permite un sfat: dacă NU consideră că are o problemă, nu va merge. Dacă nu simte că efectiv nu mai face față, la fel. Oamenii duși cu forța la terapie nu sunt foarte dispuși să colaboreze, conștient sau nu. M-am lungit. Felicitări pentru răbdare și abordare!
Multimesc pentru raspunsuri.
Oricum, si scuza-mi te rog offtopicul, chiar a avut un efect benefic interventia acelui “student din Timisoara” la articolul cu fobiile. Pentru cele aparute ulterior, ma refer. Wink, wink.
IBS, senzor de baterie 12 V, i’m so funny sometimes, sort of.
Acel student fiind – desigur – tot tu, că am verificat acum IP-ul. E OK. Spam. Dar e mișto cum intri cu alt pseudonim să-ți dai tot ție dreptate. Buh-bye.
Felicitări pentru text, explicații, detalii. Jos pălăria pentru tot efortul depus.
Eu am o experiență destul de neplăcută cu Colegiul Psihologilor, din păcate. Am profesat ca psiholog până în 2014, după care am schimbat complet domeniul. Greșeala mea a fost că atunci nu am anunțat în niciun fel Colegiul, nu am făcut o cerere de suspendare sau retragere, sau orice. Am considerat că dacă nu mai fac comandă de timbre, și nu mai am activitate, mă suspendă ei automat și gata. Dar ce să vezi, după aproape 7 ani m-au contactat pentru prima data și mi-au spus că trebuie să plătesc cotizația de membru în Colegiu pe toți acești ani (2014-2020). Le-am explicat că nu mai profesez în domeniu, știu și ei asta pentru că n-am comandat timbre. Au zis că nu-i interesează. Am fost membru 7 ani, nu contează că n-am profesat, trebuie să achit. Ar fi vorba de 1500 de lei, dar mi se pare inadmisibl să plătesc vreun ban, odată ce nu mai practic meseria de atâția ani. Plus că nu mi se pare în regulă faptul că nici ei n-au mai trimis nicio înștiințare în toți acești ani.
Complet dezamăgit de acest Colegiu al Psihologilor….
@Alin: da – din păcate se întâmplă mizerii de genul acesta. Țin foarte mult oamenii la taxa aia. Eu încă nici acum nu pricep unde merg toți banii ăia anual și pe ce se cheltuie.
care ar fi procesul pt gasirea unui psihoterapeut? exista undeva o lista pe orase si specializari?
@mst: Cel mai ușor găsești căutând oamenii online, zic eu.
@mst: observ că încerci din răsputeri să mă faci să-ți spun de RUP (Registrul Unic al Psihologilor). Și mai observ că iar postezi din Timișoara cu un pseudonim aiurea. De peste o săptămână încerci din răsputeri să ”mă faci” tu pe mine și ăsta e al treilea nickname cu care postezi. Încep să cred că ai o problemă, omule. Let it go, că devine ciudat.
te inseli, ma confunzi cu altul. asta e nickname-ul meu si probabil ca daca as vrea sa ma ascund nu ar fi mare lucru sa intru cu vpn sau tor.
da, de ceva de genul rup ma intereseaza. sau macar o entitate mai clara unde as putea obtine o lista, nu sa ma bazez pe google si sa merg la ghici, ca nu mi se pare o metoda eficienta.
ai mai facut acelasi gest de a ma cataloga ca fiind parte din dusmanii tai si sa ma cataloghezi si la articolul cu conspiratii. poate ar trebui sa faci si tu niste psihoterapie sa afli de ce ai o paranoia legata asta.
interesul meu era foarte real si mi-a fost oricum destul de greu sa fac gestul de a te intreba pe tine, cel care din punctul meu de vedere te discreditezi profesional pt faptul ca lasi ca o chestie personala(esti ateu) sa influenteze modul in care te comporti dpdv profesional: pui egal intre credinta intr-o fiinta superioara si delirul mistic. Cu modul asta de gandire daca erai psihiatru ai fi fost in stare sa internezi in spitalele de psihiatrie cu regim de detentie pe toti parintii care au copii bolnavi la terapie intensiva. pt ca ghici ce, acolo e rugaciune mai multa si mai sincera decat intr-o biserica.
cu toate ca la restul articolelor tale am evitat sa mai intru, aici chiar aveam un interes atat personal cat si pt cineva apropiat. deci lasa scenarita, sau macar cauta acolo unde trebuie, nu mai observa dusmani imaginari in oricine.
@mst: nush cum să-ți zic, dar nu prea inspiri încredere cu un e-mail de tipul ”3cbs443wke@oayqp.com”. Așa că nu ne dăm victime cum că am fi oameni de încredere și nu criticăm omul care te ajută până la urmă cu informații. Că poate se supără și nu mai are motiv să te informeze.
e email de forwarding, imi mascheaza mailul adevarat si imi ofera o adresa unica pt fiecare site(asa am aflat cand elefant mi-au vandut emailul). e acelasi email de multi ani cu care comentez aici si pot primi mailuri pe el.
serios, vorbeste cu un terapeut, e a doua interactiune cu mine in care ma bagi in nu stiu ce conspiratii. cum medicii se imbolnavesc si au nevoie de tratament, la fel si pt un psihoterapeut nu e nimic rusinos sa ceara ajutor de la specialisti.
@mst: Ăsta e vârful ironiei tale?
„Așa că nu ne dăm victime cum că am fi oameni de încredere și nu criticăm omul care te ajută până la urmă cu informații. Că poate se supără și nu mai are motiv să te informeze.”
ar fi culmea sa nu oferi o informatie de genul cuiva care are nevoie doar pt ca te simti urmarit si persecutat.
oricum a cam trebuit sa smulg cu forta informatia, dar iti multumesc pt ea, sper sa ma ajute atat pe mine cat si pe cei care banuiesc ca au aceeasi dilema: cum sa gaseasca un terapeut potrivit pt ei, mai ales ca uneori primul la care ajungi poate sa nu fie cel mai potrivit.
@mst: Ce informații ofer ține doar de decizia mea, eu nefiind aici sub vreo obligație anume de a te ajuta pe tine. Dar stai liniștit – cred că oamenii știu să folosească Google și singuri. Nu știu cât de util ai fost mai exact.
Nu e ironie, e o parere serioasa. Mizasem pe profesionalismul tau, ca nu ignori un om care are nevoie de ajutor doar pt ca ai un diferend de opinie cu el. Sa fii sanatos
O fi „The One” undercover. Nu se pot bloca IP-urile de pe care postează?
Problema-i ca exista riscul de victime colaterale.
Sunt si eu timisorean, ca si mst. Mai am voie sa postez ? Mi se pare ca ai o vendeta cu “desteptul” ala cand de fapt e mult mai simplu sa-l ignori. Numa-i dai apa la moara.
@MirceaCT: te-a oprit cineva din postat? De ce te victimizezi preventiv?
Sunt in pas cu moda, ma ofensez de la orice.
@MirceaCT: poate că ești în prag de menstruație – mai știi?
Salut,
Cum iti poti da seama ca un psiholog este acreditat? Adică sa stii ca omul are tot ce-i trebuie pentru a profesa?
Ziceai ceva de RUP, dar pare dubios acel site :), nu am reușit sa găsesc lista cu psihologii acreditați.
Doar din RUP poți afla sau întrebând la Colegiul Psihologilor.
Ok mulțumesc pt raspuns, o sa reformulez un pic întrebarea: poti iesi psiholog acreditat si dintr-o facultate particulara (de ex. Spiru sau Titulescu)?
Am intrebat chestia cu facultatile de mai sus in ideea in care am citit in articol ca trebuie studii serioase pentru a fi psiholog si chiar ai nevoie de multa implicare, inclusiv participarea la concerinte.
Am vazut si ca doar cu studiile de licenta nu prea merge sa fii psiholog, ci trebuie sa ai si masterul.
Deci e ok ca si psiholog cineva cu studiile facute la o praticulara (Spiru sa Titulescu)?
@Aderențiu:
Depinde cum privești problema. Din punct de vedere legal e OK (dacă sunt acreditate) – Colegiul le acceptă înscrierile. Din punct de vedere al pregătirii însă oamenii care au terminat la Spiru nu au nicio șansă în domeniu. Ai nevoie de cunoștințe solide pe lângă cele din facultate. Cele din facultate sunt cam 20% din ceea ce ai nevoie să știi ca psiholog. Și cum Spiru e cam fabrică de diplome mă îndoiesc că oamenii de acolo au o pregătire OK și s-ar descurca în domeniu.
Am avut o colegă care termiase facultatea la distanță, la ceva bombă de-asta particulară. La intrarea în disertație vorbeam de SPSS cu colegii și ea mă întreba ce e ăla. Inițial am crezut că glumește. 5 ani se băgase SPSS în noi cu polonicul. E ca și cum ar fi unul gata să intre la doctorat în IT și să te întrebe serios ce e ăla ”compilator”; sau ”TCP”.
Mircea cel in prag de Menstruatie, suna asa… epic.
Numele tau amer-indian ar fi “Cel care jigneste cititorii zoso-eshti”.
@MirceaCT: și totuși e adevăr în ce ziceai mai sus – că te ofensezi de la orice. Eh.
Ma ofensez mai usor decat ar trebui in aceasta situatie, recunosc. Dar nici nu mi se pare pare ok sa ma persiflezi/ironizezi doar pentru ca-ti imaginezi ca-s vreo clona de loser.
@MirceaCT: nu tu erai ăla de începuse cu ironii din senin, fără să-l fi provocat cineva cu ceva direct pe el? Acum chipurile ești sensibil la ironia altuia. Tot tu.
Era o intrebare legitima, avand in vedere comentariile dinaintea interventiei mele, nicidecum o ironie. Imi cer scuze daca a fost interpretata ca una.
Dupa parerea mea si a altor contemporani „de specialitate”, cel mai bine e ca toata partea asta cu psi sa fie facuta de un psiHIATRU. Tot ce incepe cu psi, dar nu se continua ca mai inainte ar trebui sa fie considerat partea usoara, utilizabila pentru domenii mai simpliste.
Restul e tacere.
@Geo: argumente în favoarea ideii tale? Și ce anume înțelegi prin ”contemporani de specialitate”?
Psihiatrul este expus la mai multe in legatura cu creierul. Cel putin asa cred. Pana la urma, exista totusi posibilitatea ca aceasta expunere sa fie posibila si pentru un psiholog, psihoterapeut, etc. Nu inseamna ca e si realizabila. Nici eu nu cred in facultati si in diplome.
Nu citesc acest blog, dar am fost adus de Google. Sincer as fi preferat sa citesc la dumneata pe site, un fel de blog. Ideile astea de indrumare ar prinde bine. Si sa fie eventual fara comments, ca ajungem la cristale si chakre usor, usor, in special daca mai citesti ceva folclor de pe acest blog. Alea despre conducere sunt pur si simplu prea populare, eu cred si acum ca sunt puse la vrajeala. Ma rog, alea mai vechi, pe astea mai noi nu ma mai deranjez sa le vad.
Acum poate inteleg eu gresit, dar cred ca Geo spune intr-un mod prin care vrea sa para subtil ca nu te pricepi asa de bine cum pari a te pricepe. Ceea ce inseamna, bineinteles, ca Geo este din complexul studentesc timisorean si are ceva cu tine. Sau chiar nu te pricepi. Si da, aici am fost rau. Pentru ai un stil EXTREM de pasiv-agresiv.
nu are sens sa intri in discutii de genul. comportamentul asta e ceva clasic cand cineva are senzatia ca a primit ceva putere, ii zice sindromul hybris. se vede si la fluture si la eftimie si la toti care au primit aici drept de autor: devin brusc ultra-sensibili la orice critica.
sunt convins ca ai vazut asta in multe alte situatii pe net. eu am observat-o demult, de pe vremea forumurilor. orice om care primea drepturi de moderator isi schimba brusc comportamentul si felul in care raspundea, avea dintr-o data un foarte mare simt de raspundere, credea ca toti trebuie sanctionati, nu suporta nici o parere contrara etc. am observat si pe trafictube, si pe softpedia si in orice alt loc unde cineva primea niste drepturi/responsabilitati noi. chiar si zoso a patit-o cu iuda pe trafictube, ala o luase razna si cand l-au tras de maneca a devenit paranoic, si-a facut site propriu si a inceput sa il injure pe vali in ultimul hal, practic un bullying online(punea poze cu o masina subaru si zicea ca e a lui vali, il ameninta etc.)
se poate observa si cand un coleg este promovat si devine sef.
foarte putini oameni au taria de caracter si stiu sa isi mentina calmul, majoritatea vor deveni foarte irascibili/isterici, probabil se simt depasiti de responsabilitati si vor sa demonstreze ca au meritat promovarea.
@MirceaCT: și din nou nimeni nu-ți spune ție nimic, și din nou vii din senin și mă jignești. Dar tu nu ai nimic cu mine, gen; eu fiind ăla pasiv-agresiv, nu tu. Mbun așa.
Inteleg unde bati si-ti dau perfecta dreptate, dar chiar m-a scos din sarite. Asa ca mi-am spus of-ul.
Deci să înțeleg că tu ai voie. Când o fac eu sunt ”extrem de pasiv agresiv”.
Data viitoare când mai vrei să predai morală cuiva cară și oglinda aia mare după tine.
Adica-mi spui ca-s in prag de menstruatie, dupa care interpretezi gresit ca te ironizez si ulterior iti spun ca esti pasiv-agresiv si eu sunt cel care jigneste. Wow.
Ideea de baza a comentariilor este sa poti scrie si daca nu te intreaba / invita cineva sa o faci. Si asa ajungem la intrebarea mea initiala: mai am voie sa postez sau trebuie sa-ti cer acceptul inainte ? Te comporti foarte nasol, pe bune.
@MirceaCT: mnu-nu – e mai degrabă așa:
Intri de două-trei ori din senin, neprovocat, și de fiecare dată mă ataci gratuit. După care te ascunzi mișelește după ”eu doar aveam opinii” și ”sper că am voie să postez”. Ideea de bază a comentariilor e să poți scrie – da. Ideea de bază a moderării e să nu fie lăsați oamenii să facă fix mizerii de-astea. Nu man – nu trebuie să ceri acceptul meu înainte să postezi; la fel cum nici eu nu trebuie să cer acceptul tău să te bag în spam dacă sari iar calul așa – la modul ăsta ”foarte nasol”. Te poți comporta civilizat sau nu – o țară liberă; nu? Mnah.
Ma comport civilizat. Singura mea mizerie a fost sa te fac pasiv-agresiv. N-o sa-mi cer scuze si n-o sa retrag afirmatia pentru ca nu are sens, momentul este depasit, dar promit ca nu se mva mai repeta.
Fain articol.
Iar comentariile sînt delicioase (alea pe care am apucat să le citesc).
Răzvane, spor.
Răzvan, eu nu i-aș fi răspuns în nici-un fel lui MirceaCT (msn…etc.) cu atât mai mult că ți-ai dat seama foarte repede de… pb pe care le are…. În rest, foarte fain articolul tău cât și unele comentarii.
Buna ziua Răzvan T. Coloja.
In primul rand, multumesc pentru acest articol simplificat si foarte ajutator.
De ceva timp ma bate gandul sa urmez cursurile unei facultati de psihologie si, fara a avea intentia de a deranja cu intebarile mele multe si sacaitoare am sa imi cer scuze de pe acum si un multumesc in avans, as avea si eu cateva intrebari..
1. As dori sa stiu care universitate/facultate este mai ok, din punct de vedere al pregatirii? Al prestigiului?
2. As dori sa fac aceasta facultate dar,pentru ca si lucrez, m-ar avantaja foarte mult sa urmez invatamantul cu frecventa redusa.
a. Aceste facultati/universitati de prestigiu, accepta acest lucru?
b. Licenta de IFR obtinuta va fi echivalenta cu cea de frecventa normala?
c. Cu o licenta de IFR se poate obtine dreptul de a profesa ca si psiholog, evident dupa urmarea tuturor pasilor?
Multumesc foarte mult Răzvan T. Coloja.