Rubrica de psihologie: Incursiune în dependența de ceilalți

Suntem fiinţe sociale. Interacţionăm zi de zi cu persoane mai mult sau mai puţin apropiate şi – fie că ne place, fie că nu – depindem într-o măsură de ceilalţi. Ceea ce este un lucru normal. E normal să depinzi de partenerul de viaţă, de copii, de părinţi, prieteni, colegi. Într-o anumită măsură. În acest text însă voi explora dependenţa patologică de ceilalţi.

Din nevoia disperată de a nu fi părăsiţi, cei cu tulburare de personalitate borderline se agaţă de persoanele iubite şi de cei din jurul lor. O fac cu ardoare, o fac cu teamă. Sunt mereu preocupaţi de ideea că cei la care ţin ar putea într-o zi să iasă pe uşă şi să nu se mai întoarcă înapoi. Obsesia asta de a nu fi părăsit merge deseori până la acuze nefondate şi crize de nervi care culminează în violenţă fizică. Un simplu gând se transformă într-o adevărată tragedie ceea ce-i lasă pe rudele, iubiţii şi prietenii celor cu borderline uimiţi şi speriaţi. Cei cu tulburare de personalitate borderline sunt dependenţi de cei din jurul lor, iar când sunt părăsiţi – sau percep lucrurile în acest fel – întreaga lor lume se dărâmă. Cei cu tulburare de personalitate borderline se mulează pe persoanele iubite, agăţându-se cu disperare de viaţa lor şi necesitând în permanenţă asigurări că nu vor fi abandonaţi.

O altă categorie care se mulează perfect pe partenerul de viaţă este cea a persoanelor cu tulburare de personalitate obsesiv-compulsivă. Aceştia îşi trăiesc o bună parte din viaţă ca ”extensii” ale persoanei îndrăgite. Încep să placă aceleaşi lucruri pe care le place celălalt, ascultă aceeaşi muzică, laudă realizările celuilalt şi ajung până la fanatism cu cultul personalităţii iubitului sau iubitei. Raţionamentul din spatele acestor acţiuni stă în ideea că cei cu tulburare de personalitate obsesiv-compulsivă sunt în general persoane reci, logice, cumpătate. Restricţiile pe care şi le auto-impun fac viaţa greu de trăit şi de aceea preferă să trăiască viaţa celor de lângă ei.

Dependenţi de ceilalţi sunt şi cei cu tulburare de personalitate histrionică şi persoanele cu tulburare bipolară. În cazul lor, ceilalţi reprezintă ”publicul” – întreaga raţiune a existenţei lor. Când ceilalţi nu sunt prezenţi, cei cu tuburare bipolară sau cu tulburare de personalitate histrionică se simt nelalocul lor. Cineva trebuie să fie de faţă să vadă cât de grozavi sunt, să-i laude, să le accepte prezenţa, să râdă la glumele lor, să-i adore. În plus, grandomania celor cu tulburare bipolară are şi ea nevoie de spectatori, de aceea persoanele cu tulburare bipolară I sau ciclotimie caută în permanenţă compania altora. Au nevoia de a fi adulaţi, priviţi, admiraţi. Întreaga lor lume se învârte în jurul acestei dependenţe faţă de public.

O a patra categorie care are acerbă nevoie de prezenţa altora în viaţa lor este a celor cu tulburare de personalitate dependentă. Nesiguranţa în ceea ce priveşte propria persoană, stima de sine scăzută şi în special nevoia de aprobare din partea celorlalţi fac din cei cu tulburare de personalitate dependentă simbioţii perfecţi. Mereu de acord cu ceilalţi, mereu în căutarea companiei lor, mereu dispuşi să-i ajute şi să le facă pe plac, cei cu tulburare de personalitate dependentă sunt sclavii perfecţi. Nu cârtesc, au rareori o părere proprie despre un anumit subiect şi evită cu disperare disputele. Dependenţa lor de ceilalţi merge până într-acolo încât nu-şi apără niciodată punctul de vedere şi preferă să se lase ridiculizaţi decât să ţină piept persoanelor de lângă ei.