Cum funcţionează o companie

În primele mele joburi speram să mut munţii din loc. Să fac treabă bună, să îmi fie apreciate ideile şi iniţiativele, să optimizez desfăşurarea lucrului, să triumfe logica asupra “noi aşa am făcut până acum, nu schimbăm”. Cu timpul, m-am resemnat şi am ajuns să înţeleg că nu liceul e cimitirul tinereţii, ci munca într-o firmă. Cu cât mai mare, cu atât mai multă incompetenţă şi cu atât mai greu de a fi observat că o freci 6 ore din 8, în timp ce pari concentrat şi ocupat. Mai jos sunt nişte descrieri grobiene ale câtorva tipologii care se găsesc în firmele româneşti, descrieri ce pot constitui o explicaţie pentru incompetenţii mediocri fără chef de muncă din toate firmele.

Un mic preludiu:

Patronul unei companii din Iaşi, spune că, deşi afacerea îi merge destul de bine în această perioadă, şi el le-a micşorat salariile angajaţilor săi şi a renunţat la o parte din beneficiile non-materiale. „Asta pentru că, înainte de a se auzi în România de criză, nu numai că eram nevoit să alerg după oameni, trebuia să accept şi cererea lor salarială. Veneau tineri la interviu care nu mai lucraseră niciodată în viaţa lor şi efectiv nu acceptau să lucreze sub 600-700 de euro, acum jumătate de an. Într-un fel, am ajuns la salariile reale pentru ceea ce fac“, consideră patronul. El mai spune că a putut renunţa şi la promovări, care înainte erau lunar. „Tot timpul trebuia să-ţi motivezi angajatul, să nu cumva să se simtă neglijat, că-şi făcea bagajele şi pleca“. Sursa.

Lista:

Patronul. De obicei, un tip care a furat ceva de la stat. Copos, Becali, Voiculescu au corespondenţi la un nivel mai mic peste tot în România. A făcut chestia asta şi a avut noroc să fie printre primii. Acum are succes şi bani şi angajeaza un director executiv să îi conducă businessul.

Directorul. A fost ales pe baza unui criteriu sănătos: este ruda cuiva care poate ajuta afacerea. Vărul lui lucrează la Ministerul X sau la Compania Y. Prin conexiunea asta poate aduce comenzi pentru firmă. Că nu are experienţă în management sau nu întelege businessul sunt detalii nesemnificative. Toată lumea îl urăşte, pentru ca nu ştie să se comporte cu oamenii. Angajează oameni la fel de nepricepuţi ca el. Cumpără un server de 200 milioane, dar se zgârceşte să plătească 200€ pentru cineva care să îl pună pe picioare. Îşi cumpără o maşină mare şi o zgârie în parcarea firmei, parcare trasată tot de el pe principiul “lasă bă că avem loc”. Îşi ia rolul foarte în serios, modifică bugetele departamentelor şi mută oamenii de colo. Închide uşa biroului când urlă patronul la el. Îşi cumpăra computer ultra-perfomant şi refuză cererile de achiziţii pentru harduri, tastatusi şi mauşi pentru computerele angajaţilor. Preferă să plătească 300€ rata la maşina angajatului + benzină decât să îi mărească salariul cu 200€. După doi ani, când a învăţat businessul bine, concediază angajaţii care au fost martori la chifelele sale şi angajează juniori uşor impresionabili. Consideră că e de datoria lui să aibă o amantă, indiferent dacă soţia e urâtă sau frumoasă.

Echipa de vânzări. Se cred cei mai mari şi mai tari din firmă şi la orice răspund cu “dacă nu aducem noi comenzi, firma moare”. Cel puţin jumătate din ei se văd mai inteligenţi decât directorul şi ar vrea să îi ia locul, dar nu au curajul necesar să îl conteste pe faţă, aşa că se mulţumesc să îl sape pe la berile cu colegii de suferinţă. De multe ori nu ştiu ce vând, încurcă comenzile, trimit specificaţiile aiurea şi apoi dau vina pe muncitori că lucrează prost şi că ei nu pot face vânzări în condiţiile astea. Consideră că e de datoria lor să plece din firmă cu toate informaţiile posibile, pentru că, şi aici citez, ”sunt clienţii mei”.

Contabilele. Sunt nişte doamne nefutute de ani de zile. Şi asta înseamnă că orice problema ai avea, ele sunt ocupate. La ce îţi trebuie adeverinţa? Ete na, trebuia să vii să mă deranjezi. Tu nu ştii că am treabă? Chiar dacă au predat bilanţul de 2 zile, ele oricum au foarte mult de muncă, pentru că solitaire nu se joacă singur. Odată trecute de 40, ori sunt foarte blazate şi nervoase, ori se distrează de rup barurile.

Fetele de la Marketing/PR. Au făcut cel puţin o facultate si au vise mari. Declară în orice împrejurare, chiar şi neîntrebate, că anii ‘50 au fost cei mai grozavi dpdv al publicităţii şi îşi doresc să lucreze într-o agenţie de advertising, unde să mute munţii cu ideile lor, de obicei creţe. Fac front comun cu pizduţele de la vânzări şi se plâng în grup când ies seara în oraş pe diverse teme. Îşi sincronizează ciclul şi au acasa un manelisto-cocalar sau un corporatist care nu le bagă în seamă, pentru că e plictisit de sclifoselile lor. Vacanţe în străinătate şi poză cu manelistul în background pe calculator şi telefon, obligatoriu!

ITiul. Orice ar face, trebuie să îţi dea de înţeles că eşti cel mai prost din firmă. De aceea el are parola de administrator, pentru că tu eşti un netrebnic care nu ştie nimic şi nu merită să se afle în prezenţa lui. Când nu rupe banda firmei cu pornache, joacă un joc online sau se plânge pe forumuri de geeks că este muncit ca un sclav. Abia aşteaptă să îl întrebe directorul ce poate face să oprească scurgerea de informaţii din firmă ca să poată instala radmin şi să se distreze.

Magazionerul. Este foarte plictisit şi enervat de fiecare dată când ai treaba cu el. Dacă îndrăzneşti să îi sugerezi să se grăbeasca, îţi răbufneşte în nas că el e şef peste magazie şi îţi dă ce vrea şi dacă are el chef. Tremură în faţa directorilor şi se dă cocoş în faţa şoferilor şi a femeii de serviciu.

Şoferii. Ei urăsc pe toata lumea, în mod egal şi din principiu. Scopul lor în viaţă e să îşi ia telefoane şi să se plângă că trebuie să muncească în fiecare zi. Au mereu lucruri mai importante de făcut şi serviciul îi cam încurca. Cel puţin unul visează să ajungă la vânzări sau să conducă firmă, pentru că el ştie ce e în neregulă, şi le împărtăşeşte asta colegilor în timp ce stau la mici la munte pe benzina şi pe maşina firmei. Aşteaptă ca fata de la vânzări pe care o plimbă atâta prin oras să îl invite la ea într-o seară, pentru că, nu-i aşa, o serveşte mereu şi îşi rupe din timpul lui important pentru ea.

Femeia de serviciu. Ea e supărată că trebuie să facă curat şi cafele. Nu înţelege de ce trebuie tocmai ea să dea cu mătura sau cu mopul sau de ce trebuie ea să ştie când nu mai e hârtie la baie. Le urăşte pe curvele de la vânzări şi de la marketing, dar se dă bine pe lângă ele pentru că are o fata care are nevoie de serviciu.

Secretara. Scopul ei în viaţă e să se aboneze cu mailul office@firma la siteurile de bancuri şi de porcărele. Nu ştie niciodată nimic. Nu are chef să se ducă la director în birou, nu are chef să îi facă legătura cu furnizorul X. Visează să ajungă la vânzări sau la marketing, pe care le consideră joburi mai uşoare decât ceea ce face ea, şi când ajunge se poartă mizerabil cu secretara.

Muncitorii. Ăştia sunt urâţi de toata lumea şi toate se sparg în capul lor. Jumătate nu au chef de muncă, restul o fac in dorul lelii, de teamă să nu fie concediaţi, pentru că au rate şi copii. Urăsc şoferii pentru că stau toata ziua în maşină în timp ce ei muncesc, pe curvele de la vânzări, pentru că stau toată ziua pe scaun şi au salariu mai mare, pe director că nu angajează mai mulţi oameni, ca să poată dormi şi ei la serviciu câteva ore. Nu pleacă din firmă decât daţi afară şi le e lene să gâdească un pic.

Amantele. Sunt prezente peste tot, în funcţie de ale lui sunt. Amanta magazionerului e femeie de serviciu, amanta şoferului e secretară, amanta şefului e la marketing, amanta lui zoso e la piar…Şe ştiu care sunt în firmă şi sunt urâte de toată lumea, deşi toţi se poartă frumos cu ele. Visul lor e să se integreze cât mai bine în colectiv, să aibă impresia că şi ele contribuie cu ceva, în speranţa ca vor fi invitate la ieşiri în club de colegele de departament. În momentele post-coitum varsă amantului tot ce ştiu şi sugerează cine ar trebui dat afară. E singura care zâmbeşte sau are o mimă inocentă atunci când directorul ţipă la toată lumea.

Postludiu

Lucram la Hell Advertising. Vine un gog, director mare, la o companie cu logo pe verde firmă de telecom, acum are nume nou. Comandase câteva sute de tricouri pentru o promoţie, tricouri cu inscripţia firmei. Băi, tricourile alea de damă sunt făcute cu curul, am spus să fie inscripţia pe piet, sus. La unele e pe sfârc, la altele e bine. De ce nu le-aţi făcut pe toate la fel? Tipa de la vânzări îşi înghite cuvintele. Tov. Gogu, aşa se fac standard, nu sunt după capul meu. Cum adică? Adica aşa se fac! Nu înţeleg. Bine. O pun pe tipă să ia tricoul pe ea. Vedeti, pentru că nu are sâni, logoul vine mai jos. O chem pe secretară, o tipa cu nişte sâni imenşi. Ia tricoul ăsta pe tine! Vedeţi, logoul vine nasol, pentru că…dotările diferă de la femeie la femeie. Mda.

A doua. Ofertăm nişte ceasuri de firmă, cu ocazia sărbătorilor. Ne vine comanda înapoi, printre care şi 3 ceasuri Longines de vreo 2-3.000€. Personalizate. Fata de la vânzări trimite mail înapoi, că nu se pot personaliza. Dar vai, de ce? Pentru că nu se poate, nu avem cum. Îl sună pe director. Bă, tu cine pla mea ai impresia că îţi desface ceasuri de doua mii de euro să îţi scrie pe ele firma ta? Cine garantează pentru lucrarea aia? Eşti prost? Da, dar ştiţi, noi le vrem neapărat personalizate. Pe curea nu se poate? Ia logoul firmei tale şi pune-l pe cureaua ceasului tău şi vezi cum arată. Plimbă-te aşa vreo două zile pe la întâlniri şi vezi ce zice lumea! Nu, nu a comandat nici un ceas.

ps: ia să vedem, îl găseşte buzdugan şi morar pe net sau hotnews din surse anonime…