Aveam niște vecini care, teoretic, sunt bine intenționați. Nici prea isteți, nici prea bogați, stăm rar de vorbă, că nu avem multe în comun. O dată pe lună, de obicei plezanterii, ce ați mai făcut, ce mai faceți, pe unde ați mai fost…
Ce m-a surprins mereu la ei a fost că fiecare salt al nostru parcă le dădea la temelie. Ah, ați cumpărat unde stați în chirie? Ce frumos. Ați fost în America iar? Ce tare. V-ați luat o casă mai mare? Ce bine de voi. Părea mereu că îi jignim personal.
Am stat la un moment dat și m-am gândit la asta, și mi-am amintit că mai treceam pe la ai mei prin Militari și prin fața blocului, seara, erau unii dintre aceiași băieți care erau acolo și când eram eu copil. Că nah, seara, după școală, mai ieșeai la un fotbal, la una-alta. Cu timpul, ne-am mai rărit, unii au intrat la alte licee decât cele din zonă, alții au mai plecat de acasă, la un moment dat nu mai era productiv sau util să stai la spart semințe în fața blocului. O parte din ei a rămas în fața blocului, și lumea a mers mai departe fără ei. Ei au rămas la aceleași glume grobiene și aceleași semințe.
Așa și cu vecinii noștri. Vrei ceva? Muncește pentru acel scop, că nu cade din cer. Sigur, când ți-a găsit tati unde să stai, când te-ai dus să lucrezi la un job ușor găsit de tati, parcă îți vine greu să stabilești scopuri și să muncești pentru ele.
Invidia nu folosește la nimic. Întreabă cum s-a întâmplat, în cât timp, ce strategii au avut, chestii folositoare.
„O parte din ei a rămas în fața blocului, și lumea a mers mai departe fără ei. Ei au rămas la aceleași glume grobiene și aceleași semințe.”
So… Cupolei
inside jokes de capatu’ lu’ militariu’
Ăia de o ard și la 40 ani în fața blocului,stau pe un blid de ciorbă dat de părinți și așteaptă să crape bătrânii să vândă apartamentul .
Cupolei e rafinat, omu nostru statea mai pe Moinesti.
Corect era „O parte din ei AU ramas”, dar deh…
@Mihai Corect era să înveți tu limba română la școală. „o parte” – subiect la singular, se acordă cu predicatul, așa că este „a rămas” și nu „au rămas”.
@keloo, ușor boss, că ambele forme sunt corecte. Și tu ai chiulit de la niște ore de română, nu te mai umfla pe internet.
Sa mor dacă afirmația asta nu definește perfect clasa noastră politica. Vesnic aceeași, total neproductivi, cu glume proaste pe seama noastră, făcând nimic, la o sămnânta…
Cat hate mi-am luat la comentariul precedent!
Sper ca din cauza tonului agresiv fata de keloo si nu pentru ca lumea nu crede ca exista si alt tip de acord in limba romana decat acordul formal. In cazul scrierii lui Vali, e vorba de acordul dupa inteles. Cu o simpla cautare pe goagle, puteti confirma chestia asta, daca nu va mai aduceti aminte de orele de romana dar vreti un refresh.
Un quote de pe wikipedia:
Acordul după înțeles apare în construcții partitive ca O parte din echipă au jucat bine sau Majoritatea germanilor sînt blonzi, unde subiectul logic este un plural: cîțiva jucători, respectiv mulți germani.
@Bogdan… nu a ramas partea ci indivizii. Asta e lucrul cu care trebuie articulat.
Confirm, de fiecare data il salutam pe Domnu’ Vali cand mai trece pe aici pe la ai’ batrani.
Semintele acelasi gust are !
Shot Caller, bun film.
True story.
E ciudat să-ți revezi foștii colegi de liceu și să-ți dai seama cât de diferit am evoluat. În teorie eram toți din familii cu venit mediu, am făcut aceeași școală, ne ducea capul cam pe toți la fel.
Am câțiva care și-au făcut propria firmă și pare că au succes, șmecherașii clasei pe la Bruxelles sau Luxemburg (aia n-o înțeleg, că mi-e mi-a trebuit dosar uriaș când am încercat să mă fac birocrat european), unii mediocri ca mine care au un job plăcut, familie, fără lipsuri dar și fără bani de aruncat.
Și am vreo 5 foști colegi care se plâng non-stop. România, economia, pandemia, nu sunt joburi, maică (noi fiind cam toți ITști). Și fix ăia sunt genul care se uită ce mănânci, ce mașină ai, ce ai prin casă… Unul nu întreabă cum să facă să ajungă și el acolo. Nu cred că ai ce le faci. Ei nu se plâng pentru că vor sfaturi cum să găsească un job mai bine plătit. Ei se plâng că e fain să te vaieți aiurea.
Am stat să-i fac unei prietene un plan de studiu – uite, ai 5 luni de frecat menta, înveți asta, asta și ailaltă, vii la mine și te ajut din când în când dacă te blochezi pe undeva. Nope, 6 luni mai târziu tot șomeră, se plânge pe LinkedIn că e viața grea și n-a căutat-o nimeni pentru poziția de manager nu-știu-ce.
E cam greu să te angajezi ca manager dupa 6-12 luni de stat acasă. Dar ce știu eu? Eu nu-s manager.
Lasa ca unele persoane nici nu vor sa munceasca de fapt, ca trage partenerul sau stau cu parintii.
Am avut o tuta dinasta cu experienta zero angajata prin pilele sotului care a venit cu nasul pe sus, le-a spus colegilor care ii faceau training ca ea nu a studiat psihologie ca sa faca jobul ala, s-a ridicat si a IESIT PE USA.
Apoi s-a dus la sot ranita, ca uite colegii nu m-au placut de loc si m-au facut sa ma simt prost, vrajeli l-a prostit pe ala bine.
La urmatoare intalnire cu sotul mi-a zis sunt dezamagit de cunostinta mea X l-am rugat sa ii dea sotiei o sansa si au tratat-o colegii de tot cacatu a venit terminata acasa…
Bine ai punctat mami
Eu m-am angajat pe postul de Front Desk Gateway Manager fara studii.Daca vrei orice se poate!
daca articolul era scris de dorian popa,sigur la cateva zile dupa el urma o postare cu „am facut eu un curs pentru voi, pentru doar 500 de lei va invati sa fiti independenti si plini de bani”
Au avut ai mei niște prieteni care nu au mai vorbit cu ei după ce m-am însurat eu. Că fiul lor e holtei și cumva e(ra) vina mea/alor mei.
Au zis ceva de genul: ce vă pasă vouă? Băiatul vostru s-a însurat.
Csf ncsf…
Sa mor daca inteleg legatura :))) Ii furai femeile sau cum ?
@N – exact, nicio legătură cu nimic. Nici măcar nu mai locuiesc în același oraș, de vreo 18 ani. Și nu, nu i-am luat niciodată femei… în principal pentru că nu avea 😅 A fost un exemplu, de care am aflat recent de la ai mei. Am dat din cap și mi-am văzut de treabă…
1. eu nu-i suport pe aia cu: „Ai uitat de unde ai plecat.”
In ce sens, ca acum 100 de ani mancam toti seminte, iar acum eu nu mai manac seminte? Ca acum 100 de ani beam toti, iar intre timp unii dintre noi nu mai beau, si se simte asta, comparativ cu machitorii locali?
Tocmai, ca NU uit de unde am plecat, de aia vorbesc cu voi, si va intreb ce mai faceti.
Nu uit de unde am plecat, de aia va iau de urechi ca beti ca porcii, in loc sa faceti ceva, ceva mai mult decat sa va plangeti ca viata e grea.
Daca uitam de unde am plecat, nu ma mai vedeati pe-aici, nu ma agitam sa traversez Torino pe bicla cu remorca, ducand la autocare pachete de ajutoare pentru saracii din Romania.
Nu uit de unde am plecat, dar puii mei, fa si si tu ceva!
Pentru multi, „ai uitat de unde ai plecat” apare cand nu mai semeni cu ei.
Pai… ce sa fac daca imi place sa imi fie mai bine?
2. In familia mea extinsa, sunt cam pe la mijloc. Adica, vreo jumatate de familie castiga mai bine decat mine. Nepoti care i-am sters la fund cand faceau caca pe ei, acum au salarii peste mine.
O matusa ma intreaba: Si nu esti invidios, Cristian?
Tanti, cum sa fiu invidios? Ma bucur! Toata lumea sa fie mai bogata decat mine! TOTI, absolut toata Romania sa fie mai bogata decat mine, imi doresc.
Pentru ca, prin tangenta, eu voi trai mai bine.
In plus, istoria mea nu seamana cu istoria nepotilor. Ei n-au stat la cozi, n-au stat in frig, au avut apa calda, haine, mancare… nu ca generatia mea. Cum dracu’ sa nu fie peste mine, pai m-as oftica daca nu ar fi peste mine!
In timp ce nepotu’ studia pentru olimpiada nationala la mate, eu la varsta lui mergeam cu bocanci in care intra apa, si plangeam cu picioarele inghetate, iarna. Pai te bat daca nu esti peste mine!
Am niste rude bogate tare, cu vile, cu chestii. Muncesc oamenii 12-14 ore pe zi.
Daca erau niste sarantoci, mai puteam merge la munte sau la mare, sa stau moka la ei? Nu puteam. Bine ca-s bogati, ca pot.
Alte rude, pamant, chestii. Treceti pe la noi, sa va culegeti capsuni, ca noi nu mai putem, sunt prea multe.
Daca n-aveau pamanturi, am fi putut merge moka la cules de capsuni? Nu.
Repet: chiar daca profitam prin tangenta, trebuie sa ne dorim ca TOTI sa castige mai bine decat noi.
–
Sunt rude, boss! Se aplica ce zici si la straini?
Pai… S-a asfaltat strada unde bateam pietrele in vacanta, cand eram mic, pentru ca s-au mutat numai bogatani pe strada.
Daca nu se mutau, nu aduceau canalizarea in zona bunicii. Bine ca e plin de bogati, ca a ajuns apa curenta, gazul si canalizarea.
TOTI sa fie mai bogati decat mine, imi doresc.
Ai dreptate, dar ce-ti doresti tu, se aplica la prea putini.
Majoritatea sunt „dimpotriva”, casa nu spun pidosnici, adica exact pe dos!
Alte comentarii sunt de prisos…
Doamne ce ma regasesc in comentul tau. Stau in alt oras fata de cel in care m-am nascut(ca de, pe la 18 ani, mi-am dat seama ca nu am ce face, mi-am luat putinele lucruri pe care le aveam si am plecat la facultate). Cand ma mai duc pe la ai mei, imi vad fostii colegi, prietenii masina si imediat suna. Unu’ de asta se ofuscase ca nu l-am sunat sa ii zic ca sunt acasa, desi eu doar ce ajunsesem in fata blocului si nu apucasem nici sa o strang in brate pe mama, ca deja asta facea spume la gura cu texte ca am uitat de unde am plecat. I-am explicat repede ca nu am uitat, de aia mai ies cu ei, dar totusi vreau ceva mai mult de la viata. Drept e ca aia a fost ultima conversatie, ca put si simplu le e mai usor sa „ai o tigara frate?”, „ca eu nu as lucra in orasu x pe 20 de mil”. Nu, e mai usor sa ceri la ma-ta la 30 de ani, bani de o tigara si un suc, decat sa lucrezi pe bani mai putini si sa te lupti putin sa iesi din mocirla, inveti ceva, cursuri etc. Nu ai ce sa le faci, cand ii aud ca incep sa planga, plec pur si simplu.
Am uitat 3. Bunicii ceilalti stateau pe o strada unde au locuit academicieni, cu casele respective. Bunicii erau „mediu”, oameni normali. Au murit oamenii importanti, au inceput sa se mute… stiti voi, cum e in centrul Timisoarei.
Zona s-a degradat in mod constant, acum nu mai seamana absolut deloc cu ce era.
In loc sa-l vezi pe domnul matematician cum bea ceai in curte, vezi fum de mici.
TREBUIE sa iti doresti sa faci parte din colective unde sa fii tu cel mai prost si cel mai sarac.
Daca nu esti suficient de prost si de sarac comparativ cu mediul in care te invarti, credeti-ma, am doua exemple care pot spune ceva (pot pune si poze)
As vrea sa locuiesc intr-un cartier unde eu sa fiu cel mai sarac, si sa traiesc intr-un mediu intelectual unde eu sa fiu printre cei mai prosti.
–
Cat de „sus” poti ajunge? Am cunoscut un Doctor Honoris Causa care a realizat ca el cunoaste oameni care „pot mai mult” decat el.
Domnul meu, esti Doctor Honoris Causa! Da, dar el se invartea printre alti oameni, omul se compara altfel, in alte medii.
Medii unde un paduchios ca mine nu va ajunge sa se invarta.
@Cristici, asa spunea si mama: mai bine prost printre destepti decat destept printre prosti.
Trebuie să recunosc că eu personal nu vreau să mă învârt doar prin oameni mai deștepți, mai bogați mai nu știu cum decât mine.
Nu-mi place să mă simt ultimul imbecil de pe planetă.
Îmi place să fiu mai pe la mijloc, să fie oameni către care să aspir să fiu, dar să fie și unii mai proști, să-mi pansez orgoliul și încrederea în mine (care n-a fost niciodată la cote fabuloase).
La aia cu „ai uitat de unde ai plecat” raspund simplu cu ” am plecat tocmai ca sa uit”. Nu am absolut nici un motiv sa spun asta, dar imi place sa vad guri cascate si sa aud balbaiala de dupa 😁
Sigur fura de la intreprindere, are o schema ceva. Altfel nu se poate.
Am rarit multi prieteni pe principiul asta. Veselie, haha hihi, pana auzeau ca am cumparat sau facut ceva mai mult decat ei. Se citea pe fata lor invidia sau incepeau glume gratuite doar ca nu cumva sa se vada râca.
„Invidia nu folosește la nimic. Întreabă cum s-a întâmplat, în cât timp, ce strategii au avut, chestii folositoare.”
Exact asta, umpic sub alta forma, o zic si eu de ani si prietenilor si cunoscutilor, tuturor celor care au urechi sa auda.
95%-ish la suta dintre ei… nu inteleg sau se prefac si fac in continuare ce faceau pana acum, ca stiu ei mai bine si cine sunt eu sa le spun ce sa faca ei?
Cam asta este nivelul.
Bine, in timp am rarit-o cu ei si aproape am taiat legaturile, a mai ramas loc de un salut si cam atat.
Si e cel mai bine asa.
„tu ți-ai luat mașină nouă!”, dar în ăștia 14 ani, eu tot mașina aia o am, bine întreținută, tu ai schimbat 4, plus cât ai băgat să le repari. Făceai o mașină mai „class status” decât a mea?…… Păi cam…
Același : nu iau eu Sandero pentru oraș! A luat 208… Ghici cine e în service mereu, câte 50/100 €…..
De ce ai cumpărat, iar, apartament în România? Că eu l-am vândut și mi-am luat Audi A6! Da, dar e 2.0tdi…. Și cât ziceai că mai ai rate la casă? 29 de ani?
Cel mai nașpa lucru pe lume e să fii invidios! O barieră imensă, pe care ți-o pui singur….
Oamenii descriși în articol au o jumătate bună – își doresc mai mult, de la ei sau de la societate. Vor mai multe. Și au o jumătate rea – nu sunt dispuși să facă ceva pentru asta.
E nevoie de ambele pentru progres, și la nivel personal și la nivel de societate.
E și un pic de lipsă de modestie acolo „dar ce are X și eu nu am?”. Păi are ceva, chiar dacă nu îți e evident.
Singurul lucru bun invatat cand am lucrat la comunistii de la Autoliv a fost ca nu trebuie sa te intereseze ce face colegul. Adica, inginerii puteau iesi afara la tigara, in pauza de masa, dar pulimea, tehnicienii de mentenanta nu. Tu trebuia sa-ti faci treaba ta pentru care erai angajat.
Dupa doua ore de desfacut furtune hidraulice cu cheia de 48 nu meritam o pauza afara la aer.
Era o motivatie foarte puternica sa ne facem treaba bine. (Intr-o hala plina cu praf de pusca.)
Si chestia asta o aplic si acum in viata de zi cu zi, ma doare in p…a ce face vecinul, ce fac prietenii, rudele. Eu am un ”target” si ma tin de el. Am chestii pe care mi le-am propus sa le fac, si le-am facut si dupa 10 ani, dar le-am avut in minte si le-am facut.
Mai bine mai tarziu decat niciodata.
P.S. Am comentat cu alt user decat cel normal din motive lesne de inteles, trebuie lasat loc de buna ziua
Si eu lucrez la Autoliv, da’ ies la cafele… Deci de aia se uita asa urat toti la mine, de fapr printre dinti imi tot iau mui si pule?
E un sketch foarte bun exact despre asta, Anturajul de la Adrian Niculescu, e foarte adevarat, am si eu astfel de prieteni: https://www.youtube.com/watch?v=vE4PLwhFy_g
Am văzut ambele tipuri de situații.
Copiii de pe la blocul unde am copilărit, într-un cartier sărac dintr-un oraș de provincie. Au crescut, au familii, au la rândul lor copii, au rămas în apartamentele părinților din același bloc comunist jegos, iar părinții s-au retras pe la țară sau prin garsoniere. Vecini care sparg semințe în fața casei indiferent de vreme și oră. Unii nici măcar familie nu au sau măcar o gagică, ceva… Nu s-au apucat de droguri sau dat în cap, dar au ajuns pe la 38-40 de ani fără nimic: nici job stabil, nici mașină, nici familie, nici bani, doar casă au, și asta pentru că stau cu părinții sau le-au lăsat-o părinții. Faza e că mulți nu se plâng, sunt mulțumiți cu ce au, nu par să aibă un stres din asta.
Situația opusă: colegi de liceu mai golani, ai fi zis că nu reușesc să ia BAC-ul, unii prin clasa a XI-a abia reușeau să citească fluent și te mirai cum de nu au probleme cu poliția. Între timp, au ajuns directori prin diverse firme respectabile, mulți lucrează chestii middle-management prin străinătate, unii au terminat facultatea cu note excelente, deși abia s-au târât prin liceu. Nu par să fie job-uri la stat aranjate de mămica și tăticu’. Cred că oamenii și-au găsit o nișă, un interes, o pasiune și au tras tare ca să se realizeze, deși în liceu nu dădeai 2 bani pe ei. Apropo, mulți din ăștia care erau mega-golani în liceu veneau din familii bune, aveau prea mulți bani pe mână pentru vârsta lor. (Jean-Monnet-style)
Dintre foștii mei colegi de liceu, cei mai realizați din punct de vedere profesional sunt cei care aveau note mediocre, 7-8. Copiii premianți an de an, de nota 10, n-au excelat la facultate și nici în carieră.
@George :
se cam contrazic spusele tale intre ele. Pai tu spui ca golanii din liceu au ajuns directori, dar nu par sa fie aranjati de mama si tata. Iar 2 fraze mai incolo spui ca tot ei in liceu ”veneau din familii bune, aveau prea mulți bani pe mână pentru vârsta lor. (Jean-Monnet-style) ”
Asta ar trebui să fie rău?
Din ce-am observat eu pe la cunoștințe și amici mai vechi, cu cât unul era mai guraliv în tinerețe că va face și drege, cu atât mai rău a ajuns. Cunoșteam oameni a căror pasiune era să discute zilnic despre ce viitor glorios îi așteaptă sau ce afaceri vor deschide. Cu cât tematica asta era mai predominantă în cineva, cu atât mai jos e acum omul ăla. Și reciproca e valabilă: omul care tace și face. Ăia care nu vorbeau deloc și douăzeci de ani mai târziu aveau 350 de angajați. M-am tot gândit la contrastul ăsta dintre realitate și ceea ce încerci să proiectezi și cred că cei cu o doză sănătoasă de narcisism sunt mult prea preocupați să înșire idei mărețe ori realizări închipuite ca să mai aibă și timp de ceva concret. Cei liniștiți și mai puțin extrovertiți sunt înclinați spre analiză și reflecție, deci au timp să rumege bine o idee până să se asigure că iese bine dacă o pun în practică. De-aia mă lasă absolut rece când întâlnesc un tip care nu mai contenește să-mi înșire neîntrebat ce idei și planuri de viitor are. Că știu că e atât de adânc în butoiul cu imaginație în care realitatea lui va fi o alta încât va face poc la prima piedică ori primul semn că nu ies lucrurile așa cum voia.
În altă ordine de idei, dacă la 30-40 de ani un om mai are încă aceeași rutină ca în adolescență (spartul de semințe la bloc sau ieșitul cu băieții la agățat) șansele sunt mici să rupă rutina aia de bunăvoie și să se apuce de ceva productiv. Rutina e reconfortantă și ne face să ne simțim stăpâni pe situație. Problema e că n-ai cum evolua fără să ieși din zona de confort la un moment dat.
@Coloja: Mutu’ fwte pământu’!
Experiența mea personală cu persoanele guralive e independentă de succes – știu oameni vorbăreți care au ajuns foarte bine și alții care mai puțin.
Eu văd însă o corelație cu următoarele lucruri:
a. Tenacitatea. Nu neapărat să iei zece, dar când îți propui ceva, să duci la capăt. Să fii muncitor, fie că înseamnă tocit, ambiționat să nu cedezi, făcut sport sau avut hobby-uri.
b. Norocul de a te plasa pe o nișă bună. Dacă faci o facultate și lucrezi într-un domeniu total diferit, ai pierdut startul. Pe de altă parte, chiar dacă ai făcut o facultate aparent mai slabă, dar lucrezi în domeniu, te ajută.
c. Prezența pe piața internațională sau management. Prezența poate să fie lucru direct în străinătate, sau lucru cu companii care lucrează internațional. Managementul e mai greu de atins, dar, desigur, e compensat corespunzător.
Știu oameni tenace, care lucrează în domeniul studiilor și cu prezență pe piața internațională. Chiar și cu 2 din 3, de obicei ajungi foarte bine.
Revenind la „vorbăreți”, am întâlnit vorbăreți tenace, și cu restul de condiții au ajuns bine.
Căruța goală face zgomot mult și tare …
La mine e fix invers. Aia cu tupeu, gen bully, sunt toti milionari, sau foarte aproape. Aia introvertiti, tocilari, care „tac si fac”, au un job mediocru pe la corporatie.
Nu mi as permite sa te contrazic, dar sunt surprins ca ai tras concluziile astea bazate (doar?) pe experienta personala.
Ca sa completez, propria concluzie pe care am tras-o si eu pe baza experientei personale este ca in viata conteaza mai mult tupeul, increderea in sine, abilitatea de a-ti face relatii, eventual si disponibilitatea de a risca, decat studiatul, cunostintele, uneori chiar seriozitatea sau harnicia.
Tocmai, ca ala guraliv si narcisist face, in timp ce introvertitul sta si o lalaie, o intoarce pe toate fetele, pana trec toate oportunitatile.
Domnule doctor, dacă doriți să-i iritați nițel, să-i întrebați câți din cei 350 sunt angajați cu acte și câți pe minimul pe economie.
Am avut ‘norocul’ sa fac un liceu tare din capitala, in top 3 la nivel de tara. Nu ma pot lauda deloc ca am fost fruntas in clasa, pentru ca toti colegii erau pur si simplu geniali de smart, insa chiar daca eram in coada clasei, tot imi convenea pentru ca eram inconjurati de colegi destepti.
Exista o vorba: e mai bine sa fii un prost intr-un grup de destepti, decat un destept intr-un grup de prosti.
Daca vrei sa ai tinte inalte, inconjoara-te de oameni care sunt peste tine, pentru simplul motiv ca te vor trage in sus (asta daca vrei). Daca te inconjori cu oameni care n-au obiective si tinte in viata, n-ajungi prea departe.
Cu ce te-au tras, faptul că tu erai prostul clasei iar ei deștepții?
Boros, ai inteles tot ce am spus; bravo.
Răspunde.
Invidia e in general buna, daca faci ceva ca sa il depasesti pe cel pe care il invidiezi.
Cum si lenea e buna, de asta cei mediocri ajung de multe ori sa aiba succes in anumite job-uri. Pentru ca daca ai o doza de lene in tine, vei incerca sa obtii cel mai bun rezultat in cel mai scurt timp.
In schimb, ambele in doze mari, ajung la spart seminte in fata blocului la 40 ani.
Maria-Sa Invidia… femeile te invidiaza si daca ai exact acelasi model de rochie, dar alta culoare!
Invidia e un sentiment care te trage înapoi. În loc să stai și să rumegi ”de ce X are iPhone și tu nu”, mai bine muncești mai mult și tu, ca să ai iPhone, dacă asta vrei. Sau oricum, te pui și tragi pentru visele tale, care-or fi ele.
SI la mine prietenii din copilarie ori sunt prin strainatate chelneri, soferi, ori au ramas tot acolo. Cand mai trec pe acolo ii vad la 10 dimineata in fata blocului cu berea in mana.
Eram intr-o zi la cantina corporatiei, la coada, cand in fata mea un coleg de scoala generala, princtre cei mai buni, olimpic……tester, eu fiind programator si eram la coada clasei.
„…eu fiind programator si eram la coada clasei”
Iar îi dai apă la moară lui Vali.
ideea e ca am ajuns in acelasi loc. Nu prea a contat scoala, notele.
Pai na, olimpic sau nu, la toti ne e foame, normal ca ati ajuns amandoi la cantina. Oricum, se observa ca el era ala mai desteptul ca s-a facut „tester”, macar el are viata nu ca „programatorii”. Dar independent de asta, normal ca fiind la coada clasei ai ajuns in IT, asta se observa peste tot.
„Ai belit belengheru’ toată viața” mi-a spus un fost coleg de generală când ne-am văzut după mulți ani în fața blocului.
Motivul a fost că i-am spus că nu am mașină. El tocmai îmi prezenta mașina lui second-hand BMW seria3 pentru care a muncit „greu, că așa e în Germania” 3 ani.
„De acum nu mai plec, că e greu rău. Am fost că am vrut neapărat să-mi iau mașina asta. O să văd, nici aici nu mă angajez că nu-mi vine să lucrez la patronul român. La tine pe programare am auzit că e altfel.”
În fine, i-am explicat că nu am mașină pentru că deocamdată sunt foarte ok cu mașina de la serviciu, că nu ar fi o problemă de bani. Mai degrabă problema ar fi că efectiv nu am unde să o parchez.
Am încheiat discuția cu el când după asta, m-a mai întrebat o dată ca să fie sigur:
„Păi și tu poți să stai așa, fără să ai o mașină a ta?!”
Concluzia mea este că pentru foarte mulți, să fie o mașină în fața blocului e un target deja foarte mare și dacă a fost atins, nu merită să se mai agite pentru altele.
Nu înțeleg că e ok să înveți o limbă străină, e ok să muncești pentru mai mult și să ceri mai mult de la tine, e ok să mergi la dentist nu doar când ai falca umflată și exemplele pot continua.
Mulți funcționează pe stilul „Eu Tarzan, tu Jane”. Restul pentru ei sunt „vrăjeli de la voi ăștia care vă credeți deștepți”.
E mai simplu de atat. Amicul tau vrea sa fie invidiat asa cum ii invidiaza si el pe altii.
Greu de dezavuat cu treaba asta. Înseamnă că s-a lovit de așa ceva și nu-i mai trebuie.
Can’t blame him, really.
Aici vorbim de un băiat fara bacalaureat, analfabet la propriu. E greu să accepți că nu poți livra un serviciu mai valoros.
Pe social media vezi lume la munte, te gândeşti că lângă BMW ar merge un iphone…iar cu salariul primit abia dacă te poți muta de la părinți.
Normal că nu mai accepți munca asta..
Nivelul [redus] de studii justifică mizerabilitatea condițiilor de muncă, drepturilor de muncă & salariale?
Edi gândește-te bine, nu s-a văitat că a muncit în Germania și nivelul de plată valoros/nevaloros.
Dacă mergi în Vest, îți faci firmă, angajezi oameni cu/fără diplomă de Bacalaureat (sau echivalentul), îi tratezi ca animalele, vine ITM-ul & te ridică cu mascați, iar dacă la curtea de judecată spui că „I-am trat/plătit puțin fiindcă n-au studii”, crezi că judecătorul îți va da dreptate?
Gândete-te bine…
Ai dreptate. Altceva am vrut sa transmit, pentru că atunci discuția a fost mai lungă: el nu vrea să muncească pentru că salariile sunt mici. Adică nu i-ar permite un stil de viață pe care îl vede la alții.
Doar că nu se gândeşte şi la cealaltă latură: cei pe care îi invidiază mâncau cerneală pe vremea când el bătea mingea şi era băiat de cartier.
De aici şi invidia şi disprețul şi faptul că mai bine locuieşte cu părinții şi o arde cu băieții la semințe sau pe la pariuri.
Eu (ca mulți alții) am plecat din orașul natal ca student și nu m-am mai întors decât în vizită. Așa că, volens-nolens, n-am avut cum să păstrez legătura cu foștii colegi de școală generală și/sau liceu. Cu ocazia vizitelor pe la părinți/frați s-a mai întâmplat să mă întâlnesc cu unul sau doi colegi pe stradă, iar o dată am observat că vânzătoarea dintr-un mini-market este chiar o fostă colegă de liceu
În rest, frații mei mei mai mici, rămași în urbea natală, îmi mai dau amănunte, de la caz la caz, despre cine și ce a mai făcut în generația mea (casă, firmă, tonetă în piață, copil, divorț, politică, pușcărie, accident de mașină, urmărit internațional ș.a.). Mă rog, am făcut un liceu industrial, jumătate dintre colegii mei de clasă erau „multipli campioni” (vorba unui profesor), adică erau primii din familiile lor care nu doar că treceau de 4 clase, ci și de 8, 10, 12 clase și chiar și de Bac :)))
Oricum, colegii mei de generație nu prea aveau mari așteptări de la viitor, așa că nu vorbeau despre el decât în termeni vagi (la fel și părinții lor, nu avansau dincolo de discuții de genul „X trebuie să ajungă pe picioarele lui”). Asta poate și pentru că la Revoluția din ’89 aveam 14-15 ani, eram la fel de suprinși și confuzi precum adulții vis-a-vis de ce se întâmpla în țară, iar cei care avuseseră planuri clare în logica „societății socialiste multilateral dezvoltate” tocmai constatau că ele nu mai aveau nici o valoare.
Acum, scriind la această postare, realizez că din 1993, de când m-am mutat la București, cele mai importante vești pe care le-am primit din orașul natal și din lumea foștilor colegi de leat au fost două, primite în aceeași discuție cu mezinul familiei: zvonul cum că aș fi fost rănit/împușcat prin Kosovo, în 2002, ca militar MApN (speculație dezamorsată de frații mei destul de rapid, înainte să ajungă la urechile părinților), și respectiv știrea despre căsătoria unui fost coleg de bancă din generală cu o fostă colegă de liceu (cuplu foarte reușit, au doi gemeni și o mică firmă de comerț, o duc OK). Ambele chestii m-au făcut să mă simt bine: uite, lumea merge înainte și în urbea natală, copiii alături de care am copilărit au ajuns oameni pe picioarele lor, își trăiesc viața și probabil sunt fericiți, ba mai mult – n-au uitat de mine, șeful clasei :))) și au chiar o vagă idee pe unde sunt și ce fac…
Eu nu am nici o idee despre ce fac prietenii mei din copilarie, rude etc. Am plecat dintr-un loc destul de negru pentru mine si m-am simtit din ce in ce mai liber pe masura ce am rupt legaturile. Nu consider ca am ajuns departe, dar cred ca am invatat foarte multe lucruri despre viata pe cont propriu. De-alungul vietii am parasit diferite contexte in acelasi mod, cand imi dadeam seama ca ma autosabotez ramanand acolo. Singurele ‘invidii’ pe care le am sunt fata de oameni care au avut backround-uri afective favorabile pentru dezvoltarea lor si care au ‘instrumentar’ social solid prin care sa aiba succes in viata. La mine e mai pe bajbaite. Ce stiu cu certitudine este ca oamenii sunt in general foarte comozi si e normal sa fie asa. E o urmare a unui upbringing care ofera siguranta si incredere in sine. Cred ca cei care nu stiu sa se opreasca sau sa fie multumiti cu diferite puncte din viata la care ajung au un gol mare de umplut care nu se lasa satisfacut prea usor. Dincolo de asta este si mitul construirii unei vieti de succes pe propriile picioare, asa cum este in occident, neluand in seama certitudinea culturilor occidentale diferite de a noastra, in care suportul emotional si mai ales material al familiei e perpetuu(mosteniri din generatie in generatie, bani pentru educatie, preluarea afacerilor familiei etc.)
Sunt cateva greseli de logica pe care tu (si altii) tinzi sa le faci… Astfel:
`1. Din experienta proprie/IMHO, rareori un plan de viata (pe mai mult de 5 ani, fara sa se schimbe radical) reuseste. Vezi si programare waterfall etc. Deseori se schimba fundamental, mai ales intr-o lume schimbatoare precum cea de astazi, mai ales in Romania. Iti faci un plan de cariera la 16-18 ani, nesttind prea multe (nu ai consiliere profesionala, nu ai acces la joburi etc), te iei dupa tata, mama, vecinul, ai vrea sa te faci cutare dar nu se castiga bani (actori, profesor), sau nu ai cu ce, sau e multa pilaraie (joburi prin aparatul de stat, sanatate etc) si atunci, din capul locului, alegi ceva mai accesibil. Pe urma, ca student, faci foamea, esti nevoit sa iei un job, descoperi ca scoala nu te invata mare lucru. Si asa, termini taras grapis, cu experienta in alt job fata de profilul facultatii. Abia ai descoperit ceva care ti-ar placea, sau ce ai putea sa faci. Si incepi sa bajbai, sa te hotarasti. Lucrezi cativa ani, se schimba piata, vine o criza, se plateste foarte prost (vorbesc de ultimii 30 de ani, inclusiv meserii cu carte au fost platite foarte prost), nu te mai ajungi cu banii, esti nevoit sa incepi altceva. Daca mai punem in ecuatie si alti factori, de genul sanatate, familie etc., numai de plan nu te mai poti tine. Adica… e bine sa ai un plan, obiective, dar trebuie sa acceptam ca deseori se schimba fundamental.
2. Tu zici in esenta ca ai reusit datorita faptului ca ai avut un plan. Pai… nu cred ca la 18 ani iti trecea prin cap sa devii blogger/etc, ba achiar nici nu stiai ce e aia. Ah, ca aveai afinitati cu ceva literatura, jurnalism, aia da, dar… La naiba, cred ca pana in urma cu ceva ani nici nu stiai daca merge financiar. Si sunt bloggeri cunoscuti in trecut care nu se mai pot tine numai din bloggereala.
Oricat de mult ti-ar placea sa asociezi succesul cu planurile, cu harnicia sau desteptaciunea, trebuie sa admiti ca factorul aleator (conjunctura personala, neprevazutul, norocul daca vrei) joaca un rol esential in toata povestea. Si cei mai multi care nu admit asta, fie o fac din mandrie (sunt destept, harnic, deci de aia am reusit etc etc), fie din cauza ca nu consteintizeaza anumite lucruri.
Ca sa nu mai spun de cei (nu prea putini, mai ales in state cu corptia in floare) care sunt din ciclul „sa nu ma intrebi cum am facut primul milion” etc etc.
Cam asa, la o prima strigare…
Gogule, ai scris un comentariu curatel d-aia ti-ai luate multe manute sus, dar ai ratat miezul.
Zici de waterfall ca e rau (o fi), dar tu crezi ca agile e despre cum sa fugiti la fiecare 2 saptamani in alta directie? Si in agile ar trebui sa existe o viziune de produs, o idee catre care sa mergi.
Asa si cu viata. Nu e vorba ca iti propui cand ai 7 ani sa te faci dev de php 3 ani dupa care sa treci la java. La fel cum planul de viata nu pote sa fie „vreau sa am bani, multi bani, bani, bani”
E vorba ca iti propui sa fi perseverent, sa nu lasi capul jos, sa te tii de munca, sa citesti macar o carte pe luna, sa ai respect si sa stii sa furi meserie, etc. etc. Astea o sa te ajute in toate joburile pe care o sa le ai indiferent de domeniu. Si e normal sa treci prin mai multe domenii, nu ca intri in IT si iesi la pensie tot de acolo, si marile schimbari in cariera sunt de la mid la senior, ca viata nu e doar asa.
De accord cu Boris si as vrea sa adaug ca „a avea un plan” nu trebuie neaparat sa insemne ca ai stabilit pe puncte si pe ani ce ai de facut.
La inceput trebuie sa iti stabilesti ce traseu vrei sa urmezi in mare (de preferat sa fie si ceva care iti face cat-de-cat placere) – agricultura/mecanica/electrica/economie/IT/social/etc. Apoi urmeaza, pentru viitorul mai apropiat, tinte mai exacte – ce liceu sa faci, ce facultate, ce specialitate, ce cursuri, la ce compani sa aplici etc.
Odata ma mutasem cu chirie pe linga Faur o zona destul de dubioasa si aveam locul de parcare fata in fata cu un dubist care intotdeuna parca mai mult pe locul meu decat pe al lui. Multe discutii rugaminti, sa invete sa parcheze etc. Omu era dala de astepta sa prinda o comanda ceva sa care niste mobila sau niste marfa si cam statea toata ziua prin fata blocului dimineata cu cafeaua si seara cu berea in mana impreuna cu un grup de gura casca. Ii vedeam dimineata cand plecam si seara cand veneam de la serviciu. Intr-o zi omul nu mai poate si ma intreaba, ba da tu ce lucrezi de iti permiti si masina si motocicleta? Adica esti avut cumva? Zic nu boss stii cum e cu serviciul cu alea…adica daca aveam un astra G si un motor eram in ochii unora avut.
Mda, reteta e mereu la indemana oricui. Iar noi toti, ceilalti care nu o ducem atat de bine e ca suntem lenesi, prosti si invidiosi. Poate sunt oameni care nu au avut si dramul ala de noroc in viata, sau care nu au talente asa bine remunerate. Nu suport lectiile astea de viata…plus ca nu toti am mostenit de la parinti vreo casa batraneasca sau macar vreun ajutor financiar la nevoie. Ce usor e sa judeci cand esti sus …
Vali, exact asta faceai, ii jigneai.
La un moment dat a fost nevoie sa-mi fac cat mai multi amici / sa fiu acceptat in cat mai multe cercuri. Aplici o regula de baza din diplomatie: te pozitionezi la nivelul interlocutorului, eventual un pic sub el. Cel mai bine nu vorbesti de bani, alternativ nu ii spui ca ai venituri mai mari ca el, nu ii spui ca mergi in excursii mai tari ca el. La o intalnire te prezinti imbracat un pic mai ieftin decat el, cu o masina un pic mai ieftina.
Asta e ciclul vietii.
Apropo, ai si tu o tigara?
Dai si tu o bere?
Ma intreb daca toti oamenii astia de care povestiti chiar sunt invidiosi, sau va imaginati voi asta ca sa va scaldati in propria superioritate?
Stiu ca pare un comentariu malitios, dar pe cuvant ca nu asta e intentia mea. Chiar e o curiozitate.
Am si eu vreo 2 prieteni care aveau convingeri ca X say Y e invidios pe succesul lor si, in perceptia mea (posibil sa ma insel), chiar nu era vorba de asa ceva. Mai degraba li se urcase lor „succesul” (mai mult sau mai putin imaginat) la cap, in sensul ca orice gluma sau critica o luau ca pe un semn de invidie.
Si in contrapartida la ce zice Vali am un fost coleg de liceu care e fix invers. Desi a facut multi bani sau relativ multi bani nu a tezaurizat nimic. Vreo 4 luni pe an e tot in vacate: toata iarna e la ski, in rest tot in alte colturi ale lumii. Are si copil mai mare care il cara dupa ei. Il mai scot putin de la scoala si in rest se muleaza pe vacantele copilului cand sa plece. La o bere cand eram mai „trosnit” i-am spus: omule, iti trec atatia bani prin lume, i-ati si tu un apartament macar, fii strangator ca mine !
Mi-a zambit si mi-a spus: fiecare cu bucuria lui, unora le plac vacantele, altora le plac betoanele. Vreau sa merg in vacante cand inca sunt tanar si sanatos nu cand o sa fiu „Mos Carici” si nu o sa mai am chef de nimic…
Când o să fie moș Carici tot o să aibă chef, dar n-o să-l mai țină sănătatea.
În anul în care s-a pensionat mama au rezervat și ei un mic concediu în Grecia. În acea primăvară mama și făcut praf meniscul și apoi, în cca 3 ani au urmat 3 operații. (Una, cea mai nașpa, a fost o combinație de încăpățânare aiurea și ghinion).
Genunchii ei nu ar mai face față unei zile de umblat pe undeva și un oninclusiv nu merge deoarece au amândoi probleme cardiace și marea și căldura sunt tăiate de pe listă.
N-au mai ajuns nici până la bulgari. Doar tata într-o călătorie legată de job.
Cateva chestii:
– fiecare are dreptul sa traiasca cum ii place conform cu prioritatile, planurile sale si cu ceea ce il face fericit. Iti place sa spargi seminte la scara blocului vorbind despre combinatii, f ok cat timp iti asumi asta. nu e treaba mea cum iti traiesti viata. Am destule pe cap. Din cotra, mai putina concurenta. Bine, sigur, per total ca natie ne afecteaza asta, la vot, la respect, la coruptie.
– asta cu invidia e o tampenie. Faptul ca tu, cineva cu care nu am o relatie (de afaceri sau de familie) esti bogat, homeless, de succes, campion, whatever, pentru mine valoreaza fix nimic, nu influenteaza cu nimic viata mea cat eu nu am nici o treaba cu tine.
– poate sa ti se para cu invidia, poate fi de fapt o conversatie. Iarasi, faptul ca eu sunt invidios pe tine, ar trebui sa reprezinte fix nimic pentru tine, nu schimba cu nimic planurile tale.
– nu va mai comparati cu altii, fiecare cu drumul sau, sunt x variabile diferite intre mine si tine, nu putem fi amandoi campioni la tenis, bloggeri sau investitori de succes in webdollars.
– de acord, daca nu te cheama Horea Vuscan, daca ai plecat de jos tre sa muncesti de garai sa iti mearga mai bine. Daca ai familie, trebuie sa muncesti si mai mult, ai alte prioritati, cantaresti altfeloportunitatile, decizi altfel.
– spunea cineva mai sus ca factorul aleator a influentat mai mult succesul decat planul. Nu sunt de acord, cred ca planul si adaptabilitatea au influentat. N-ai cum sa evoluezi daca actionezi random ca nu e nici o continuitate, e ca si cum ai incepe 4 facultati diferite lasandu-te de fiecare apo si incercand altceva. Nu poti fi bun la ceva daca azi esti portar, peste un an atavant, peste un an arbitru, apoi doctor. Ok, exista o exceptie, Ionut Pacat a fost singurul doctor, pompier, desfundator de burlane, astronaut de succes dar ala e unuicul.
– nu oferiti sfaturi gratuite din proprie initiativa. Ok, Pe blog e altceva, baga la cap cine vrea. Insa Din experienta, ala care nu vine la tine, ala nu va baga la cap ce ii zici. Iti pierzi timpul, oamenii nu se schimba. Ala care vrea sa faca ceva, vine la tine si se apuca el de treaba.
„Ați fost în America iar?”
nu înțeleg de ce le-ai spune unor necunoscuti chestia asta …