Rubrica de sociologie: Sinuciderea

Întrebase cineva pe un grup de psihologi ceva legat de sinucidere – dacă un om trebuie să fie ”bolnav” pentru a comite suicid. Întâmplător, cel mai faimos studiu al sociologiei este fix ”Sinuciderea” lui Émile Durkheim. În carte Durkheim anchetează – printre altele – cauzele sinuciderii și tipurile acesteia. Împarte astfel sinuciderea în:

• sinuciderea egoistă: rezultă din respingerea societății și lipsa de integrarea în ea; e un act egoist;
• sinuciderea altruistă: apare în societățiie cu o mare rată a integrării individului și ține mai mult de credințele și normele de grup; practica harakiri în Japonia intră în categoria asta;
• sinuciderea anomică: derivă din conceptul de ”anomie” care îi aparține tot lui Durkheim. În societăție urbane, datorită regulilor stricte impuse de societate, individul resimte un distres când vine vorba de respectarea acestor reguli. Răspunsul individului la acest distres este revolta și dorința de a încălca regulile respective. Ceea ce se traduce prin ”anomie”. Sinuciderea anomică e un produs al anomiei și apare atunci când individul nu-și mai găsește locul în societate. Este un simptom al diviziunii muncii sociale care produce ceea ce denumea Durkheim în a sa ”Diviziunea muncii în societate” drept ”solidaritate organică”. Un exemplu de sinucidere anomică ar fi cea care survine atunci când, după un război sau o calamitate, unii oameni realizează că nu sunt capabili să reconstruiască de la zero dar în același timp realizează că alții o pot face. Asta duce la deznădejde și – în cele din urmă – la suicid. Ca paranteză, tot Durkheim arată că rata sinuciderilor crește vertiginos la doi ani după un război, o calamitate, o molimă sau alt dezastru care afectează o societate.
• sinuciderea fatalistă: apare atunci când unui individ i se dictează lucruri de către societate, lucruri care îl fac să prefere moartea în detrimentul vieții. Un exemplu sunt cei din lagărele de exterminare care preferau să-și ia viața decât să continuie acea existență.

Sinuciderea mai poate fi

• individuală: un act egoist, individualist, centrat pe ”eu”;
• de grup: are loc în grup, de multe ori sub imperiul unei ideologii de grup (cum ar fi cultele religioase fataliste).

Durkheim a mai găsit că protestanții se sinucid mai rar decât catolicii. Asta datorită rigorii impuse de protestantism și datorită personificării mesajului lui Dumnezeu în ”păstor”; accesul la ”păstor” fiind unul uman, interdicția actului suicidar era mai bine priceput iar legătura cu Dumnezeu privită ca fiind mai solidă. Evreii se sinucid mai rar decât creștinii deoarece au de apărat o identitate de grup (culturală, socială, economică, religioasă, chiar politică). Soldații se sinucid mai des decât civilii deoarece au un contact mai direct decât ultimii cu ororile războiului. Că în timpul războaielor rata sinuciderilor scade deoarece lumea e concentrată pe supraviețuire; în plus, în război toată lumea are probleme, deci cele individuale nu mai se diferențiază atât de mult de ale celorlalți, deci nu mai există o discrepanță observabilă între viața grea a individului și cea a celorlalți, ceea ce scade șansa de suicid. Rata suicidului este mai mare în rândul celor necăsătoriți decât în rândul celor căsătoriți, mai mare în rândul celor fără copii decât în cazul celor cu copii. Bărbații se sinucid mai des decât femeile iar văduvele se sinucid cel mai rar. Durkheim are un întreg capitol (parcă) dedicat văduvelor. Sinuciderea poate fi totodată un act de disperare, unul de onoare, se poate produce din devotament, iubire, teamă, groază.

În mare sinuciderea e un act social și ține de social, în ciuda individualismului actului în sine. Durkheim explică bine chestia asta în ”Sinuciderea” și argumentează mișto de ce și cum. Merită o privire cartea. E la liber pe net.

Întrebarea pusă pe grupul de psihologie era ”Se poate comite suicidul în condiții de perfectă sănătate mintală?”. Iar răspunsul necesită perspectiva sociologică deoarece iese automat din sfera psihologiei prin excludere: ”stare de perfectă sănătate mintală”. Ceea ce implică exclusiv situațiile în care oamenii se sinucid fără să fie mânați spre asta de afecțiuni psihice, iar acele situații – absolut toate și fără excepție – țin de social. Asta e și concluzia lui Durkheim și de aceea i-am menționat lucrarea.

Afecțiunile psihice sunt de ordin intrinsec: impulsul vine din interior, din individ, ca urmare a gândurilor și a perspectivei lui asupra unui lucru. Toate celelalte situații au cauze extrinseci și țin – prin urmare – de social:

• sacrificiile umane prin suicid – social (credința perpetuată prin social cauzează suicidul și suicidul duce la îmbunătățirea condițiilor de viață ale societății prin obținerea binecuvântării zeilor);
• harakiri/sepuku – social (chestie de onoare, onoare perpetuată de norme sociale și care menține ordinea socială);
• sinuciderea ca urmare a unui cataclism/război – social (ordinea socială e afectată, individul sesizează asta și simte disconfort/deznădejde chit că e sănătos din punct de vedere mintal);
• sinuciderea din dragoste – social (cuplul reprezintă un element social și nu ține de individ; din contră);
• sinuciderea în grup – social;
• sinuciderea ritualică – social;
• kamikaze – social (ține de grup, onoare, identitate națională, identitate de grup militar).

Tot ceea ce nu intră în sfera sinuciderii provocate de afecțiuni psihice ține de sociologie. Prin urmare, sinuciderea are la bază socialul, chit că la prima vedere denotă o acțiune de ordin intim.