Confesiunile unui băiat

A fost nevoie de o discuție „de redacție” pentru a mă apuca iar să caut acest articol. Pe care l-am citit în clasa a XI-a, într-un almanah găsit în casa bunicilor. Almanahul „Femeia”, 1971.
Nu, nu căutam poze cu femei goale în almanahuri din 1971, ci am obiceiul să deschid cărți din biblioteci. Când mă plictisesc, frunzăresc cărți. Iar articolul mi-a rămas în minte… câți ani au trecut din clasa a XI-a și până azi, când nu mai am păr pe cap? Atâți ani au trecut, și nu l-am uitat. Iar azi, în sfârșit, l-am găsit din nou.
Dar ce am reținut din el, atâția ani? Partea cu bold. Restul am recitit azi ca și cum aș fi văzut textul pentru prima dată. Dar partea cu bold mi-a rămas în cap atâția (zeci de) ani.

Iar pentru a vedea că totuși se muncește (voluntar!) și la un „articol copy/paste”, dacă ați dat click acum, la 12:50, aveți ocazia să vedeți varianta aproape brută, scoasă de OCR.  De fapt, e varianta după încă 10 minute de lucru, ințial arăta și mai aiurea.
Am sa-l corectez azi, mâine e posibil să arate bine.

Apropo de copy/paste, voi începe o serie de articole copy/paste din almanahuri „Femeia”. Le pun pentru că observ că e nevoie de ele, că feminismul prost înțeles s-a întins ca o hidră. TREBUIE să revenim la „feminismul adevărat”, din anii când (poate) era nevoie de el…

Dacă n-aveți chef de text, e o mică „variantă video” a unei părți din el, la sfârșit.

Confesiunile unui băiat

Poate că greșesc, dar așa imi închipui eu că și fetele, înaintea oricărei experiențe își fixează un fel de ideal de băiat (din filme sau din cărți din auzite sau mai știu eu cum, dar cred că își încro­pesc și ele așa ceva). El tre­buie să semene cu Belmondo sau Delon, eventual cu Florin Piersic, să fie deștept sau blond, curajos sau cult. Așa cred eu.
În orice caz, în ceea ce îi privește, vă jur că băieții au un ideal sau o idee foarte exactă despre ea cu mult înainte de a vă întâlni. Nu cunosc un singur băiat care să nu știe, în cele mai mici detalii, cum trebuie (ne­apărat!; în direcția asta nu există concesii) să arate fata pe care o visează.

Să vă spun, de pildă, cam ce visez eu. Eu, de pildă, cred că trebuie să fie blondă (un blond cu sclipiri metali­ce, rece și strălucitor). Ar trebui să aibă ochi albaștri (puși în valoare de gene uriașe și naturale), cu niște irizări de verde, cum să vă explic, care să joace teribil de frumos, ca niște steluțe, când este bucuroasă sau pur și simplu veselă. În ceea ce privește buzele, mi-ar plăcea nuanța 27 Revlon, bineînțe­les fără Revlon. Cred că ar trebui să fie nu prea înaltă, dar să aibă ceva de balerină; nu de balerină, mai bine de liană, sau nu… De fapt, nu pot descrie lucrul acesta exact, dar știu că merge frumos, zboară, plutește, abia atinge covorul moale și, în orice caz, mătasea sună sub picior.

Cam asta ar trebui. Mai exact ar fi trebuit. Așa ar fi trebuit să fie, până când… Până cândl Acum discutăm cinstit, prietenește, ca (hai să zicem) între băieți. Să vă descriu cum arată în reali­tate. E brunetă, are ochi că­prui, mici și migdalați (ca o japoneză) și fără steluțe. E foarte înaltă. În ceea ce privește mersul și plutitul, merge foarte drept și cred că e suficient să vă spun că face sport de performan­tă: aruncătoare de disc. Nu glumesc deloc.

Pot să vă asigur că majori­tatea prietenilor mei au reali­zat armonii asemănătoare între ideal și realitate. Cu­rios că nici unul dintre noi nu are impresia că și-a trădat idealul. Am gândit foarte mult la ciudățenia asta și cred că am ajuns la niște concluzii.

Am citit de curând rezul­tatele unei anchete realiza­te în Franța de revista Marie Claire și în R.F.G. de ma­gazinul Quick. La întreba­rea: «Care este pentru dvs. calitatea esențială dorită la o fată?», cu răspunsuri indi­cate: «1. frumusețe: 2. femi­nitate; 3. inteligentă; 4. cul­tură; 5. personalitate», re­zultatele erau la peste 5 000 de băieți întrebați):

Franța: 32% feminitate; 28% personalitate; 15% in­teligență; 15% cultură; 10% frumusețe.
R.F. a Germaniei: 35% personalitate; 30% femini­tate; 18% cultură; 10% frumu­sețe; 7% inteligență.

Eu cred (tot ce spun mai departe sunt părerile mele personale) că procentele sunt foarte adevărate și pentru noi. Deși toți băieții își proiectează un ideal por­nind de la o prezență fizică, atunci când e vorba să-și facă o prietenă sunt impre­sionați de cu totul alte cali­tăți decât frumusețea. Nu cunosc unul singur care să recunoască, măcar în vorbe, că ar vrea să cultive priete­nia unei fete, vă rog să mă iertați – prostuțe, numai fiind­că e frumoasă. (Că în reali­tate se mai întâmplă și așa, asta e cu totul altceva: sunt încă destule lucruri nelămu­rite din punct de vedere științific în acest domeniu gingaș).
Sigur însă că numai re­zultatele anchetei și con­statarea că nu frumusețea contează în primul rând, nu lămuresc mare lucru.

CE ÎNSEAMNĂ, ÎN DEFINITIV, PERSONALITATE?

Repet că tot ceea ce urmează sunt părerile mele și atât.
Gândesc că lucrul cel mai important rămâne totuși personalitatea, suma calită­ților prin care te definești în raport cu ceilalți, com­pletul de trăsături proprii care face să fii altfel de­cât alții. Cred că au cu ade­vărat personalitate oamenii care izbutesc să-și dezvolte deplin și unitar însușirile naturale. Cu alte cuvinte, cred că personalitatea este o chestiune de voință și edu­cație, pentru băieți cât și pentru fete.
Aici, nu prea sunt de acord cu sugestiile de răspuns la ancheta de care vorbeam, fiindcă inte­ligența si cultura, și nu nu­mai ele, definesc o perso­nalitate, fac parte din suma acelor calități care impun o prezentă. O fată care asistă mută la o discuție intere­santă sau care se amestecă în discuție doar pentru a pierde încă un prilej de tăcere e oricum un lucru nu prea plăcut. Sigur că nu ori­cine știe tot despre tot, și sunt multe împrejurări în care e mai bine să asculți, dar eu cred că a asculta este de­seori o chestiune de tact, iar tactul este o foarte mare calitate.

Unele fete înțeleg să aibă personalitate contrazicând permanent, ceea ce e cât se poate de enervant. Poți fi si­gur, când e vorba de un ase­menea caz, că ea va spune automat «nu» asa cum exis­tă oameni banali și șterși care spun automat «da». Mi-ar plăcea, într-o discuție, să am impresia că un «da» sau un «nu» exprimă o pă­rere gândită, înseamnă o opi­nie sau chiar un sfat și, mai ales, că nu sunt un simplu capriciu sau un sistem de a deveni «interesantă». «Inte­resantă» (cu ghilimele), afară de faptul că nu e nimic interesant în asta; mulți cred că se poate fără efort și fără fante­zie.

Aici e, cred eu, o sursă bogată de confuzii. A avea personalitate înseamnă a-ți afirma nota personală, a te distinge prin ceva. A te dis­tinge nu e același lucru cu a te deosebi. Nimic mai ușor decât a te deosebi de alții. N-ai decât să te îmbraci foar­te ciudat, sau să-ți vopsești exagerat ochii, sau să-ți faci o culoare de păr imposibilă (și sunt mulți, băieți și fete care-și «fac» – cred ei – o «personalitate» în felul acesta). Dar falimentul unei aseme­nea concepții apare foarte limpede atunci când constați că cei care vor să se «deosebească» seamănă atât de mult între ei încât nu-i mai deosebești pe unul de altul.

A te distinge înseamnă să exiști cu modestie, să fii remarcat prin eleganță în cea mai obișnuită rochie și chiar să fii inteligent tăcând. Sunt puțini oamenii (sau sunt mai puțini) care pot înfrunta opinia celorlalți fără ostentație și fără ajutorul unor artificii exterioa­re. Dar numai un om sigur de forța sa interioară, adică un om cu personalitate, poa­te să-și permită luxul să o facă. Trebuie să fii realmen­te cult și sigur de cunoștin­țele tale încât să nu faci paradă de cultură, trebuie să crezi în calitatea ta umană și în valoarea ei adevărată pen­tru a nu considera că ea poate fi înlocuită de panta­loni cu niște flori cum nu mai are nimeni.

Personalitatea adevărată se conturează și se impune ceva mai greu și este, desi­gur, mai puțin bătătoare la ochi decât o croială exage­rată sau o culoare exagerată. O rochie țipătoare costă câteva sute de lei, iar o pre­zență modestă, de calitate și profund personală, câțiva ani de educație a voinței, de educație a gustului, de citit și de gândit pe marginea a ceea ce citești. Dar vă jur, credeti-mă, în afară de re­zultatele anchetei, orice bă­iat visează o fată în care să descopere, sub mereu alte înfațișări, inteligență, voință, caracter, tact, blândețe, in­transigență, cultură, lirism, bunătate, camaraderie, în­țelegere, framântare, liniște.
Fiecare din băieți, chiar cei care (10%) au votat pen­tru frumusețe.

Șl FEMINITATEA?

Aici cred iar că ar trebui îndreptată o a doua greșea­lă strecurată în întrebările anchetei. Ceea ce am spus despre personalitate se re­feră, într-un fel, la fete și la băieți, în aproape egală mă­sură. În personalitatea unei fete intră însă obligatoriu și o notă de feminitate. Eu, unul, și cred că nu numai eu, n-aș desparți în nici un caz feminitatea de personalita­tea unei fete. Cred că prie­tenii mei băieți, pe care mi-i aleg după niște criterii ale mele, dacă mi se potrivesc sau nu se potrivesc, dacă avem sau nu interese și preocupări comune, îmi dau suficiente satisfacții camaraderești. Asta nu înseamnă însă că fata pe care o doresc (să vorbim precum în muzica ușoară) nu trebuie să fie și o bună camaradă; ba chiar aș vrea sa fie cea mai bună camaradă. Dar altfel decât oricare din băieți.

La urma urmei, de ce trebuie sa confundăm «ca­maraderia» cu gesturile sau vorbele «băiețești»? Nu-mi plac nici băieții care dau ghionturi, care scuipă pe stradă, care vorbesc «la mișto» și fac golănii.
Camaraderia unei fete tre­buie să aibă oarece note de gingășie, de blândețe, de bunătate, de lirism, de înțele­gere pe care nu le poate avea, sau le are mai puțin sau altcumva, orice legătură prietenească cu un băiat.

Puteți să mă credeți sau nu, dar gesturile voit baiețești, tutuitul, spusul pe nume din primele minute ale unei întâlniri întâmplătoare, afectarea «camaraderiei» (sub orice formă, ea rămâne tot afectare) plac băieților tot atât de puțin ca și ținuta căutată, distantă cu osten­tație, afișarea «distincției» și snobismului.
A fi deschis, loial, corect, apropiat, devotat, acestea sunt, cred eu, trăsăturile camaraderiei. Dar toate sunt subliniate, valorificate și mai bine de o atitudine civilizată, adică într-adevăr cultă, în­țeleasă în resorturile ei in­time. Iar unei fete i-aș pre­tinde ca în plus să dea do­vadă de o anumită discreție – de gest, de gând, sau de sentiment – care să păs­treze legăturilor cu ea un anume aer de poezie și (mie nu mi-e rușine să spun, ca multora dintre băieți care fac pe vitejii, dar care în fond cred la fel ca mine), de romantism. Da, de roman­tism. Toți băieții vor, vă asi­gur eu, să întâlnească o fată romantică, cu valențe des­chise la visare, la poezie, ia muzică și la toate lucrurile frumoase pe care le ținem, că asa ni se pare nouă mai demn, ceva mai ascunse în noi. Dar asta visăm: fata care să știe, nu prin vorbe ci mai ales prin atitudine, să ne facă să ne descoperim pe noi, cei adevărați.

Vă dați seama că orice băiat ar respecta o aseme­nea fată, ar iubi-o, s-ar simți fericit s-o întâlnească. Şi nu pentru că există un cântec care spune că «băieții sunt de vină», dar – vă rog să nu vă supărați – de multe ori și fetele sunt de vină. Am să vă mărturisesc că mi s-a întâmplat și mie să «agăț» o fată pe stradă și că «mi-a mers». Credeți însă că puteam realmente s-o respect?

Sau credeți că atunci când o am spus odată unei fete «Vai, ce drăguța ești azi» n-am observat că avea pantofii cam prăfuiți și două ochiuri de ciorap fugite? Sau, dimpotrivă, credeți că nu m-am simțit prost și nu mi-a părut teribil de bine când, înainte de a intra la cinema, «ea» s-a oprit o clipă să-mi îndrepte cravata și să-mi culeagă o scamă de pe haină?

Nu știu să definesc așa, ca la scoală, ce înseamnă exact «feminitatea». Dar cred că toate răspunsurile implicate în întrebările de mai sus se apropie de ea. De multe ori un gest mă­runt, un detaliu neînsemnat o trădează în cel mai banal moment, alteori ea fuge sau nu există, chiar invocată cu vorbe mari. Și aici cred că este vorba, ba chiar într-o măsură mult mai mare, de o educație a gestului si ati­tudinii, de o dorință de a acționa frumos în conformi­tate cu propria natură. Fiind­că o fată vulgar machiată, sau neîngrijită, sau cu oja de pe unghii căzută nu pierde (poate) nimic din perso­nalitate, din valoarea ei in­trinsecă. Dar aceste detalii nu trădează oare mari ca­rențe de educație, de autoeducație? Și nu sunt ele prin definiție «antifeminine»? Căci există desigur niște re­guli de comportament care, valabile pentru toți, sunt mai ales valabile pentru fete.
Şi, în ceea ce privește asemenea lucruri, încercați să vă faceți voi înșivă un punct de vedere foarte ferm, al vostru, să nu contați prea mult pe ceea ce vă spun băieții.
Fiindcă să stiți că adesea și băieții spun altceva decât ceea ce cred cu adevărat, câteodată pentru a face pe grozavii, altă dată pentru că, pur și simplu, n-au chef să spu­nă ce cred. Dar acum, când sper că am devenit oare­cum prieteni, credeți-mă că – dincolo de răspunsurile la diverse anchete – noi asta visăm: o fată cu multă personalitate, cu nota ei de feminitate, inteligentă și cul­tă.

Cred că au dreptate cei 10% care au votat pentru frumusețe fiindcă, de fapt, adevărata frumusețe s-ar pu­tea să fie aceasta, interioară. Și iată cum se explică poate și contradicția dintre ideal și real despre care vorbeam la început, și care nici nu mai e contradicție.

Almanahurile de după 1980 (the turning point?) sunt cam varză, dar cele de până în 1980 merită (măcar) frunzărite

Later edit:
Acest text din 1971 este cel mai „feminist” text pe care l-am citit în ultimii ani. Nu mizerii de care se scriu acum, în 2021.
Un text care nu e feminist, aproape despre feminism. Și cu care sunt perfect de acord.
Dar de ce e „feminist”, Cristi? De aia, că învață femeile să fie mai bune, mai culte, mai puternice, mai sigure pe ele. Să nu fie femei ușoare, ci să impună respect. Nu să insiste în prostie, ci tocmai, să epateze prin chestii, prin purtări, prin educație.
A dispărut acest fel de feministe, și oameni care să înțeleagă ce e ăla feminism.