Justiția e o hidră

În orice țară din lumea asta. Justiția e un monstru care nu mai știe nici câte capete are.

Știu că impresia e că numai în România, dar realitatea este alta. Toate țările (democratice sau nu) au o justiție care a devenit monstruoasă. Din „în slujba cetățeanului” sau „în slujba dreptății„, a devenit un cuibușor cald pentru mici dumnezei.

Vinovații suntem noi. Că am început să ne ducem la judecător pentru o cană cu apă, pentru un măr furat dintr-un copac sau pentru o înjurătură pe stradă. Apoi, tot noi, am cerut și mai multe legi, că ne-am tot simțit nedreptățiți, neregulati, că e nevoie să spună o lege, clar și răspicat, cum se traversează strada. La ce unghi trebuie să întorci capul că să te asiguri. La câti cm trebuie să stai în față trecerii de pietoni că să indici că vrei să traversezi. Și așa mai departe.

Politicienii ne-au auzit cererile și au purces la dezvoltarea hidrei. Și cum nu era suficient ca judecătorii să fie „suprasaturati” de procese, au apărut și avocații. O specie aparte de hiene. N-au fost suficienți banii mulți, era important ca ei să intre regulat. Pentru că noi, avocații, judecătorii, avem gusturi scumpe, ne place luxul, vacanțele Eyes Wide Shut la castel sau pe yacht.

Dosar simplu, firma X l-a concediat pe domnul Y. Primul termen după 7 luni. Standard. Se constată lipsa concilierii, termenul următor peste alte 7 luni. Firma dă faliment, asiguratorul îi ia locul. Asiguratorul n-a avut niciodată niciun raport cu domnul Y, singurul lucru pe care-l are în față e dosarul depus, cu concluzii cu tot. În 7 luni n-a zis nimic. În ziua audienței depune concluzii. La ce? La ceva ce n-a fost prezent? Nu, îmi șoptește avocata, au făcut-o doar că să ne împingă pe noi să cerem amânare să luăm la cunoștință, ca procesul să dureze și mai mult, ca ei să continue să încaseze onorarii. Atât de simplu. Și mizerabil. Sunt cazuri în care oamenii nu și-au luat salariul și așteaptă de 14 luni o decizie. Nope, mai intâi eu, avocatul/a, să fac rost de bani de Maldive, apoi tu, cetățene. N-a mers. Avocata mea pledează astăzi, după ce a avut fix 3 ore să citească și să se pregătească pentru pledoarie. Avocații anunță că oricum vor face apel. Decizie peste câteva luni, apoi prima înfățișare pentru apel peste minim alte 12 luni. O medie de 3 ani pentru un litigiu de muncă, în care nu s-a cerut nicio expertiză, niciun raport, absolut nimic, doar înscrisuri. Unele procese pentru crimă durează mai puțin, cu tot cu expertiză balistică, reconstituire, expertiză psihiatrică și 20 de martori.

Presiune mare pe judecători. Prea multe procese între angajați și angajatori. Angajatul nu și-a luat salariul, dar avocatul trebuie plătit! Și? Nu e problema mea. Firmele au bani, angajații nu. Ce fac eu, ca judecător? Păi, cel mai simplu, pentru rezolvarea maldărului de dosare cu cele mai mici riscuri pentru mine, e să resping cererile angajaților. Unii dintre ei o să renunțe la apel, pentru că nu mai au bani, deci îi ajut și pe colegii de la Curtea de Apel. Dacă dau în favorea angajaților, firmele oricum au bani, deci vor face apel. Logică simplă, hai să vedem partea bună: mai puține procese în apel, mai mult timp pentru acei judecători, adică justiție mai rapidă! Am rezolvat cvadratura cercului.

Am mari speranțe de la primenirea justiției și avocaturii cu multe femei. Da, poate n-ați observat, dar în ultimii 20 ani, mai rar auzi „domnul judecător” și mai des „doamna judecătoare„. La fel cum mai rar găsești un avocat pentru custodie sau divorț ieftin, dar e plin de doamne sau domnișoare avocate. În Franța raportul e pe la 3/1 femei vs. bărbați. Și continuă să crească, având în vedere ce raport e acum în Facultatea de Drept. Foarte bine. Mă bucur. Aștept de la ele să transforme hidra în ceva bun, cum numai ele știu să facă. Succes și mulțumesc!