Amintiri din copilărie

Ca orice milenial geriatric care se respectă, născut în plină perioadă de avânt economic al celui mai iubit fiu al poporului, în primii vreo șapte ani de viață, am fost crescut mai mult de bunică-mea. Nu intru aici în discuții pe teme freudiene, gen traume legate de abandon ș-așa mai departe, că nu e domeniul meu de expertiză.

Zic doar că am crescut la țară și nu din cauză c-aș fi avut niște părinți incompetenți, ci din motive logistice. La bunicii dinspre mamă, corupția comunistă nu era la fel de elitistă ca la urbe, era mai la mica-nțelegere.

Securistul lua de la țața Floarea niște ouă pe gratis, de la Vasilică din capu’ satului niște chirpici, să-și facă și el grajd, de la țața Geta lapte, iar restul poporului putea pleca, noaptea, din CAP, cu sacii de porumb sau de grâu în căruță, că oricum, în fiecare an, se realiza cincinalu-n patru ani jumate. Cum ar zice francezul, era un open secret, un fel de gentlemen’s agreement, toată lumea merge pe burtă și nimeni nu se calcă pe bătături.

La țară nu trebuia să stai la coadă la lapte sau la ouă de la ora cinci dimineața că ba aveai o găină-n curte, ba bunică-tău avea un frate care-avea două vaci în grajd. Ca părinte, nu trebuia să suferi ca un câine că rația de pâine pe cartelă, pentru copil, e de cinci centimetri pe zi.

Apoi a venit tranziția iliesciană, când sinergia faptelor a făcut ca magazinele să fie pline, inflația mare, iar salariile părinților s-ajungă de facturi, pâine, parizer, trei saci de cartofi și două traiste de fasole pentru iarnă și răsaduri plantate în grădina din fața blocului ca să ai niște buruieni din care să faci o ciorbă pe timp de vară. Hai, poate și niște varză de pus la murat pe balcon.

Am scris introducerea asta pentru ăi mai tineri, care n-au prins duduitul economiei de stat – și când zic duduit, mă refer la implozie – și care poate încă mai trăiesc cu impresia că privatizările au fost o greșeală. Eu zic mersi că s-au vândut și-așa cele mai multe, că valoarea lor la vremea aia nu acoperea nici măcar banii scoși din vânzarea lor la fier vechi, la bucată. Mă rog.

Șederile mele, deci, la țară, s-au tot prelungit și după ce-am început școala. Ca șoim al patriei, mi-am dorit maxim să ajung pionier, dar n-am avut norocul ăsta. Prea târziu, epoca de aur se topise și tot glam-ul s-a dovedit a fi maximum plumb. Din sărăci am ajuns să ne simțim și mai săraci, așa că doamna logistică a decretat că vacanțele trebuie petrecute, unde altundeva, la țară.

Așa se face c-am prins perioada de glorie a camioanelor postdecembriste venite de prin Franța, Germania sau Olanda, ba cu blugi, ba cu medicamente semiexpirate, ba cu baloane. Și zic baloane pentru că, îmi amintesc destul de bine, aveam vreo zece ani și niște oameni umblau prin satul bunică-mii și împărțeau la toată lumea câte-o rolă de vreo 15 sau 20 de pliculețe pătrate, cam de 5x5cm, argintii, pe care nu țin minte dacă scria ceva anume, dar sigur puteai să le rupi unul de altul foarte ușor, că aveau o dungă perforată.

Teoretic, nu se-mpărțeau la copii, dar stocul trebuia epuizat, iar văru-meu, cu vreo doi ani și cu vreo 20cm mai mare ca mine, a primit un calup. Că, na, probabil părea adolescent, chit că nu cred c-avea mai mult de 12 ani. Și, firește, ne-am pus pe desfăcut câte-un pliculeț și-am descoperit niște baloane, dar ale dracului, erau cam unsuroase și trebuia să le speli înainte să le umfli.

Într-o încercare de spălare, văru-meu a descoperit că drăciile alea pot ține un volum foarte mare de apă, undeva pe la vreo 5-6 litri, fără să se spargă, așa că s-au nimerit tocmai bune pentru planul diavolesc la care lucram în perioada aia împreună cu vecinul de peste drum.

Mai exact, atunci când nu răscoleam praful de pe drum cu fărașele când se lăsa întunericul, umpleam pungi cu apă, legate cu ață d-aia de pescuit, și le-aruncam peste cablurile de electricitate, iar jos prindeam plasticul de două bețe bătute bine-n pământ. După care ne-ascundeam după un gard și-așteptam să se-mpiedice un fraier, să rupă firul, și doi pași mai încolo să i se spargă punga-n cap.

Au fost multe fail-uri, cam 99%. Restul atingeau maximum un umăr sau spatele. Iată însă că, acum, descoperisem niște baloane care puteau ține jumate de găleată de apă. Vă-nchipuiți, îmi imaginez, la ce le-am folosit. La și mai multe fail-uri.

Fast-forward câțiva ani, eram prin clasa a opta și nu voiam să fiu ultimul fraier care nu se duce la discoteca din satul vecin. Vorbim de-un ’97-’98, când singurul contact cu tehnologia era ori televizorul (în cazul fericit, aveai și cablul), ori sălile de calculatoare cu niște Red Alert sau Age of Empires, și asta dacă încă nu rulau tot Windows 3.1. Internet cafe-urile mai aveau vreun an sau doi până să apară.

Ce să știe, deci, un puștan de oraș, neversat într-ale vieții la țară? Lecția numărul unu, primită de la amicul de peste drum, a fost simplă: „Dacă vezi că se iau unii la bătaie, bagă-te-ntr-un colț sau ieși afară. Dacă ești afară, pleacă de lângă garduri, că sigur o să tragă unul o scândură ca s-o rupă de spatele altuia.”

Într-o astfel de sâmbătă, am aflat de la alți amici de prin sat, cu doi-trei ani mai mari ca mine și, evident, cu mai mulți hormoni tropăind în ei, ce-nseamnă cuvântul japcă. Dacă nu știți, aflați de la mine. Japcă are un sens principal și două secundare. Sau, mai bine zis, al doilea se desprinde din primul. Sensul principal e viol, al doilea e gangbang.

Japca obișnuia să fie – și mă aștept ca încă să existe – încă un soi de open secret. Unui individ i se punea pata pe câte-o fătucă, îi cumpăra o cola, o bere, ceva, o scotea din discotecă, apoi o lua pe sus și-o ducea la câteva sute de metri distanță ca să se distreze. Fetele știau destul de bine că „de japcă nu scapi” (decât, cel mult, dacă era fata popii sau a doctorului sau învățătorului, c-atunci dădeai de dracu’). Uneori, o fată era luată pe sus de mai mulți băieți. Dacă vreți un exemplu relativ recent, poate vă amintiți de cei șapte violatori de pe lângă Vaslui, de acum câțiva ani.

A doua sau a treia zi, Gigel se lăuda la prieteni cu japca de sâmbătă, dar nimeni nu raporta nimic la poliție. Cu atât mai puțin fetele, că „e rușine, faci familia de rușine„. Când auzea, totuși, vreun tată de fată de pățanie, împăcarea se lăsa cu o slujbă la biserică și-o șaibă pe deget și mutarea fetei în casa violatorului după încuscrire.

Dacă nu se ajungea atât de departe, dar se ducea buhul de la o casă la alta, toate babele decretau că respectiva fată e curva satului și că e vina ei că poartă fuște scurte și se-ncurcă prin cârciumi decadente ca-n Occident la unșpe noaptea în loc să dea de mâncare la vaci.

Și uite-așa ajungem la cazurile speciale, alea-n care fete de 13-14-15 ani, scăpate la discotecă, când erau luate pe sus, ziceau senine (învățate că „de japcă nu scapi„) că nu-i problemă, să li se facă orice, da’ să rămână virgine. Mai în glumă, mai în serios, așa a fost descoperit sexul anal la țară, în România.

O spun pentru că știu cel puțin vreo două cazuri din vremea aia pentru că, pentru un puști de oraș ca mine, care avea preocupări de familie de intelectuali și care încă n-avea posibilitatea de a descoperi porn-ul, a fost foarte șocant să-mi imaginez în ce constă activitatea asta: „Păi, stai, că n-are sens, că pe cur se cacă… De ce-ai vrea să…”

Am asistat la multe laude d-astea, vreo două veri la rând. Eu eram prea „inocent” pentru ei să mă bage-n rahat și, în plus, era argumentul că „dacă aude bunică-ta, îmi rupe gâtul, hai acasă, las’ că eu pot să fut și mâine„. Câțiva ani mai târziu, după ce-am terminat eu liceul, amicul de peste drum s-a însurat cu o fată care avea 13 ani când a făcut prima oară sex cu el, cu vreo patru sau cinci ani înainte. Evident, anal, că ea voia să rămână virgină.

Sigur, Eftimie are niște argumente foarte pertinente și sunt de acord cu multe dintre ele. Cred, totuși, că merită mai multă lume să înțeleagă cam cum era societatea tradițională românească acum vreo douăzeci de ani. Și tare mă tem că nu s-a schimbat foarte mult între timp. Asta apropo de educația sexuală în școli.