Rubrica de psihologie: Despre limbajul vorbit și dialog

Poți să-ți dai seama de multe despre un om doar după felul în care vorbește. Nu mă refer aici la elemente de cultură sau regionalisme menite să te facă să-ți dai seama din ce zonă a țării se trage ci mai degrabă la personalitatea lui: ce-i place să facă, dacă ascunde ceva, cam unde se situează cu nivelul de inteligență, dacă e preponderent arogant, dacă vrea să transmită ceva anume. O parte bună a job-ului meu este să ascult oamenii și să le citesc limbajul mimico-gestual. Să ascult după inflexiuni în voce, să fiu atent la ritmul vorbirii lor. Parte din ceea ce transmitem o facem nu prin intermediul vorbelor ci prin modul în care transmitem acele cuvinte; prin cum le augmentăm cu mișcările corpului.

De pildă, atunci când vreau să fac un client să se relaxeze și totodată să-mi arate adevăratul lui ritm al vorbirii îl sondez să văd ce lucruri îi plac. Dacă are un hobby, dacă are un film preferat, o pasiune. Tindem să sporovăim fără bariere atunci când vorbim despre ceva ce ne pasionează iar diferența se vede imediat: omul începe să vorbească mai repede, dă detalii pentru a se asigura că se face perfect înțeles. Îți istorisește ceva ce-l face fericit și simplul fapt că vorbește despre asta îl face și în acel moment fericit. Își lasă mecanismele de apărare ale Eu-lui să cadă și-l vezi așa cum e el în realitate. Vorbim mai repede și de obicei puțin mai tare când vorbim despre ceva ce ne place.

Aparte de asta, oamenii care în mod normal vorbesc foarte mult o fac pentru că le place să se audă vorbind. Sunt obișnuiți să fie ascultați, iar asta se obține de obicei întrerupându-l pe celălalt când încearcă să intervină. Cu cât modul ”default” al unei persoane este setat mai mult pe sporovăială neîntreruptă, cu atât inteligența și gradul de educație (atât formală cât și non-formală) sunt mai scăzute. Oamenii care vorbesc foarte mult sunt totodată și mai naivi din fire, iar explicația e că tind să se exprime mai des decât sunt capabili să asculte. Nu învață în timp prea multe deoarece sunt prea concentrați să spună altora cum stă treaba. Narcisicii, histrionicii și bipolarii intră în categoria asta (nu în sensul neapărat al patologiei ci mai degrabă în cel ce face trimitere spre ”au trăsături de”). Și vorbind de narcisici, modul lor de vorbire este de obicei fără drept de apel. Lasă impresia că sunt extrem de bine informați și vorbesc cu foarte mare încredere despre orice subiect. La o analiză rapidă însă modul lor de exprimare este vag, generalist și plin de clișee. Folosesc expresii absolutiste și deturnează conversația când sunt prinși de o întrebare care cere explicații pe care ei nu le pot furniza. Histrionicii au un ton preponderent critic, în mare parte pasiv-agresiv. Bipolarii sar rapid de la un subiect la altul (în medie de vreo 6 ori pe minut) și fac mai des uz de umor.

Tot despre viul grai vă pot spune că femeile găsesc mai atrăgători bărbații cu voce mai groasă și că la nivel subconștient lasă să li se subțieze vocea când sunt atrase de cineva. Un bărbat cu voce mai subțire sau care râde des nu li se va părea un partener bun.

Oamenii care vorbesc mai mult și mai repede tind să fie percepuți ca fiind mai capabili decât sunt în realitate, chiar dacă receptorul prinde din zbor anumite ”găuri” în conversație sau idei care se clatină la o analiză mai atentă. Face parte din ”Efectul de halo” ce postulează că un om cu anumite abilități va fi perceput ca fiind abil și pe alte planuri: un om frumos va fi considerat și inteligent; la fel – un om care vorbește mult și rapid va fi considerat oarecum erudit, chiar dacă informațiile pe care le transmite se dovedesc a fi false. În caz că vă întrebați de ce legiuni de urmăritori continuă să se uite fascinați la speakeri motivaționali care turuie pe scenă platitudini.

Ce știu despre oamenii tăcuți sau care par timizi e că înlocuiesc lipsa de comunicare cu o analiză detaliată a interlocutorului. Dacă un om se exprimă rar și tăcut ori pare timid, cel mai probabil în timpul în care tu vorbești el este atent la gestică, mimică, tonalitate. E greu să le prinzi pe acestea în detaliu când la rândul tău comunici ceva. E mai ușor s-o faci când asculți și – dacă celălalt oricum domină conversația – trebuie să-ți ocupi timpul cu ceva aparte de latura implicită a ascultării.

Cu cât oamenii au un IQ mai ridicat cu atât vor augmenta discursul lor cu expresii faciale și gesturi. Mitul acela al bătrânului care stă inert într-un fotoliu și spune chestii inteligente fără să clipească dă bine pe marele ecran deoarece transmite siguranță de sine. În realitate, oamenii care au un IQ mai ridicat vor cu tot dinadinsul să se facă ușor înțeleși. Așa că se folosesc de mâini, sprâncene, ochi și înclinații ale capului pentru a delimita dialogul, puncta conversația sau ”desena” în aer simboluri menite să facă interlocutorul să priceapă mai ușor ce anume transmite.

Oamenii care vorbesc rar și apăsat și par că exprimă fiecare idee după o scurtă dar intensă analiză internă se tem de critică. Se tem să nu facă vreo greșeală așa că-s rigizi și nu-și permit să vorbească destinși de teama de a nu pierde controlul discuției fiind luați prin surprindere de vreo întrebare la care nu se așteptau. Se tem să nu fie ridiculizați și de aceea emit și o oarecare aură de tensiune atunci când comunică.

Cei care folosesc des interjecții în dialog cel mai probabil nu vor să poarte acea discuție. ”Ah!” sau ”Oh!” sau ”Hmmm…” sunt elemente de limbaj minimal pe care le scoatem din armurărie atunci când vrem să economisim energie. Le introducem în discuție pentru a face parte din ea dar știm că sunt îndeajuns de scurte cât să nu ne facă să gândim profund un răspuns sau exprimarea unei emoții ca urmare a ceea ce celălalt spune. Totodată ne permit să le emitem mecanic cât mintea ne fuge prin alte părți. Dacă povestiți ceva cuiva iar celălalt zâmbește și comunică periodic dar în mod minimalist cel mai probabil îl plictisiți și vrea să scape cât mai repede așa că ar trebui să vă grăbiți spre sfârșitul discuției.

Deși poate părea paradoxal, oamenii care îi întrerup extrem de des pe alții au o stimă de sine scăzută. Fie în acel moment, fie la modul general. Prin întreruperi încearcă să destabilizeze conversația pentru a-l face pe interlocutor să piardă controlul discuției. Prin contrast, dacă reușesc, ei se vor situa cu o treaptă mai sus, pe podiumul celui care a câștigat o bătălie și și-a ridicat stima de sine. La fel și cei care răspund la o întrebare cu o altă întrebare și o fac des pe parcursul unei conversații: știu că nu au multe de adăugat în discuție așa că încearcă să paseze responsabilitatea grosului ei pe umerii celuilalt. Un fel de ”eu pun întrebările, că e ușor, iar tu depune efortul și răspunde îndelung la ele”.

Poate uneori ați întâlnit oameni care vorbesc mult, rapid, entuziast și – mai important – par să lege în șir idei care sunt legate unele de altele doar vag. Vă fac să vă simțiți obosiți după vreo 15-20 de minute și să simțiți cum resursele necesare concentrării se epuizează. Cel mai probabil au tulburare bipolară I sau II (sau ciclotimie). Cei al căror discurs e ilogic și presărat de neologisme folosite în context greșit au cel mai probabl predispoziție spre tulburare de personalitate schizotipală, tulburare schizoafectivă, tulburare schizofreniformă sau chiar schizofrenie. Cei cu o voce plată care nu afișează emoții în timp ce vorbesc ori au un ton monoton indiferent de ceea ce încearcă să exprime au trăsături schizoide sau pot fi cu trăsături borderline într-un moment de depersonalizare (ultimul caz fiind rar și de scurtă durată). Din nou – și cei cu schizofrenie au preponderent un ton și un afect plat atunci când vorbesc.

Știți gestul acela pe care-l fac oamenii în filme când încearcă să-și amintească ceva? Acel prins al tâmplelor între degete sau poate masatul frunții? Ei bine – e show. Oamenii care fac asta mimează că ar fi concentrați. Strâng din ochi pentru a denota concentrare maximă. În realitate, cineva care ar încerca să-și amintească ceva cu adevărat își va defocaliza privirea și va expira. Dacă va duce mâna la frunte o va atinge poate ușor cu vârfurile degetelor dar n-o va strânge. E greu să-ți amintești ceva când te concentrezi să strângi pielea sau fruntea ori când strângi din pleoape. Ne distrage atenția chestia asta. La fel și cei care își prin bărbia în palmă sau între degete. Cu cât gestul e mai vag și mușchii mâinii mai puțin tesionați cu atât – cel mai probabil – omul încearcă cu adevărat să-și amintească ceva. Când mințim plusăm din belșug cu gestică și mimică pentru a-l convinge mai bine pe celălalt că încercăm din răsputeri să ne amintim un lucru. La fel – când începem fraza de argumentare cu o negație când încercăm să convingem pe cineva că spunem adevărul e semn că în realitate mințim.

Pe același principiu – cei care se folosesc des de neologisme și expresii alambicate în graiul viu încearcă doar să imprime senzația că discuți cu un om educat care știe despre ce vorbește. Gândiți-vă la Dan Puric, de pildă. În realitate oamenii care știu despre ce vorbesc nu se complică cu neologisme ci se folosesc de mâini, sunete, interjecții, obiectele de pe masă pentru a se exprima cât mai clar și simplist cu putință. Sunt în cunoștință de cauză și vor ca și tu să pricepi ceea ce transmit, așa că limbajul va fi simplu și presărat de concepte reduse la elementele lor de bază. Gândiți-vă la Jordan Peterson (dacă tot discutaseră oamenii aici despre el): omul exprimă idei complexe în cuvinte și idei simple pentru a-și face mesajul înțeles cât mai ușor. Un om care toarnă neologisme unui public ce nu e format exclusiv din erudiți ai unui domeniu de nișă, aparte, cel mai probabil încearcă să pară important și să mimeze că e în controlul situației.

Ce am învățat este că oamenii care la prima lor interacțiune cu tine vorbesc cumva răstit, de parcă ar lătra ordine ce nu e chip să fie combătute (și o fac pe un ton extrem de hotărât) cel mai probabil se tem de tine. Vor să se impună din prima și să delimiteze teritoriul și nu acela e felul lor normal de a fi. Le ia câteva zile până cedează, fac o rotație de 180 de grade și încearcă ulterior să te ia cu binișorul.

Feriți-vă de oamenii care amintesc des în discuție despre propria lor persoană. Fie în context direct, fie cumva pe ocolite. Dacă amintesc des cât de capabili, frumoși, abili, empatici, inteligenți ar fi, ori câte persoane importante cunosc sau ce părere bună ar avea lumea despre ei cel mai probabil sunt centrați pe sine și nu le va păsa niciodată despre voi. Au nevoie constantă de validare, iar dacă ea nu vine din exterior îi dau ele un imbold intern care răsuflă prin conversație.

Dacă vreodată vedeți pe cineva că în timp ce vorbește ridică vag bărbia în sus și i se dilată nările e semn că vă disprețuiește. Sau cel puțin desconsideră profund ceea ce tocmai i-ați spus. Femeilor li se subțiază vocea cu o jumătate de notă atunci când sunt excitate sau se vor a fi dorite. La fel – un semn clar de flirt e când o femeie comutează pe ”glasul de fetiță”, diminutive sau gesturi copilărești. Transmite că se vrea protejată. Cei care-și țin respirația când vorbesc sunt fie extrem de anxioși în acel moment, fie așteaptă o reacție intensă de la voi ca urmare a ceea ce spun (ridiculizare, un deznodământ de dorit, răspunsul la o întrebare importantă). Când cineva e cu adevărat fascinat sau absorbit de ceea ce spuneți se va sprijini în ceva (va sprijini bărbia în mână, se va lăsa să cadă mai adânc în scaun, umerii cad, se sprijină de perete sau spătarul fotoliului). Când cineva vă dorește când vă ascultă se va apleca cât mai mult în față, cel mai probabil cu mâinile pe genunchi dacă e în poziție de șezut. Ultima chestie o facem deoarece vrem să fim mai aproape fizic de persoana dorită în timpul conversației. Degetele interconectate sau brațele încrucișate pe piept indică o barieră, semn că persoana nu e deschisă să asculte ce avem de spus; fie din reticență, fie din neîncredere, fie nu e de acord cu ceea ce emitem.

Femeile tind să vorbească de șase ori mai mult decât bărbații. Asta deoarece nivelul lor de estrogen este mai ridicat și le supune la emoții mai intense ce se necesită verbalizate. Totodată bărbații, mai agresivi fiind din fire, au o comunicare oarecum minimalistă față de femei deoarece orice comunicare poate duce la conflict sau la afișarea emoțiilor (ultima find percepută drept semn de slăbiciune). Femeile comunică mai mult și pentru că – non-agresive fiind – sunt mai sociabile. Interacțiunile lor se bazează mai mult pe comunicare și mai puțin pe conflict fizic. Femeile însă luptă prin comunicare mai des decât bărbații, axându-se pe limbaj dual și distrugerea reputației sociale atunci când sunt în conflict cu cineva. Totodată, femeile exprimă mai multe emoții în mod verbal decât bărbații.

Mai există o mulțime de elemente de gestică și mimică, tonalitate și frecvență a cuvintelor care spun lucruri despre o persoană. Prea multe pentru a le putea expune aici. Dar în mare cele de mai sus sunt cel mai des întâlnite. Sper să vă fie de folos în noul an.