Feminismul modern nu pricepe niște lucruri

Privesc cu curiozitate chestiile care se propagă pe Internet când vine vorba de feminism, drepturile femeii și cum cred unele femei – mai ales cele din SUA – că ar trebui să stea lucrurile. Aparte de ”patriarhatul e nasoal” mai jos sunt câteva idei peste care am tot dat în ultima vreme. Noțiuni cu care se încearcă argumentarea ideii că femeia ar fi putut să-și depășească mai devreme condiția, dar patriarhatul i-ar fi stat în cale. Totul a pornit de la imaginea de alături.

Argumentul ”cuplurile erau mai longevive în trecut deoarece patriarhatul subjuga femeile și le făcea să fie obediente”

Nu – femeile nu rămâneau mai mult cu bărbații pentru că patriarhatul dicta asta.

Căsătoriile erau mai de lungă durată deoarece femeile făceau copii la alte vârste. La 16-18 ani era considerat că ai făcut copil cam târziu. Ori, dacă voia divorț, o femeie trebuia să muncească ulterior. Ceea ce nu îi permitea să aibă grijă și de copil. Doi la mână – o femeie cu un copil din altă căsătorie nu era dorită de nimeni. Divorțul oricum era tabu și era extrem de rar. Avuția rămânea soțului iar femeia ajungea pe străzi, cu opțiuni limitate de încadrare în câmpul muncii, toate prost plătite. Femeile rămâneau cu soții lor și pentru că atâta vreme cât erau casnice nu puteau face multe alte lucruri. Așa ca zero educație sau învățat dactilografiere. Dacă mergea soția la curs de secretară vorbea toată vecinătatea despre asta și se credea că bărbatul nu face îndeajuns de mulți bani. Din nou – în comunitățile religioase nu te mai cununa nimeni dacă divorțai, iar femeia ajungea un fel de paria.

Argumentul ”bunicul și bunica au stat 70 de ani împreună”

Nu – femeile nu prea aveau de unde alege parteneri.

Explicația pentru ”au stat 70 de ani împreună” are două componente la bază. În primul rând, cuva genetică era cam limitată pe vremuri. Adică veneau băieții din sat să pețească fetele din satele vecine. Cam pe-acolo se oprea plaja de oferte. Că era costisitor să călătorești distanțe mari ori să te muți în altă parte. Așa că ideea separării aducea cu sine întrebări de genul ”eu unde mă duc acum” și ”cu ce ajung acolo”. Fetele nu prea puteau reveni la casa părintească, că le aștepta o stigmă. Se înțelegea că – odată dată zestrea – cam aia e tot ceea ce fata mai are iar viața ei e acum viața ei. Era cam greu să întreții copii adulți pe-atunci. Mai mult – venită înapoi cam tot satul era deja căsătorit. Îi rămâneau rebuturile dintre flăcăi – cei care n-au fost doriți de altele sau cei foarte săraci.

Doi la mână – faptul că separarea sau divorțul erau aproape imposibile făcea cuplurile să fie nevoite să-și rezolve cumva problemele interne. În ziua de azi, dacă el o bate sau ea se culcă cu alții, soluția simplă e divorțul. Adică nu prea mai există teren de negociere. Dar asta e cam de vreo 50 de ani încoace, că înainte de asta el fie trăia cu rușinea de a-și ști soția în brațele altora, fie ea înghițea palme și disimula cumva. Sau cădeau la un compromis. Dar soluții găseau, pentru că – repet – era extrem de greu să te separi de partener(ă). Mai ales pentru femei.

Și-așa rămâneau oamenii căsătoriți vreo 70 de ani. ”Fericiți”, cum se zice. Separarea era văzută ca fiind acceptabilă în rare cazuri: dacă el își pierdea averea și devenea incapabil să întrețină familia; dacă își abandona sau schimba religia (el sau ea); dacă unul din parteneri deceda sau ajungea închis pe viață; dacă soția (și nu soțul) păta obrazul familiei prin ”preacurvie”.

Argumentul ”femeile au fost împiedicate să devină independente”

Nu – patriarhatul nu e un fel de masonerie axată pe refuzarea drepturilor a jumătate din planetă.

Există câteva considerente logice datorită cărora femeile nu aveau putere în constelația familiei și de ce nu puteau fi independente. Luați ziua de azi: o femeie poate avea un job și poate fi independentă financiar. I s-au acordat drepturi acum 100 de ani când au început primele mișcări de emancipare a femeii. Voi reveni la asta.

Dar până acum 100 de ani o gospodărie trebuia întreținută de cel puțin doi. Adică bărbatul făcea muncile mai solicitante din punct de vedere fizic iar femeia le făcea pe celelalte. Pentru că nu aveau curent, gaz, apă la robinet și căldură iarna erau nevoiți să gătească zilnic, să adune pentru la iarnă, să hrănească animalele, să adune vacile și gâștele, să facă unt manual, să taie lemne. Un singur om nu le putea face pe toate acestea. La câmp ajungeai pe jos și-ți lua niște vreme. La târg – la fel. Cei care aveau cal îl foloseau mai mult ca animal de tracțiune decât ca mijloc de locomoție. Un cal era valoros și greu de întreținut.

Așa că bărbatul tăia lemne, săpa, făcea muncă fizică mai grea. Era motivul pentru care mânca de obicei primul la masă – avea nevoie de lipide și energie mai multă. Femeia țesea, cosea (că nu aveam haine făcute pe bandă rulantă iar un cojoc te costa cât plata pe 2 ani, că era făcut manual). Femeia făcea mâncare, făcea curat. Erau lucruri pe care ea – fizic – le putea întreprinde. Doar cei foarte săraci își duceau soțiile și fiicele la câmp, iar asta de nevoie. Un fiu însemna o mână de lucru în plus, iar asta însemna că toți copiii de sex bărbătesc erau puși la muncă cât de repede se putea. Pentru că era greu de întreținut o gospodărie fără curent, tehnologie și beneficiile zilei de azi.

Drept urmare un fiu era mai valoros. Mai mult – bărbatul era ceva ”cert” iar femeia avea valoare doar dacă acea valoare nu putea fi sub nici un chip pusă la îndoială. Adică dacă un bărbat făcea sex cu toate femeile din comună iar 3 din ele rămâneau gravide, el putea nega lejer bastarzii respectivi. O femeie însă dacă rămânea gravidă nu putea nega că acel copil e al ei. Așa că trebuia să și-l asume. Nimeni nu voia să crească copilul altcuiva pentru că viața era deja îndeajuns de grea pentru ”ai lui”.

Așa s-a ajuns să se pună preț pe virginitate – de exemplu. Sau pe căsătoriile timpurii – 14-15 ani în cazul fetelor; uneori mai repede. Așa avea familia garanția că progenitura e într-adevăr a bărbatului și nu a altuia. Tot de aceea moștenirea se lăsa pe parte bărbătească și nu pe cale femeiască.

Apoi au apărut orașele mai mari. A început revoluția industrială. Și ajung iar la primul val de feminism – cel de prin 1918-1920. Femeile au primit drept de vot. Dar să ne gândim cum de au putut să-l ceară în primul rând.

Păi la mijloc e educația.

Reiterez ce-am scris mai sus: o gospodărie era extrem de greu de întreținut. Doar cei bogați își permiteau servitori care să le facă mâncare, să le taie lemne, să le întrețină animalele cât ei se ocupau de business. A sta degeaba era apanajul celor cu bani. Așa că cei cu bani și-au trimis fiii la școli de călugări, să învețe latină, germană, geografie, istorie, business. Să ducă averea bogatului mai departe atunci când ăla făcea comerț cu oameni din alte țări, comunități sau provincii. Să se poată înțelege cu germanul pe limba lui și să nu-l tragă ăla în piept la socoteală.

Cei educați au fost cei care și-au permis primii să nu lucreze. Avea familia avere. Averea era a fiului și el o pasa fiului lui.

Educația în rândul femeilor a căpătat sens doar după ce revoluția industrială a început să producă bunuri pe bandă rulantă. Deodată nu mai făceai o cizmă în 6 zile ci scoteai 120 de perechi pe zi. Prin urmare toate lucrurile pe care omul nu și le permitea înainte s-au ieftinit: încălțămintea, hainele, mâncarea. Puteai brusc lucra 8-10 ore (și nu 18) și să stai să dormi în restul timpului. Femeile nu mai trebuiau să facă foc zilnic că aveau încălzire pe gaz și curent care făceau cald în locul lemnelor. Nu mai coseau hainele rupte că era mai ieftin să iei o pereche nouă de ciorapi. Cumpărau lapte de la piață și nu mai alergau pe câmp dâupă vaci, să le aducă acasă. Au început să aibă timp.

Și-așa au început și fetele să meargă la școală. Să fie educate, să cunoască mai multe limbi, bunele maniere, să învețe să gătească, să scrie, să citească. Nu-i puteai pasa unui afacerist bogat o analfabetă care mânca cu coatele pe masă și se ștergea la gură cu mâneca; îl făcea de râs în cercul social de bogătani. Dar educația asta n-ar fi fost posibilp fără acel timp în plus pe care ni l-a acordat tehnologia. Odată educate au putut să își realizeze condiția. Și odată cu asta să înceapă să ceară drepturi. Pentru că da – deodată era fiabil să te descurci singură și fără soț. Chiar să divorțezi. Luai un job white collar sau blue collar într-un oraș industrializat și te descurcai. Mai greu, dar nu era imposibil. Nu depindeai de cineva care ara un teren, sau de ăla de vâna sau pescuia să aibă familia mâncare.

Cu cât viața a devenit mai simplă iar tehnologia a preluat efortul oamenilor, cu atât era mai plauzibil să te descurci singur. Înainte era imposibil fără o avere în spate. Mai mult – acum avem teste ADN care atestă și paternitatea. Bărbații nu mai pot nega existența unui copil din flori și trebuie să și-l asume. Pasarea moștenirii – deci – nu mai ține de incertitudine iar femeile pot moșteni, dovedi paternitatea, pot cere drepturi.

Ce încerc că zic cu textul ăsta lung e că o femeie nu s-ar fi putut descurca de una singură în trecut fără curent, gaz și aparatură. Nouă ne e ușor azi să băgăm supa la plic în cuportul cu microunde. Mai demult însă lua 3-4 ore să faci o ciorbă și s-o poți servi caldă la timp. Viața de mai demult a femeii nu ține atât de o dictatură a patriarhatului cât de 1. condiția ei fizică (mai puțin voluminoasă ca a bărbatului) și 2. abilitatea unică de a purta copii în pântec. Emanciparea femeii nu putea veni fără evoluția tehnologică din simplul motiv că viața e foarte grea în familie când toate trebuie făcute manual, iarna, la -5 grade și cu un topor vechi de 80 de ani. Când n-ai prezervative, pastila de a doua zi, poliție căreia să-i pese de omul sărac ori tramvaie care să te ducă la lucru. Când n-ai creșe, medii de informare, tractoare, mașini de spălat și educație gratuită.

Nu patriarhatul a înfrânat femeia până acum 100 de ani ci limitările tehnologice au impus un ritm al vieții din care femeia ieșea în pierdere.