Reportaj din celula motanului Felix

Anul este neclar. Putea fi 1974 sau 1977 sau chiar 1981, dar portretul fotoşopat al tovarăşului Nicolae Ceauşescu de pe perete nu lasă să trădeze acest mic amănunt. Tânărul hocheist Felix se confruntă cu o alegere grea. O întoarce pe toate părţile şi simte că pereţii camerei se strâng din ce în ce mai mult în jurul său. Lampa chioară, model Ludovic XVI, made în Cuba, ne ajută să desluşim un pic din atmosfera apăsătoare ce îl înconjoară pe tânărul hocheist. Pe jos e întins un covor ieftin, imitaţie de persan făcut la Drajna pentru export, cu pete de Brifcor şi nechezol. Ciucurii, odată albi, sunt acum roşi de vreme şi de cotoiul birmanez gras, care torcea leneş într-un colţ. Blana lui lucioasă arăta că stăpânul îl hrănea aproape la fel de bine ca pe tovarăsul Corbu: ficăţei cu vitamine, vânat proaspăt de la cabană, somon fume. Hocheistul îşi priveşte colegul de cameră pentru o secundă, apoi ochii săi poposesc pe pantofii verzi, din piele de şarpe, făcuţi la Clujana doar pentru tovarăşii aleşi, pe care îi cumpărase de la un tânăr avocat, ginerele ministrului agriculturii, care voia la schimb nişte reviste porcoase din afară. Cu bărbaţi, dar cine e el să judece? Pantofii îi veneau mai bine lui decât avocatului.

Hocheistul oftă. Băgă mâna în buzunar, scoase un pachet de Kent, trase o ţigară, dădu să o aprindă, trase un fum şi o aruncă cât colo. Gustul îl făcea să vomite. Strigă după şofer. Sergiu, băiat bun, loial, veni în goană şi îi aduse şefului său un pachet de Top. “Nimic nu se compară cu ţigara românească”, gândi hocheistul, în timp ce îl măsura pe Sergiu din cap până în picioare. Îi luă două tigări din pachet şi îi promise că, dacă ajunge mare, îl face parlamentar pe Sergiulică. Sau măcar avocat. Sergiu se îndepărtă mirat. Ştia că stăpânul său are vise mari, dar de multe ori visa prea sus pentru un băiat simplu şi peltic. Şi oricum, n-avea el timp de avocat, trebuie să spele Volga neagră repede, că poate în seara asta şeful are chef de ieşit in oraş.

Hocheistul închise uşa şi se întoarse la gândurile lui. Roti ochii prin cameră şi se opri la tabloul care îl reprezenta pe tovarăş. Măreţia lui îl încânta altă dată pe hocheist, iar aurul masiv al ramei îl făcea invidiat de prieteni şi duşmani deopotrivă. Ştia că nu există altul la fel în lume, pentru că nimeni nu era atât de nebun încât să dea un milion de lei pe un tablou. Şi totuşi, acel tablou reprezenta o parte din problema hocheistului. Îl mai privi o dată şi se aşeză pe fotoliu mâhnit. Luă o gură de şampanie, îşi clăti gura şi o scuipă peste scrinul prăfuit, sculptat din fildeş de Johanesburg. S-au dus bulele, gândi el.

Ţigara şi şampania îl mai inviorară. Să revizuim problema, îşi spuse în gând. Dacă nu le spun ceva, mă vor arunca în puşcărie sau, mai rău, mă vor marginaliza cine ştie pe unde, ca pe ăla de la Editura Tehnică. Dacă le spun, mă lasă în pace, să îmi trăiesc traiul liniştit şi modest, de sportiv. Dacă le spun, e de bine, vor căpăta încredere în mine şi mă vor lăsa să transfer diurna economisită în ultimii 10 ani de când lucrez pentru ei în conturi din Elveţia. S-a adunat o sumă frumuşică, mai ales pentru un biet angajat la stat. Dar ce să le spun? Ce ştiu eu? Că nu ştiu nimic. Nu sunt în poziţia să ştiu ceva, lucrez la o firmă care vinde arme, maşini unelte şi copii şi nici măcar asta nu ştiu sigur, eu doar o conduc, nu ştiu ce vând de fapt, ei fac jocurile.

Se scotoci prin buzunare după hârtia unde notase telefonul şi numele colonelului. Bun băiat colonelul, gândi el, amabil, manierat, prea educat pentru munca lui. Avocatul de la care luase pantofii îl recomandase ca un om serios. Ristea, naşul meu, un domn ales, spusese avocatul. De ce oare “ales”? Trebuie să aibă un sens ascuns cuvântul ăsta! Într-o zi îmi voi angaja un om care să îmi explice toate aceste cuvinte. Un teolog, dacă se poate, că ei ştiu multe cuvinte şi studiază intens aceste treburi. Da, un teolog şi o maimuţică pentru fete. Să aibă cu ce se juca. Să îl înveţe să facă tumbe, să vorbească şi să asculte de comenzile lor. Ce se vor mai distra…

Gata, m-am decis, le spun! Le spun de verişoara din RFG! În mod sigur ei ştiu deja de ea, dar eu îmi fac datoria! După aia mai aştept 10 ani şi văd dacă pot ajunge şi eu în guvern. Poate chiar prim-ministru!

Ştiu, aş fi putut scrie în 3 rânduri că Voiculescu spune acum că a fost obligat să îşi toarne rudele la Securitate, turnătorie care nu s-a întâmplat, după cum a dovedit-o de atâtea ori. După care, nenorociţii de securişti l-au forţat să “economisească” bani din gestiune pentru a pune pe picioare nişte firme şi nişte televiziuni. Dar parcă 4.200 semne arată mai bine în pagină decât 3 rânduri. Poza este din filmul „Mănuşile Roşii„.