Românul s-a născut poet, sculptor etc.

Titlul e la plezneală, că nu mi-a venit nici o idee mai bună, dar am postat ieri pe facebook o dudă care a prins la popor, apropo de marele scandal de la Primăria Sectorului 1, unde Clotilde Armand a pus la dispoziție spațiul pentru o expoziție a studenților de la UNArte, așa că v-o las mai jos:

PSD + AUR: Brâncuși n-a sculptat niciodată țâțe!
Brâncuși:

The irony is strong with this one

Poza de mai sus reprezintă lucrarea „Prințesa X” a acestui Eminescu al artei vizuale românești, deși, spre deosebire de Eftimie, eu cred că Eminescu a fost un poet cel mult mediocru, pe când Constantin Brâncuși joacă în Liga Campionilor. În fine.

Când a fost expusă, în 1920, la Salonul Independenților din Paris, a iscat un adevărat scandal. „Marele” Henri Matisse, de altfel și comisarul expoziției, într-o conversație cu Picasso, a exclamat: „Voilà le phallus!” sau, pe românește, „Ete pula!„. După care l-au dat afară pe Brâncuși din cadrul Salonului cu tot cu lucrarea lui „oribilă”, dar strălucitoare.

Ironia e uriașă când te gândești că toți comentacii de pe facebook sunt extrem de mândri de Brâncuși, marele sculptor național cu lucrări abstracte, pe care sunt incapabili să le înțeleagă, dar în același timp, se bășică la niște lucrări ale unor absolvenți de sculptură de la UNArte, deși nici măcar n-au intrat în spațiul respectiv ca să citească etichetele. Brâncuși, abstract, român, cel mai bun. Alți români, posibil „abstracți”, meh.

Un pic de ironie istorică

Singura lucrare ce i-a fost comandată lui Brâncuși spre realizare în România este ansamblul de la Tg. Jiu (și spun lucrare pentru că nu sunt mai multe, e un tot unitar, de la „Poartă” la „Masă” la „Coloană” și nu ar avea sens fără parc; de altfel, dacă folosești o bucată din terenul parcului pentru altceva, e ca și când ai tăia cu un cutter o pictură de Botticelli).

Brâncuși a refuzat să fie plătit pentru opera de la Tg. Jiu, terminată în ’38, dar ironia face că, nu mulți ani mai târziu, comuniștii au vrut să o demoleze, că era prea abstractă și nu se pupa cu realismul socialist. A scăpat, cumva, de o soartă crudă. Nu la fel de acceptate au fost restul operelor, despre care deja știm că a vrut să le doneze statului, însă statul român le-a refuzat pe motiv de „artă decadentă„.

Alți mari corifei ai culturii române, precum oportunistul Mihail Sadoveanu, respectiv traseistul George Călinescu, au decis, în ’51, că Brâncuși este un „dușman al regimului”, că „nu se exprimă cu mijloace proprii acestei arte„, respectiv că „reprezintă gusturile morbide ale societății burgheze„.

Există, evident, o serie de controverse pe tema asta. Unii spun că Brâncuși a vrut să treacă statul român în testament, în testament n-apare nimic legat de România – că Academia în frunte cu iluștrii de mai sus au ajuns la concluziile citate -, că de fapt doar a inițiat o discuție, în fine, e irelevant. Cert e că Brâncuși a ajuns erou național abia după ’64, că servea propagandei de stat și mitologiei țăranului român.

În realitate, Brâncuși nu era chiar atât de țăran, ba era cât se poate de urbanizat, la 18 ani studia la București – profesorul lui de anatomie a fost Dimitrie Gerota -, apoi s-a cărat la Paris via un stagiu de vreo doi ani pe la Munchen, unde a lucrat în atelierul lui Antonin Mercié, un sculptor francez destul de cunoscut. La Paris, a ajuns în atelierul lui Auguste Rodin, alt monstru al sculpturii începutului de secol trecut.

Brâncuși, pe scurt

Individul plecat din Hobița n-a fost vreun nătărău cu glod sub unghii. A fost însă un mincinos notoriu. Nu într-un sens neapărat rău, cât mai degrabă ca strategie de marketing. Brâncuși n-a făcut niciodată pe jos drumul de la București la Paris, ci cu trenul. N-a plecat făr’un sfanț în buzunar și nici n-a murit de foame. Ce-a ajuns pe la noi, inclusiv prin presă, sunt aforisme și romanțări. Realitatea e un pic diferită.

Legenda țăranului român care-a ajuns în capitala artelor desculț a fost întreținută chiar de el însuși, pentru că dădea bine la public, un fel de artist al poporului, genial, dar care nu face artă pentru popor, ci pentru elite. A văzut că misterele funcționează în cercurile pariziene și s-a poziționat ca un misterios țăran român genial.

Brâncuși a fost un troll, a fost de multe ori misogin, iar în ultimii vreo douăzeci de ani de viață, a fost un arțăgos care ura pe toată lumea, înecat de prea mult succes. Asta însă nu-i scade valoarea atât ca artist, cât și în calitate de con-artist. A ars tot ce-a prins prin Paris, inclusiv pe Peggy Guggenheim, care i-a cumpărat o serie de lucrări, și s-a împrietenit cu mulți dintre artiștii care aveau să devină ultracunoscuți în anii ’20, de la suprarealiști la dadaiști. Networkingul e relevant în orice domeniu, inclusiv în artă.

Istoria artei în unșpe paragrafe

Toată lumea e dată peste cap de arta antică, în speță cea grecească, mai ales sculptura (că pictura era pe amforele în care țineau vinul condimentat cu diverse ciuperci halucinogene). Cuvântul grecesc pentru „artă” e „techne”. Exact, ca-n „tehnic”/”tehnologie”. În Grecia Antică, cuvântul „artă” e legat mai degrabă de o meserie, ca un proces tehnic ce trebuia să îmbine utilitatea și măiestria.

De exemplu, un artist putea fi inclusiv un individ care făcea topoare. Toporul trebuia să fie bun din punct de vedere al calității, iar execuția trebuia să fie grozavă. Partea estetică era secundară și spunea ceva despre meșter, nu despre opera lui. Utilitatea era mai importantă. Drept dovadă că nu sunt cunoscute multe nume de sculptori din Grecia Antică pentru că artistul era irelevant în societatea respectivă.

Exercițiul de PR al artistului a apărut abia în Roma Antică, unde numele unui sculptor era important pentru că însăși societatea romană era destul de capitalistă. De altfel, până prin Renaștere, scopul artei a rămas mai degrabă utilitar, drept dovadă că picturile s-au făcut în special în locuri de cult, precum bisericile.

Ca idee, pictura bisericească, azi văzută ca artă, a avut rol utilitar până pe la 1800 și ceva, când a început o mai serioasă alfabetizare. Pictura bisericească a avut două roluri importante: cea de calendar, de ținere a socotelii timpului, respectiv de a duce mai departe informația din biblie. Așa cum e mai ușor să vezi filmul decât să citești cartea, tot așa a funcționat și pictura bisericească. Nu intru în detalii, că n-am nici chef și nici timp să sumarizez două semestre de artă bizantină.

Aspectul estetic al artei a devenit cu adevărat important în societate abia când Vaticanul a devenit cea mai bogată entitate de pe planetă, iar papii au decis că vor să lase în urmă ceva care să fie asociat cu numele lor, iar cel care a „redescoperit” perspectiva a fost un arhitect, Filippo Brunelleschi, pe la 1415, pentru simplul motiv că era foarte interesat de arta Romei antice.

Dacă nu mă înșel, primul pictor care s-a folosit de „noua” tehnică a fost Masaccio, care a revoluționat cu această frescă (aproape 3D, nu?) modul în care artiștii s-au raportat la pictură. De aici încolo, încep vreo sută de ani de experimentări și de libertate de expresie artistică, de redescoperire a antichității și de folosire a banilor Vaticanului pentru creație.

De reținut și faptul că unii artiști nu la fel de celebri precum Leonardo sau Michelangelo au adăugat picturilor lor scene biblice nu pentru că îi dădea afară credința din casă, ci pentru că doar așa puteau picta ce voiau ei. Suprapunând un sfânt sau ceva, erau și plătiți.

Fast forward, până pe la începutul secolului 20, toate curentele artistice nu sunt altceva decât răzvrătiri împotriva status-quo-ului. Impresionismul e o revoltă împotriva formalismului (implicit realismului), post-impresionismul e o revoltă împotriva „observaționalului” și, implicit, pentru exprimarea propriilor idei și înțelesuri, în timp ce expresionismul, similar post-impresionismului, se concentrează pe folosirea culorilor pentru a exprima emoții (de unde și nuanțele și contrastul puternice – vezi Gauguin), cubismul e rebeliunea contra consensului asupra formei, iar de-aici explodează curentele.

Pe scurt, de pe la 1890 încolo, se ajunge la concluzia că doar aspectul estetic al unei lucrări nu mai e suficient pentru a da valoare artei. Cam aia e perioada în care se naște ceea ce eu aș numi „artă preconceptuală”, în sensul că nu e exclusiv conceptuală. Suprarealismul se naște din futurismul italian, dar tot ca o revoltă, de data asta împotriva dogmei, dadaismul e supărarea unui grup de artiști pe alde Salvador Dali și André Breton, pop-art-ul se trage de prin dadaism.

Iar pentru că dadaismul e deja ridicol de abstract, ia amploare arta abstractă pe care unii o combină cu alte stiluri – de unde și expresionismul abstract à la Rothko sau Jackson Pollock. Rothko, de exemplu, dacă te uiți la cum folosește culorile, este cât se poate de expresionist. Inclusiv Brâncuși este revendicat de diferite curente, ba de suprarealism, ba de dada, ba de abstracționiști sau de futuriști.

Continuarea e aceea că, prin anii ’60, pare că arta s-a terminat, că nu mai are unde să meargă. Însă surpriza e că apar noi forme de manifestare artistică, de la happening-ul lui Alan Kaprow la, ulterior, petrecerile lui Andy Warhol, la performance sau arte povera (folosirea unor materiale ieftine sau gratis – pietre, de exemplu – pentru instalații artistice) și până la folosirea contextului social pentru a exprima o idee sau un concept (Guerrilla Girls – artă activistă).

(Nu doar) Românul s-a născut artist

Revenind la scandalul de la Primăria Sectorului 1, ceea ce trebuie înțeles e că arta este precum limbajul, un organism viu, Nu toată lumea a terminat Arte (ca mine; total întâmplător), iar majoritatea nu că n-ar avea capacitatea de înțelegere, cât mai degrabă se complace în confortabilul aspect estetic. „Arta trebuie să fie frumoasă„.

Desigur, e amuzant când vezi reacții de genul „drăcoaice cu țâțe goale„, dar și David al lui Michelangelo e în pula goală și nu mai plânge nimeni. Ba chiar surprinzător, dacă te uiți la Renaștere, sunt mai multe puli la vedere decât țâțe, cel puțin în sculptură, că prin pictură a mai scăpat Botticelli câte-o Venus (nu intru în detalii, dar și asta e lucrare conceptuală).

E pur și simplu mai comod să nu pui mintea la contribuție și să nu citești eticheta sau descrierea curatorială. E cu atât mai amuzant cu cât de expoziția de la PS1 s-a ocupat Călin Stegerean, fost director al Muzeului Național de Artă al României (ăla din Piața Revoluției). Nu sunt un fan al lui ca manager, dar e un istoric de artă respectat și un excelent curator.

Și nu e vorba doar despre românii născuți artiști. Astfel de discuții apar peste tot. Alea cu adevărat amuzante sunt însă în breaslă, unde există certuri ca la ușa cortului (să le vezi pe alea de pe plan internațional: face Jeff Koons artă sau kitsch?, dar Damien Hirst?). Dar rolul artei, cel puțin de vreo sută de ani încoace, nu mai e pur estetic, ci și de chestionare a realității.

Desigur, există și artiști care nu sunt interesați deloc de teme conceptuale, precum Anish Kapoor (sau nu tot timpul, cel puțin), căruia îi pasă mai mult de forme, senzații și percepții. Toată lumea știe „boaba de fasole” din Chicago. Dar, precum în cazul acestei lucrări, pe care cetățenii au detestat-o inițial, ulterior ajungi să o iubești sau măcar să o prețuiești pentru că devine un simbol.

În concluzie, pentru cine a ajuns până la capăt, fiecare e liber să spună că „asta nu e artă” sau „e un căcat„, dar mai corect ar fi „nu e pe placul meu” sau „nu o înțeleg„. Mai devreme sau mai târziu, unele dintre lucrările astea „urâte” și „sataniste” ar putea ajunge precum „pula” lui Brâncuși, obiecte cu care se mândește o țară întreagă chiar dacă nu le înțelege – sau nu înțelege „ce-a vrut să spună artistul„.