Maturizarea non-optzeciștilor

Particularitățile specifice istoriei României au creat în anii comunismului un curent extrem de trist și lăudat, numit optzecism. N-avem o definiție foarte clară a curentului, că nimeni nu vrea să se înhame la așa ceva ca să arate cu degetul, dar în principiu oamenii care au aderat la asta credeau că poți să fii un bun scriitor/poet fără să ai talent. Că puterea supranaturală „creativitate” poate fi compensată prin tot felul de proceduri și scheme.

Teoretic, ca să vezi cât de mult a funcționat asta, trebuie să citești Mircea Cărtărescu, un monument optzecist. Ultima treabă ce-am citit de el, Solenoid, era de o naivitate dureroasă, nu doar la construcție cât și la descrierile de-acolo. Mi-a fost efectiv rușine de bătrânul profesor de la litere când avea paragrafe întregi în care scria cam ca Sven Hassel, dar fără autoironia danezului, care măcar se prindea că scrie trăznăi și mai făcea din când în când cu ochiul. Sau Matei Vișniec, care a avut un serial în Dilema despre o Românie a viitorului atât de primitiv ca idee și limbaj că aveam impresia că e scris de un elev de-a opta din provincie.

Optzecismul a apărut ca un produs al comunismului, toți suntem egali, și-atunci de ce Marin Preda sau Nichita Stănescu sunt mai buni decât noi, chiar și în comunismul ăsta dement care ne interzice formele de exprimare? Pentru că răspunsul „sunt mai talentați” nu există, atunci a apărut acest delir al suferinței ce se concretizează în zilele noastre prin „rumânii nu citesc”. Orice om care spune asta este un scriitor netalentat care caută scuze doar să nu admită că poate nu-i locul lui acolo.

Problema e că, la fel ca în orice domeniu al vieții, 90% din oameni sunt netalentați. Talentații duc o viață mai ușoară, netalentații au o crize și nu toți pot să trăiască în delirul literar optzecist, că nu toți sunt bugetari și „nu ne înțelege lumea”. Presupun că știți că ceea ce numim noi „cultura românească” este o adunătură de bugetari, de-aia și circul aferent. Nea Mircea e profesor la stat, Matei e la fel, alt buget, dar tot acolo. Până și popularul Marian e în continuare bugetar, deși el zice c-o face din principiu.

Românii ieșiți fără talent din anii ’80 au avut de suferit enorm, că dogma generală era că toți suntem egali. Și nu suntem. Dacă nu ai un talent deosebit în ceva viața e nasoală, trebuie să tragi un pic mai mult de tine să fii cât de cât fericit. Câțiva, cei mai slabi dintre ei, și-au tras scuza cu „decrețeii”, adică au fost făcuți că n-a putut mama să facă avort că nu le-a permis Ceaușescu. Nu există momument de slăbiciune mai mare decât să anunți asta, că nu te-a iubit mă-ta.

Românii născuți în anii ’80 sunt cei mai mulți români acum, știai asta? Depresia lor generalizată se simte în societate. Omul care nu se poate aduna că n-a avut talent să scape ușor, care urlă acum peste tot că totul este negru și nasol, pentru că ar trebui să fim egali toți, nu? Ar trebui să beneficiem toți de aceleași rezultate uimitoare ale civilizație moderne. Acestor oameni le vom da denumirea generică de Tăpălagi. Ultima poză de profil a lui Tăpălagă descrie mai bine decât o mie de cuvinte ce înseamnă depresia națională.

Well, între toți ăștia, care fac haloimăsul general, sunt și câțiva care încearcă să se adune. Care conștientizează, încetul cu încetul, că în lipsa unui cârlig magic care să-i scoată din mocirlă, trebuie să facă ei singuri asta. Și vestea bună e că sunt mulți care fac asta, iar dacă vrei să vezi procedeul comprimat în câteva pagini, poți să citești cartea lui Andrei Chira „Nu mai vreau să fiu sărac”.

Chira nu este un om excepțional sau extrem de talentat, este un mediocru născut în anii ’80 care a avut și el mai multe crize legate de viața lui de zi cu zi. Mediocru nu este un peiorativ, 9 din 10 oameni sunt mediocri, restul se împart între Bezos și ăla activ pe internet care are o satisfacție teribilă că Gâdea a adus în emisiune un invitat peste nivelul lui și ăla și-a bătut joc de el.

A plecat în Italia la muncă și a descoperit că aia nu e pentru el. Munca grea, de șantier. S-a întors în România și a încercat să se adune încetul cu încetul. S-a băgat în IT, a făcut mai de toate pe-acolo, de la vânzări de electronice la site-uri, s-a lansat în antreprenoriat, cu rezultate modeste și apoi un oarecare succes și și-a văzut de viață.

Văzutul de viață e foarte important, Chira descoperă încetul cu încetul că trebuie să treacă peste niște orgolii, că trebuie să aibă grijă de el, că trebuie să renunțe la avalanșa internetului (social media & stiri) și că, în general, n-ar vrea să mai fie sărac. Împarte non-sărăcia (el o numește bogăție – e mult spus) în mai multe capitole unde ar vrea să performeze (financiar, emoțional, fizic etc) și încearcă să îmbunătățească fiecare aspect din astea. Cartea nu e neapărat o poveste în sensul clasic, e mai mult o adunare a gândurilor. Și e ușor de citit că n-a terminat litere și nu face referințe la Bukovski sau ce le mai predă la analfabeți pe-acolo, ci la chestii pe care le întâlnești oriunde în pop-culture-ul de azi.

Este interesantă în sensul că omul n-a ajuns milionar. A ajuns ne-sărac și mulțumit cu el. Nu e nimic spectaculos, deși ar trebui să fie. Se mai simte prin el un pic de anxietate și supărare, dar e doar o adiere de vânt imperceptibilă în comparație cu iacobinismul acestor zile. Are vreo două capitole în care pune accent pe partea aia cu „află unde ești de fapt”, ca să știi dacă te deplasezi spre un obiectiv pe unde te deplasezi. Nu sunt idei noi acolo, sunt vechi și simple. De la un minimalism logic, nu extrem, la o abordare serioasă asupra sănătății, cu mai puține dulciuri și mai multe vizite la dentist.

Acuma, dacă ești în situația asta, în care lucrurile ți se par în neregulă și ai vrea să te ridici un pic, ei bine, asta e un început bun. E ca și cum ai citi povestea neextraordinară a unui om care a reușit să fie mai bine, mai centrat pe el însuși și, de ce nu, mai fericit. Și, vorba aia, nu e un „profet mincinos”, poți să-l verifici oricând să vezi dacă mai este sau nu sărac. Acum nu e. Și cea mai sinceră parte e aia în care n-a ajuns hiper-bogat. A ajuns bine.

P.S. Am tot insistat pe talent, nu vorbiți despre el fără să știți. Talentul e un shot de steroizi și cox cum n-ai văzut vreodată. Viața mea este de cinci ori mai ușoară decât a multora pentru că am un talent. Nu e esențial, poți să fii excepțional și fără, doar zic că e mai mult mai ușor cu. Cea mai tristă formă de exprimare a non-talentului sunt „cursurile de scriere creativă”. În alea înveți cum să faci cu abnegație și efort în câteva ore ce pot eu face în câteva minute. Și da, cartea nu e scrisă extraordinar, comparativ cu standardele de „motivaționale”, dar nici nu trebuie să fie. E ce trebuie.