Despre cum era să mor în ziua în care s-a interzis fumatul…

Eram cu nişte prieteni în barul ăla infect. Stăteam în tăcere la masă cinci-şase vlăjgani şi niciunul nu avea curajul să spună ceva. În cele din urmă, Ghiţă – ăl mai solid dintre noi – a verbalizat ceea ce niciunul nu avusese curajul să spună: ”Băieţi, eu nu mai pot”.

”Ne băgăm?” a întrebat George.

Am încuviinţat numai după ce m-am uitat atent la mesele din jur. Ne-am ridicat toţi şase ca la un semn şi ne-am strecurat printre scaune fix când melodia se schimba.

Aerul era mai rece în WC. Ghiţă s-a uitat îndelung în oglindă după ce s-a spălat pe faţă. Mi-a zâmbit amar. A fost ultimul care a intrat în cabina aia mică şi – deşi Marius se cocoţase pe capacul WC-ului – de-abia avea loc.

”Să-i dăm bătaie” a murmurat în şoaptă George, dar din cuşeta de alături am auzit forfotă ştearsă şi-am îngheţat cu toţii. Era genul acela de toaletă unisex în care nu ştiai cu cine pici vecin.

Am stat smirnă, şi eu şi ceilalţi, dar în cele din urmă domnul fără chip a tras apa şi-a ieşit afară din încăpere fără să se mai spele pe mâini.

Ţigările le-a împărţit Cristi. Obişnuiam să-i spunem ”Roşcovanul”, pentru că avea părul roşu. Ne-a dat câte un Marlboro la fiecare, pescuit dintr-un pachet mototolit. A ciulit urechile înainte să facă bricheta să scapăre apoi i-a dat flacără.

Am tras îndelung şi-am ţinut fumul în piept. George zâmbea iar Marius chiar a început să râdă aranjându-se cât putea de bine pe capac. Ne simţeam ca în liceu în acea zi de 17 martie 2016 – şase tipi trecuţi de 30 care călcau pe o gheaţă fină de nebunie.

Apoi, pe la al treilea fum, uşa băii s-a deschis din nou şi-am auzit tocuri. Iar tocurile nu prevestesc niciodată nimic bun. Călcau apăsat, cu distanţe mari între pasul drept şi cel stâng, ca şi cum greutatea corpului ar fi condamnat persoana la o deplasare lentă. Întâi a dat să intre două cabine mai încolo de noi, dar – deşi stăteam cu toţii în tăcere – fiinţa s-a oprit. Am auzit-o adulmecând zgomotos aerul iar acele fornăituri indignate nu promiteau nimic bun. Nici n-am apucat să calculez când aveau să ajungă tocurile în dreptul uşii noastre când pumnul ei s-a izbit de lemn şi vocea modelată de ani de hamburgeri a tunat la noi:

”Ce faceţi acolo? Ştiu că e cineva înăuntru şi MIROS FUM!”

Cristi lăsă să-i iasă pe o nară o dâră prelungă de alb, semn că acela fusese punctul până în care putuse să-şi ţină respiraţia. Tăceam chitic în continuare şi peisajul din cabină ar fi arătat static dacă n-ar fi fost firişoarele subţiri de tutun ars ce se înălţau spre tavan. Pumnul bubui din nou şi uşa se zgâlţâi puternic dar eu şi Ghiţă o apăsam cu umărul.

”Ştiu că e cineva înăuntru” guiţă ea. ”Ştiu că fumaţi. Nu e voie să fumaţi, e interzis. Legea spune că nu aveţi voie să fumaţi.” Uşa se zgâlţâia din ce în ce mai tare iar doi dintre noi se înghesuiră şi mai mult într-un colţ. ”DE CE FUMAŢI?!”

Apoi alte tocuri pocniră gresia şi o altă voce de femeie întrebă ce se petrece. ”Fumează, Ramona. Ia miroase şi tu”. ”Mami, ce se petrece?” spuse o voce speriată de copil. ”Stai cuminte Tudorel” se răsti a doua femeie la Tudorel care rămase cuminte. Apoi tăcere, apoi Ramona ţipă din străfundul rărunchilor: ”Aştept de zece ani ziua asta”. Umărul i se lovi puternic de uşă, forţându-mă să o apăs la rândul meu cu spatele. Între degete ţigara începea să mă ardă dar am strâns din dinţi şi-am înghiţit durerea într-un nod gros care-mi alunecă spre piept. Roşcovanul duse grăbit chiştocul la gură şi-ncepu să sugă din el cu putere dar Ghiţă îl linişti cu un gest al mâinii.

”Să ştiţi că sunt şi copii în acest club de noapte” mugi femeia Ramona iar grăsana se izbi cât putu cu capul în clanţa uşii încercând să pătrundă la noi. Tudorel începu brusc să tuşească ca de moarte şi să zbiere că se sufocă. Asta o înfurie la culme pe Ramona şi ţipetele ei atraseră alţi nefumători în micul WC de club. Eram prinşi în capcană. Vocile se ridicau unele peste altele:

”Să-i rumenim cu părerile noastre despre dominanţa patriarhiei” fu de părere o femeie probabil trecută de 35 şi care venise cu prietenele în club.

”Ăştia-s de-ăia de urăsc animalele” fu de părere o alta. Se auziră strigăte dezaprobatoare. Ghiţă adună toate chiştoacele aprinse cu gesturi tremurânde şi le aruncă în toaletă dar sunetul mucurilor stingâdu-se în apă ne dădu de gol. O ploaie de rucola se abătu asupra noastră. ”E dreptul nostru!” vociferau în cor. Ploua cu păpădii, ploua cu sticluţe mici cu leacuri homeopate – pe jumătate pline. O poză cu Olivia Steer făcută ghemotoc îl lovi în plină faţă pe Roşcovan care se lăsă molatec peste mine. L-am îmbărbătat scurt din priviri şi i-am spus din ochi că vom ieşi vii de-aici.

Dar urma să devină groasă. Nefumătoarele chemaseră detaşamentul de bicicliste cu fustă care sărbătoreau acolo patru ani de la înfiinţarea clubului. Îşi foloseau pompele de bicicletă ca pe topoare şi încercau icnind să dărâme uşa. Prin crăpăturile astfel formate am văzut cu groază cum o tipă solidă îşi dădea jos helanca şi, îmbărbătată de alte trei femei, se pregătea să intre cu toată forţa în fort, capul înainte. L-am auzit apoi pe Tudorel tuşind tabacic dincolo de uşă, apoi singurul bărbat din grupul de afară ţipă scurt şi leşină. I-au pus o ediţie Cohelo sub cap ca să-i menţină fruntea ridicată.

Un nou bombardament cu rucola şi ridichi căzu de sus dar ne-am scuturat rapid de frunze şi ne-am lipit câte doi de uşă. Făceam cu schimbul – când ceilalţi doi oboseau s-o mai împingă, alţi doi camarazi se propteau cu umerii de ea. Aş minţi dacă aş spune că nu eram terifiaţi.

Din bar se auzi melodia aia cu cântăreaţa grasă şi blondă care îţi vorbeşte despre cum femeile mai pline au şi ele drepturi şi cum nu vor să ajungă fotomodele pentru că bărbaţii adevăraţi le acceptă aşa cum sunt. Era cântecul lor de luptă. O voce spuse că precis suntem trimişi de grupul Bilderberg ca să destabilizăm economia Daciei şi alte voci căzură de acord cu prima voce. ”Carnea e crimă!” urlă descreierată o altă femeie.

Cu faţa de piatră George scoase o ţigară şi-o aşeză cu degete tremurânde între buze. Arăta ca omul care nu mai are nimic de pierdut. Noi, restul, nu abandonasem speranţa însă.

Prima feministă, cea corpolentă, făcea ordine în haosul de afară şi organiza trupele: ”Nu mi-am petrecut ultimii trei ani din viaţă postând pe Facebook poze cu jumătate de faţă ascunsă ca acum să fiu nevoită să inspir fum în această sfântă zi de 17 martie” mugi ea. Se auziră urale, apoi cineva spuse ceva ce n-am înţeles, ceva despre Arsenie Boca sau vaccinuri – nu sunt sigur nici până în ziua de azi – dar cert e că pereţii firavi ai WC-ului se zguduiră ca şi atunci când Oana Roman se împiedică de mobila din casă şi, în clipa următoare, uşa cedă şi furăm apucaţi de o mie de mâini.

Ştiu doar că privirea mi s-a întunecat şi-am pierdut filmul.

Când m-am trezit, George mă târa prin întunericul străzii. Eram singurii care scăpaserăm. George arăta obosit dar avea privirea aia determinată a omului determinat să ducă până la capăt ceva definitoriu. În lobul urechii avea înfiptă o unghie falsă, din cele cu sclipici şi pietricele care imită diamanul care imită cristalele Svarowski. Ani mai târziu, când a fost în sfârşit dispus să vorbească deschis despre acea noapte, mi-a spus cu glas stins cum patru divorţate cu feţele schimonosite de ură l-au ridicat în aer şi l-au trântit pe o masă, sub privirile speriate ale copiilor şi stripteuzelor din clubul de noapte. I-au smuls ultimele două fire de ţigară iar cea mai grasă dintre ele i-a urlat că de-aia merge ţara de râpă: pentru că bărbaţi ca el şi ca fostul ei logodnic otrăvesc spiritele pure ale naţiunii. Din spusele lui George, Ghiţă şi ceilalţi au fost sfâşiaţi de vii de două cititoare de Irina Binder şi o fostă fană Coldplay care-şi adusese nepoţeii la un suc şi-un bol de mâncare vegană.

Eu şi George nu prea vorbim despre ce s-a întâmplat în acea seară de 17 martie 2016 în club. Vorbim despre vreme, literatură, vorbim despre Paprika TV dar niciodată despre ziua în care s-a interzis fumatul în locuri publice. Pentru că ori de câte ori unul dintre noi vrea să deschidă subiectul ne aducem aminte fie de pensionara cu pudelul de la etajul III, fie de acea fostă colegă de serviciu care niciodată nu postează poze pe Facebook în care să apară cu toată faţa ei rotundă. Şi ceva ne opreşte.

Poate e mai bine aşa…