Rubrica de psihologie: Sindromul copilului mijlociu

În familiile cu mai mult de doi copii psihologii au remarcat un tipar în ceea ce priveşte copiii mijlocii şi au numit acest efect ”sindromul copilului mijlociu”. Este cunoscut faptul că ne creştem copiii în mod diferit. Copilul cel mare primeşte iniţial toată atenţia, fiind unicul din familie. Naşterea celui de-al doilea copil abate mare parte a atenţiei asupra bebeluşului iar copilul cel mare se simte neglijat şi devine invidios pe fratele sau sora mai mică. Dar lucrurile devin mai grave când în familie apare cel de-al treilea copil.

Apariţia celui de-al treilea copil are implicaţii majore în special asupra dezvoltării celui de-al doilea. Copilul mijlociu, obişnuit până atunci cu întreaga atenţie a familiei, se simte înlăturat, întocmai cum s-a simţit fratele mai mare la naşterea lui. Problema este că fratele sau sora mai mare decât el este deja mai înaintat(ă) în vârstă şi nu are timp de el. Atunci când copiii sunt lăsaţi singuri, fratele mai mare primeşte mereu sarcina de a avea grijă de ceilalţi doi, dar întocmai cum procedau părinţii, mare parte a atenţiei lui se abate asupra copilului mai mic, considerat mai fragil. Copilul mijlociu se simte astfel de două ori mai neglijat – o dată de părinţi, a doua oară de fraţii şi surorile lui.

Dacă fratele mai mare devine liderul copiilor şi este nevoit să înveţe să le poarte de grijă, fiind mereu îndrumat de părinţi în acest sens, cel mai mic este cel răsfăţat care primeşte dulciuri primul şi ţinut în braţe mai des. Prin urmare, în multe cazuri, copilul mijlociu dezvoltă trăsături de personalitate care includ stimă de sine scăzută şi timiditate. Uneori copilul mijlociu va adopta o atitudine de rebel în faţa neglijării lui şi atunci, în adolescenţă, are o şansă mai mare ca ceilalţi să devină un copil-problemă. Spre deosebire de fratele mai mare, de la cel mijlociu familia nu se aşteaptă să aibă succes în tot ce întreprinde. Prin urmare sunt mai independenţi, învaţă singuri să negocieze mai bine cu păriţii şi ceilalţi copii, nu se tem să îşi asume riscuri şi sunt buni ascultători. Din cauză că se simt neglijaţi iar fratele mai mare şi-a asumat rolul de lider, sunt împinşi să aibă un simţ al dreptăţii mai dezvoltat şi să caute să câştige competiţiile cu fratele mai mare.

Deoarece au o stimă de sine mai scăzută, copiii mijlocii vor evita conflictele, sunt mai încrezători în alţi oameni şi mai cooperanţi. Ulterior în viaţă, copiii mijlocii au mari şanse să devină actori, profesori, diplomaţi, avocaţi ai apărării. Printre numele cu rezonanţă care au crescut ca şi copii mijlocii se numără Abraham Lincoln, Donald Trump şi Madonna.

Mulțumesc că ai citit acest articol.
Dacă vrei să susții acest blog, cumpără un abonament de 3$

21 comentarii

  1. Ok. Dar cati mai au 3 copii in RO ? 😀 (suedeji excluded)

    Comentariu apreciat.603
    • Eu am 3 copii, toti baieti, diferenta de 4 ani intre ei. Am inteles natural cateva chestii din articol, fara sa le citesc undeva. Am vazut frustrarea celui mare atunci cand a inteles ca fratele mic (mijlociu acum) are parte de atentie mai multa. Cand a aparut al 3 lea in peisaj am observat un comportament foarte intersant la cel mijlociu, as spune inteligenta dar si ticalosie in acelasi timp. Au fost cazuri cand nu ii mai gaseam suzeta celui mic sau jucaria de plus cu care doarme, fix in momentele alea cand era super agitat si obosit. Cautam disperati si bang dupa 3-4 minute venea mijlociul si triumfator ne spunea ca a gasit ce cautam printr-un colt al casei. Recent l-am confruntat pe tema asta si mi-a recunoscut ca a mai facut din astea in trecut.
      De cand cel mijlociu avea 3 spre 4 ani, i-am invatat sa incerce sa isi rezolve singuri conflictele, sa isi ceara scuze, sa lase de la ei, evident ca nu o fac tot timpul, dar creste inima in mine cand prind momentele cand lasa unul de la el sau dupa o cearta discuta si se impaca, fara ca eu sau sotia sa intervina.
      E interesant totusi ca nu am vazut ca cel mijlociu sa evite conflictele (nu le provoaca el, dar nu le evita cand ele apar), iar despre stima de sine cred ca e prea devreme sa ma pronunt.
      Misto articolul.
      @Razvan recomanzi vreo carte pe tema asta (3 frati, mai ales baieti)?

      Comentariu apreciat.531
    • @Daniel A.: n-aș ști să recomand o carte pe tema asta. Nu e ceva ce înveți din cărți. Cărțile de parenting oferă o rețetă standard: îți crești copiii așa. Ori fiecare copil e diferit și fiecare familie e diferită. Sunt de luat în considerare factori pe care cartea nu are cum să-i anticipeze: statutul social, financiar, cultura, educația părinților. Așa că atunci când o carte oferă soluții o face așa – aiurea cumva. Că nu oferă o soluție pentru problema ta ci a autorului de fapt. Iar problema ta e diferită. O carte de parenting nu se poate mula pe necesitățile copiilor cuiva sau pe cele ale unei familii.
      E ca și chestia cu ”hai să te învăț să scrii”. Dacă citești cartea lui Stephen King ”On Writing: A Memoir of the Craft” vei învăța doar să scrii ca Stephen King. Sau metodele LUI de a stimula creativitatea. Alea nu merg la 99% din oameni, că suntem radical diferiți unii de alții.

    • @Razvan – minunat raspuns, intr-un fel asa gandeam si eu, dar un pitic pe creier imi spunea sa nu fiu ignorant si sa vad/citesc si alte experiente.
      Mersi!

      Comentariu apreciat.231
    • @Daniel A – Vad a singura solutie pt “problema” ta – Mai faci un baiat.

      161
    • Eu!

      02
  2. Exista in familiie cu doi copii anumite trasaturi predominnat specifice celor mari si predominant celor mici ?

    102
    • Cel mare de obicei va deveni gelos când va intra cel mic în peisaj și va încerca să-l saboteze/să se răzbune pe el. Avea toată atenția părinților și deodată aia se împarte 80% spre cel mic, că ăla are nevoie de spălat și îngrijit cât e bebeluș. Așa că va începe să facă chestii prin care să atragă atenția părinților: plâns mai des, revenirea la stadiul de bebeluș (suptul degetului mare, de exemplu), crize de nervi din senin, furat de jucării, lovit copilul mai mic. Trece peste asta mai ușor dacă familia îl înglobează pe partea de responsabilitate în ceea ce-l privește pe cel mic: ”uite – fratele tău mic e mai fragil și are nevoie de tine, că ești mai mare și poți să ai grijă de el”. Așa simte că face parte din ”ceva”, învață responsabilitate și va comuta pe ajutor în loc să bage bețe în roțile părinților.

  3. Abraham Lincoln, Donald Trump şi Madonna sunt considerati ca avand tulburari de personalitate cluster B.

    610
  4. Dar în privința gemenilor? Am gemeni fraternali, băiat și fată, încă sunt mici, dar văd diferențele de component între ei. Băiețelul este mult mai posesiv, competitiv. Sunt curioasă dacă va exista gelozia de care menționezi, sau dacă va fi diminuată, având în vedere lipsa diferenței de vârstă între ei.

    73
    • Acolo e o chestie de gen, nu de vârstă. Fetele se dezvoltă mai repede decât băieții dar ultimii prind teren în adolescență. Oricum – unul din ei va domina în perioade mai lungi de timp.

  5. Deci facandui-se rau celui mijlociu, i se face de fapt bine. Cam cum gandesc oamenii care isi bat copiii. Mdea, am eu rezerverele mele fata de teoria prezentata 🙂

    Ar fi fost interesant de vazut trade-off-ul. Lipsa aia de atasament la ce himere contribuie mai tarziu in viata.

    515
  6. Buna seara tuturor.

    Domnule Razvan T. Coloja: meseriile enumerate in articol (la ultimul paragraf) nu sunt ocupate majoritar de sociopati ?

    Multumesc anticipat pentru raspuns.

    Cu stima, civilizatie si suma respectelor,

    Mircea.

    39
  7. Psihopati ? Persoane cu tulburari de personalitate ? Sunteti sigur ?

    Multumesc.

    28
  8. Problema e in capul tau, Gigele. Cred ca ar trebui filtrate comentariile la articolele tale, ca sa nu apara toti sceleratii pe aici si sa se mentina un nivel decent al discutiilor.

    41
  9. Multumesc pentru feedback, Deea. Ai optiunea sa nu citesti mesajele mele.

    13
  10. Ăsta e al patrulea sau cincilea user pe care ți-l faci. Unul prin VPN ți l-am banat aseară, de spumegai în SPAM și amenințai de acolo. Ăsta e tot prin VPN văd. Fii atent cum facem atunci: pentru că nu te poți opri și e clar că problema ta cu mine te râcâie de te ține treaz nopțile am făcut niște screenshot-uri. Te-am lăsat o vreme pentru că 1. credeam că te potolești și 2. pentru că în caz că nu te potoleai aveai să intri de pe diferite nickname-uri și IP-uri pentru a face aceeași chestie, deci va fi mai greu de contestat. Iar la chestie îi spune ”hărțuire”, la care adăugăm acum și ”defăimare” – că scriseseși că eu n-aș răspunde clienților și că îmi bat joc de oameni and whatnot. Așa că fii atent Gigele din Timișoara: eu merg cu datele astea la poliție și depun o sesizare. După care, după ce află ei de pe ce telefon ai intrat și de pe ce PC-uri din campusul studențesc, vom avea plăcerea să discutăm prin avocați despre problema asta pe care o ai tu cu mine. Nu ești nici primul și nici ultimul – trust me on this. Înainte de tine au mai existat destui care au avut exact aceeași idee mișto. Absolut toți s-au calmat când i-au sunat de la secție. Ultimul îmi explica cum n-a fost el, probabil un angajat de-al lui, din companie; asta în condițiile în care firma lui avea zero angajați. Dar îmi e clar acum că e nevoie să aud și motivele tale.
    Știu că ești convins pe undeva că blufez. Din păcate pentru tine – nu.
    O zi mișto în continuare.

  11. Eu sunt frate mai mare într-un “set” de trei băieți, eșalonați ’75, ’77 și ’79.
    Nu sunt psiholog, deci observațiile de mai jos sunt strict legate de experiența personală:

    Potrivit familiei, am fost un copil ușor de crescut, curios și politicos, stăteam unde mă puneai, mă jucam și nu deranjam pe nimeni, nu solicitam atenție deosebită, maică-mea zice că uneori uita de mine cu orele, mai ales dacă aveam vreo carte cu poze la îndemână 🙂
    Când a apărut mijlociul, a devenit evident că este un copil cu multă (și puternică) personalitate: nervos/gălăgios, ambițios și încăpățânat, dacă îi intra ceva în cap, mergea până în pânzele albe, nu conta că toată lumea îi zicea că nu-i ca el. Jucăria pe care o dorea, o căpăta automat, la fel și orice altceva, de atenție nu mai zic, totul se învârtea în jurul lui. “Mai vleau lapte!”, zicea pe la 3 ani, tata replica “Vaca nu mai are lapte!”, la care monsieur striga “Altă vacă! Altă vacă!” 🙂 Norocul lui a fost că eu nu eram posesiv și, mai ales, am învățat devreme că frățiorul se plictisește repede, așa că dacă am răbdare, jucăria X va fi curând abandonată. La serbarea de sfârșit de grădiniță a subsemnatului (aveam 6 ani și am jucat rol de pitic, cu pelerină, barbă albă de vată și coif de carton învelit în mătase…), când trebuia să mi se facă fotografia “oficială”, mijlociul a urcat pe podium în patru labe, a intrat în cadru și mi-a luat coiful de pitic din cap… așa că ne-am pozat împreună! Csf? Ncsf!
    Mijlociul a rămas la fel de însetat de atenție și după ce a apărut mezinul, mai ales că s-au completat de minune: pentru cel mic (o natură veselă, relaxată), mijlociul a devenit un zeu, idealul lui în viață, așa că îl imita constant și mereu era pe lângă el, într-o mare consonanță material-spirituală (adică le plăceau aceleași lucruri și gândeau/spuneau aceleași prostii, gen “alupigus”, care le-a adus o urecheală zdravănă din partea mamei!)
    Mie, relația lor mi-a convenit de minune, la mijlocul clasei I deja citeam cursiv (am menționat că mama era/a fost învățătoare?) și descoperisem cărțile, nu aveam nici o clipă de pierdut cu niște țânci care se distrează oricum între ei… Părinții au fost înțelegători și nu m-au presat prea mult cu mantra “ești mai mare, trebuie să ai grijă de ei”, mai ales după ce s-au convins că frații mei nu mă ascultă deloc, deci sunt în imposibilitatea de a-mi face presupusa datorie de big brother. Mai mult, după ce frățiorii mei au descoperit, într-un moment de plictiseală, că ar putea fi interesant să mă enerveze cu diverse șicane, tata le-a zis să se potolească, “altfel îl las p-ăsta mare să vă plesnească și n-o să vă placă deloc, că e ciolănos și are mâna grea, ca mine!” (adevărat, am fost și sunt cel mai solid din familie, nu atât masiv cât osos, la 14 ani purtam deja 44 la pantofi).
    În privința competiției, ea a fost mai degrabă de tip școlar: eu am fost elev de zece în școala generală și gimnaziu, am intrat primul la liceu, am ajuns până la doctorat. Mijlociul a fost de top până la liceu (de poliție) și apoi a trecut cu bine prin Academie. Cel mic a rămas la Bac și a ajuns militar profesionist (Poliție Militară, cu un an petrecut în Afghanistan). În continuare, frații mei socializează intens, (și) pentru că au rămas în orașul natal, alături de părinți, în timp ce eu sunt la 150 de kilometri, în mărețul București. Avem o relație echilibrată: eu îi împrumut periodic cu bani și “uit” să-i mai cer înapoi, iar ei mă tratează cu respectul cuvenit fratelui mai mare, în sensul că îmi explică cu lux de amănunte cum se vor achita de datorii într-un viitor foarte, foarte apropiat :)))

    @autorul postării:
    Întrebare: Ce este orice mamă de trei băieți? O viitoare “soacră cu trei nurori”! Ei bine, ăsta subiect de analiză psihologică! 🙂

    130

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.

1. Linkurile utile în context sunt binevenite.
2. Comentariile asumate fac bine la blăniță.
3. Șterg comentariile care îmi strică buna dispoziție.
4. Nu fiți proști, agramați sau agresivi la primele 50 comentarii aici.

Susținere

Susține acest blog cumpărând de pe eMAG prin acest link, de la PCGarage prin acest link sau de la Finestore.