Rubrica de psihologie: Clienții dificili

Ca terapia să funcționeze uneori nu ajunge să știi ce faci. Clientul trebuie să vrea schimbarea odată ce a intrat în cabinet iar clientul uneori nu prea vrea chestia asta. Fie a fost adus cu japca acolo de cineva, fie a venit de bunăvoie dar e extrem de confortabil acolo unde este și nu vrea să depună efort. Alteori clientul e foarte sensibil la anumite chestii și nu poate să treacă peste ele aa că dintr-un anumit punct încolo se închide și nu mai e chip să ajungi la el cu vorbe.

Un caz tipic cu care m-am întâlnit des e cel al copilului sau adolescentului adus de părinți la psiholog. Copilul a făcut ceva s-au n-a făcut destul iar părinții îi spun că ”nah – mergem la ăla să te repare”. În acest caz copilul nu prea are multe de spus. Părinții au decis deja pentru el ce va fi să fie. Uneori i se spune că ”mergem la cinema” și se trezește bietul de el la tine în cabinet – hăbăuc și speriat. Din clipa aia nu ai ce face cu el. Se închide complet și îi este teamă să colaboreze cu terapeutul. Stă acolo pe canapea cu mâinile încrucișate și se uită în gol. Mulți adolescenți cred ceea ce au văzut prin filme – și anume că psihologul citește minți și limbajul corporal. Așa că stau smirnă și nu scot un cuvânt. Unora li s-a spus preventiv că ”vei ajunge la spitalul de nebuni dacă tot așa continui” iar acum se tem că orice ar spune îi bagă în cămașa de forță.

Un alt caz tipic este cel al partenerului forțat de parteneră să vină la terapie de cuplu. Ceva nu merge în relația lor iar partenera îi dă de înțeles sau îi spune direct că trebuie să facă terapie de cuplu. Omul nu prea vrea, dar nu are de ales; așa că vine în terapie cumva tras cu arcanul. Iar din clipa în care intră în cabinet se întâmplă mereu același lucru: bărbatul e extrem de ostil. Nu vrea să fie acolo, te detestă încă dinainte să te vadă și știe deja de ce nu merge relația. E acolo să-i facă pe plac soției și vrea să-i demonstreze că e timp pierdut. Așa că începe să te sfideze din start. Începe mereu prin a-ți spune ce cărți de dezvoltare personală a citit. Sau că a făcut doi ani de psihologie după care s-a lăsat de facultate, deci sunteți cumva colegi. Sau regurgitează ce-a văzut prin filme. În orice caz – îți ține piept orice faci sau spui. Dă ochii peste cap, râde sfidător, încearcă să te domine, vrea să te pună constant la încercare. E o chestie de marcat teritoriul acolo, la tine în cabinet. Soția e toată speranță că ai să le salvezi căsnicia, dar tipul se uită constant la ceas pentru că vrea la meci sau poate la amantă. E acolo să-ți demonstreze că n-ai să scoți nimic valoros din el.

Femeile cu trăsături de tulburare de personalitate antisocială sunt – de asemenea – extrem de dificile în relația cu psihologul. Agresive în mișcări și limbaj, manipulatoare, mint des și cu seninătate. Sunt acolo pentru că au dat de o problemă în viață dar se așteaptă să o rezolvi fără participarea lor în ecuație. La cel mai mic semn că s-ar simți criticate – fie și indirect – se ridică și pleacă. Dacă le sugerezi că ar fi putut face altcumva în situația X – se ridică și pleacă. Dacă nu le transmiți că sunt complete și fără de cusur – se ridică și pleacă. Nu revin niciodată și rămân convinse că problema ești tu.

Cazurile ”pro bono” sunt și ele problematice uneori. Câștig destul de bine cât să-mi permit să am constant doi-trei clienți pe care îi iau gratuit. Fie constat că au o situație materială precară, fie suferă mult prea tare pentru a-i complica cu banii. Cu vreo două excepții notabile terapia ”pro bono” cam eșuează. Omul începe să priceapă că nu-ți datorează nimic așa că începe să schimbe regulile. Întârzie. Vine când vrea. Sau vine și nu mai vrea să discute despre problemă ci despre ce filme a văzut. După o vreme vine doar pentru că se plictisește și nu are cu cine vorbi și orice tentativă de a-l readuce la subiect îl deranjează. Începe să-și asume rolul victimei și amână orice efort pe care ar trebui să-l depună. Asta deoarece nu are nimic de pierdut aparte de timpul tău. Un fel de ”când merele din piață sunt gratuite începe să te deranjeze faptul că nu-ți sunt aduse acasă”. Dacă n-aș fi avut vreo două reușite mișto cu cazuri pro-bono cel mai probabil m-aș fi ferit deja să mai iau clienți din bunătatea inimii.

Aparte de aceste categorii de clienți mai există cazurile izolate. Oameni care vin pentru o hârtie, stau jumătate de oră ignorând orice spui iar la final vor să le dai adeverință cum că-s traumatizați, să o prezinte judecătorului și să-i ajute la divorț. Ori oameni care vin acolo pentru că speră să afle de la tine ce-a zis soția despre ei în terapie, de joacă rolul naivului și încearcă să scoată din psiholog informații ”pe ocolite”. Mai există oamenii care pur și simplu nu știu ce vor. Au venit la psiholog din curiozitate sau pentru că se plictisesc. N-au o problemă reală de rezolvat așa că inventează chestii pentru a-și motiva prezența. Au citit ceva scris de mine și vor să cunoască omul; sau cel mai bun prieten al lor merge la psiholog și acum vor și ei la psiholog.

Mai sunt apoi cei care vin ”high” sau băuți în cabinet. Au tras pe drum ceva și acum stau cu ochii goi și nu se pot concentra. Trebuie să-i inviți să plece și să revină eventual când sunt cu mintea limpede, că n-ai cum lucra cu ei așa. Un caz rar dar pe care l-am întâlnit totuși e cel al omului care vrea să-și dovedească cât e de abil. A venit la psiholog să joace un rol, să vadă dacă reușește să-l prostească. E ceva cu stima de sine acolo la mijloc. Sunt ferm convinși că e ca-n filme și-s fascinați de serialele în care cutare învârte polițistul pe degete în sala de interogatorii. Vor și ei. Îi observ de cum intră: semeți, siguri pe ei, au răspunsurile pregătite pentru orice situație. De obicei îi las să-și facă jocul până la finalul ședinței după care le spun că nu-i pot ajuta. Ar nega vehement că-s acolo pentru că vor să se joace așa că nici nu are rost să-i confrunți. Ați rămâne surprinși câți încearcă chestii de genul ăsta.