Democrația înseamnă vigilență

După aproape 3 luni carantină, numărul cazurilor de infecții cu coronavirus este în declin. Un declin „neașteptat” de autorități, în sensul că nu apărea în nicio modelizare matematică. În Franța, spre exemplu, în câteva zile a scăzut cu 50% numărul de persoane la terapie intensivă. Ceea ce, în sine, este o veste foarte bună.

La fel cum au fost luate prin suprindere acum 3 luni, la fel sunt și acum autoritățile de prin toate țările. Și, în linii mari, ele fac exact aceleași lucruri: carantină, măști, temperatura etc. Foarte puține state analizează la nivel local sau regional, pentru a putea lua decizii bune – echilibrul între moartea prin coronavirus și moartea prin economie – și viabile. Nu am niciun dubiu că, la nivelul de conducere ale statelor, cu mici excepții de oameni inimoși, animați de spiritul de a salva vieți, marea majoritate a decidenților sunt și ramân politicieni. Singura lor preocupare este cum să–și mențină funcția și partidul în cursa viitorului. Sunt conștienți că nu au cum să iasă din chestia asta decât foarte șifonați. Dacă ar avea de ales, mulți prim-miniștri, șefi de cabinet, medici, militari, jandarmi și casiere de supermarket ar alege fără ezitare să fie „ca toată lumea„, adică în carantină, cu șomaj parțial sau cu WFH și salariul întreg.

Din punctul meu de vedere, autoritățile au avut o reacție exagerată. Însă, în context, era cam greu să iei alte decizii. Au copiat, pur și simplu, ce a făcut China, uitând pe parcurs că noi, restul globului, nu (mai) suntem dictaturi. Este adevărat că, în fața urgenței și mai ales a incertudinii, și noi am ales să „jucăm jocul”. Am stat cuminți în casă, am acceptat fără prea multe discuții deciziile de îngrădire a libertății și, așa cum suntem obișnuiți, am făcut haz de necaz scălămbăindu-ne pe instastory.

Doar că timpul trece și nu neapărat în favoarea autorităților. Pentru că, dacă la început au fost decizii luate fără prea multă analiză, după 3 luni nu mai poți să te prezinți la fel. Observăm, în toate țările, nu numai în România, cât de puțin creier au oamenii care ne conduc. Mă refer la ei per ansamblu, nu la câtiva mai răsăriți prin fiecare partid politic sau post minor în administrație.

Decizia cu privire la măsurarea temperaturii la intrarea într-o clădire este, aparent, o chestie banală. Pentru autorități – care se simt investite cu datoria de a ne apăra – și pentru marea turmă de oi care suntem. Doar că nu este. Și nu vorbesc aici de GDPR sau alte rahaturi cu privire la colectarea și folosirea datelor. Vorbesc de implicațiile la nivel societal, pentru viitorul societății și pentru fiecare individ în parte. În primul rând, nu avem date reale, concrete și corecte care să facă legătura între o temperatură de peste 37°C și coronavirus. Mai știm că sunt multe persoane asimptomatice, purtători de virus cu temperatura normală. Numai cu aceste două elemente – dacă ar fi oameni inteligenți în vârful decizional – și ar fi suficient să îndepărtezi necesitatea unei astfel de măsuri. Pentru că implicațiile sunt mult mai mari decât vrem să înțelegem în acest moment. Imaginați–vă o persoană singură – societatea a creat multe astfel de persoane. Nu analizăm de ce e singură, poate e familia prea departe, poate e la studii într-un alt oraș, poate a fugit din viața anterioară că nu era tolerată că homosexual(a) etc. Sunt multe persoane singure, care trăiesc singure și care au o viață socială limitată. (Aș vrea să nu escaladăm repede la „e vină ei, dă-o-n spanac”) Să zicem că persoana are și ceva afecțiuni care necesită o anumită dietă. Persoana se duce la magazin să–și ia ce are nevoie – revin, e singură, nu poate ruga pe nimeni să-i facă cumpărături la fiecare 2 zile – și, surpriză, i se aduce la cunoștință că nu poate să–și ia de mâncare, pentru că așa a decis statul. Iar un om, plătit cu salariul minim pe economie, trebuie să ducă la îndeplinire sarcina. Atenție, nu o autoritate (poliția, jandarmeria, sanepidul etc) care a venit, a constatat și a luat măsuri de igienă și sănătate publică. Un biet angajat, cu un salariu de mizerie, trebuie să ducă la îndeplinire o sarcină care presupune îndepărtarea unei alte persoane într-o situație de fragilitate, din cauza unei decizii bazată pe incertitudine. Din cauză că într-o instituție a statului nu s-au găsit doi oameni cu IQ suficient, care să spună „NU”.

Știu că pare o chestie banală – e o decizie în interesul cetățeanului sau a majorității populației – și nu are sens să ne aplecăm prea mult asupra ei. Doar că în 3 luni de zile am renunțat la așa multe din libertățile noastre, incât există riscul să mai renunțăm la unele în perioada următoare, doar pentru că statul spune „Ascultă–mă și te voi proteja„.

La începutul crizei, politicienii care ne conduc erau panicați cu privire la viitorul lor în conducerea statului. Astăzi sunt mai puțin panicați, pentru că virusul o să stea mai mult timp printre noi, deci vor stă și ei, că să ne protejeze. Poți prelungi o stare de urgență, poți convinge oamenii că nu e necesar să faci alegeri în perioada asta, că „mai vedem când o să se poată„. Virusul nefiind ceva vizibil, se pot spune și vrute și nevrute. Ai 37°C, ai coronavirus, ne jucăm pe cifre și statistici cât vrea mușchiul nostru. Sunt suficienți „experți” în Excel în orice minister. E atât de simplu să fim manipulați pentru a ni se prelungi starea de suspendare a libertăților. Iar când „temporar”-ul devine suficient de lung, uităm și ce libertăți aveam înainte.

Folosirea temperaturii ca mijloc de eliminare socială – repet, în cazul în care nu ai suficiente date că această temperatură e legată clar și neechivoc de o infectare și un risc pentru ceilalți – este un lucru care a devenit banal în China, în numai 3 luni. Deși nu suntem dictaturi, poate deveni banal și aici, la fel de repede. Mâine vom controla nivelul de insulină la intrarea în cofetării. Pentru că statul cheltuie prea mulți bani cu diabeticii care au un comportament adictiv și contrar bunului mers al societății. Iar 99% din populația fără diabet a fost de acord cu asta.

PS. Ca mulți alții, am descoperit în astea 3 luni că am și prieteni conspiraționisti. În fine, cunoștințe. Pe care le credităm cu ceva creier. Pe zi ce trece, îmi dau seama că acești conspiraționisti – în mod involuntar – sunt singurii care pot contrabalansa unele decizii proaste ale statelor. Am mai multe posturi în care spuneam despre cum au fost ignorați votanții în favoarea Brexitului. Vocile lor nu mai erau auzite de mult de politicienii de la Londra. Într-o zi s-au trezit și au schimbat o chestie istorică, inimaginabilă. Nu știu dacă în bine sau în rău. Zic doar că nu trebuie niciodată să subestimăm acești oameni. Ei fac parte din societate și o construiesc împreună cu noi. Avem nevoie să-i înțelegem, oricât de „proști” credem că sunt.