Despre afaceri și combinații

Efectul Q8.

Tot aud inepția asta cu “vreau să am afacerea mea”, să “fiu independent(ă)”. De fiecare data când cer detalii, realizez că de fapt oamenii nu vor o afacere, ci o combinație. Vor ceva să meargă, fără bătăi de cap, o rețetă sigură, să fie ce trebuie. Vor o “combinație”, pentru că s-au săturat de program, vor să stea alături de familie și au nevoie de mai mult timp liber, vor să câștige mai ușor și mai mult sau doar pentru că presupun că e o viață lipsită de griji. Vor să fie ca-n afară, vor fonduri europene, că doar sunt bani gratis – nu? Vor să nu investească nimic. Că oricum nu au de unde. Drama e că niciuna din astea nu e compatibilă cu ideea de a avea o afacere.

O afacere nu e bazată pe mai mult timp liber, ci deseori pe 7 zile săptămânale de 12 ore de lucru (cel puțin în primii ani), pe riscuri cât casa (pentru că iți poți pierde coșmelia– și nu există afaceri serioase fără avalizări în nume personal directe sau indirecte – unde la propriu îți amanetezi viitorul), pe interdependență & relații sociale, nu pe independență, pe concurență, și deseori pe dedicare totală.

De altfel, dacă stau să mă gândesc, nu cunosc vreun om de afaceri (la nivel de IMM) care să nu fi luat antidepresive gen Xanax sau care să nu aibă probleme de stomac. Când ai angajați, nu ești răspunzător doar pentru tine, ci și pentru ei, pentru salariul și bunăstarea lor. Angajații își pun în tine încrederea și își leagă aspirațiile de succesul tău. Nu am auzit de vreun antreprenor care să doarmă bine sau să stea alături de familie – cu excepția cazurilor unde familia e implicată direct în afacere. De altfel, la nivel de risc și implicare, majoritatea antreprenorilor români sunt probabil plătiți mai prost pe ora lucrată decât pe o poziție de senior management prin afară.

România a dezvoltat o pătură antreprenoriala (e drept subțire) mai degrabă de nevoie decât de voie. Majoritatea antreprenorilor “de nevoie” ar ceda probabil firma cu totul unui fond de investiții care să le asigure 25% din profit pe durata de viață a firmei. Eu, de exemplu, aș face-o fără să clipesc. În SUA ține chestia asta (se numește acquihire), în Romania nu – pentru simplul motiv că firma s-ar prăbuși de îndată ce implicarea fondatorului nu mai este acolo, și e valabil inclusiv pentru firme mari.

De ce? Pentru că în Romania nu poți delega. E și o glumă între expați – cum că în Romania nu ești promovat în management, ci pedepsit cu management. Nu poți delega eficient, pentru că pe cont propriu oamenii nu pot duce lucrurile la bun sfârșit.

Nu avem o cultură de a rezolva sau de a răspunde cu “nu știu”, ci avem o cultură de alocare a vinei și invenției de scuze. Dacă scuzele s-ar tranzacționa pe piață, am avea cea mai mare bursă din lume. Nu am ajuns azi la birou pentru că era un câine la metrou. Nu am trimis factura pentru că nu mi-a răspuns la telefon. Nu am încuiat biroul pentru că ușa părea închisă. Nu prea sunt interesat pentru că mi-a zis prietena că e doar un job. Nu am luat astăzi laptopul pentru că ploua. Și tot așa. Toate sunt, apropo, scuze reale. Oamenii excepționali, oamenii pe care îi prețuiesc, sunt întotdeauna cei care își asuma eșecul și învață din el – cei care cer ajutorul când se împotmolesc.

Aproape 200 de oameni consideră falsă afirmația mea de la postul lui Vali cu “Munca de acasă” conform căreia unii angajați urăsc home office și că atmosfera de la locul de munca depinde de tipul de firmă, mult de tot.

De ce? Pentru ei munca e ceva ce nu poate și, mai ales, nu TREBUIE să îți aducă plăcere. E un mod de a converti timp în bani. Vinzi timp și primești bani, cu care cumperi chestii.

Dacă ai ajuns la punctul unde te duci la serviciu doar pentru bani, sunt convins că a venit momentul să îți schimbi jobul sau să te apuci de orice altceva. Pentru binele tău. Altfel vei trăi o viață profesională foarte nefericită.

În toate firmele pe care le-am avut am practicat contabilitate deschisă. Am rugat contabila să încarce lunar toate cifrele firmei (vânzări, salarii, cifre din CRM, statistici per angajat) în GDrive. Și am explicat cifrele fiecărui membru de echipă, arătând fiecăruia cum efortul lui îi afectează beneficiul. Efectul a fost unul dublu. Unii angajați au plecat – citez „nu e normal să câștige în funcție de ceea ce fac”. Iar alții au performat – pentru că și-au dorit să fim mai buni.

Oamenii care sunt motivați în viață doar de bani și câștiguri ușoare sunt, paradoxal, cei care nu îi vor avea niciodată, pentru că lipsa pasiunii și a dorinței de a își depăși condiția nu le poate da energia și dedicarea de a excela. Sunt oamenii care, indiferent că termină sau nu ce au de făcut, sunt îmbrăcați la 4 fără un sfert și se aglomerează la 16:00 la bariera. Asta nu e un lucru rău în sine. Faptul că se gândesc și urmăresc chestia asta la secundă spune însă multe. E și firesc, sunt plătiți doar până la 16, nu? De ce să stea mai mult? Nu e vina lor că nu au terminat, lasă că și mâine e o zi. Doar nu vreau să îmbogățesc firma, ce, îmi fac ăștia statuie?

Fără să realizeze vreo secundă că, dacă și-ar crește nivelul de competențe (citind de exemplu) sau de implicare pentru a deveni indispensabili, angajatorul ar fi forțat să îi răsplătească (mult) mai bine, de teama că vor pleca. Cu cât ești mai bun, cu atât poți negocia mai bine, pentru că generezi plusvaloare pe care celalalt nu vrea să o piardă.

Tot ei cred că antreprenorii sunt toți retardați și parveniți și că vor să îi folosească. Fără a realiza vreo secunda că, pentru un angajator, ideea de home-office, de exemplu, de a avea ZERO chirie, ZERO costuri echipamente, ZERO utilități, și ZERO costuri de management – supraveghere a angajaților, e o frumoasă utopie. Mulți au viziunea asta simplistă că într-o firmă angajezi oameni, îi așezi pe un scaun, le dai salariu, țipi un pic și ei iți produc basculante de bani. Cu care îți iei un Q8.