Nu putem fi toți egali

Am citit articolul lui Fluture despre nevoia de o nouă paradigmă. Nici nu știu cum să încep să vă explic poziția mea fără să fiu înțeles greșit, dar titlul sumarizează întreg articolul: nu putem fi egali cu toții.

Imaginați-vă că, brusc, chinezii ăia care trag 16 ore pe zi fără apă și pauză de WC ca voi să aveți Playstation sau tricouri ieftine ar începe într-o zi să fie respectați ca ființe umane. Ar lucra 8 ore, nu 16. Ar fi plătiți corespunzător, ar avea asigurare medicală, n-ar mai fi împânzite centrele industriale cu plase anti-suicid. Imaginați-vă că, într-o zi, cineva vă ia pe voi și vă pune să faceți adidași sau liniare sau creioane colorate și v-ar plăti cu salariul mediu pe economie. Întrebarea este ”la costurile acelea de producție, cine ar mai cumpăra creioane?”. Ar costa cutia de creioane de șase ori mai mult; pe puțin.

Și aici vreau să ajung: pentru ca o parte a planetei să o ducă bine e nevoie ca o alta să o ducă nasol. Nu există cale de mijloc. S-a încercat în comunism și n-a mers. Nu există dreptate pentru toți, oricât de mișto ar fi să existe. Mereu vor fi sărmani, mereu vor fi oameni care mor de foame. Asta ca noi să mâncăm la KFC și să stăm pe Facebook. Ideea de utopie e una pur teoretică, iar motivul penru care va rămâne pur teoretică e natura umană. Nu că am fi noi neapărat răi și cruzi și sadici. Ci pentru că mereu vrem mai mult. Vrem o friptură mai mare, mai bună. Vrem un televizor mai OK, o mașină mai nouă.

Și-ai zice că e cumva în neregulă chestia asta, când ne-am putea mulțumi cu mai puțin. În mod ciudat însă fix dorința asta de a avea mai mult decât celălalt și de a o duce mai bine decât celălalt a fost motorul civilizației. Fără dorința primitivului de a mânca mai mult n-am fi inventat sulița. Fără dorința lui de a mesteca mai ușor carnea și de a dormi mai linștit decât cei decât tribul vecin n-am fi găsit utilitate focului. Submarinul n-a fost inventat din dorința omului de a explora oceanele ci din dorința unui popor de a avea un as în mânecă în războiul cu un alt popor. De aceea avem arme și avioane și calculatoare. Turing n-a dat startul IT-ului în ideea că noi vom ajunge pe Lună datorită calculatoarelor ci pentru că problema se punea simplu ”noi sau germanii”.

Fiecare progres pe care l-am făcut ca specie a avut la bază un dezechilibru între cel care a realizat progresul și cel lăsat în urmă. Ăla mai slab, mai incapabil, mai neadaptat. Și ăla mai slab a pierit, ceea ce a dus la păstrarea genelor celorlalți. Sună a eugenie dar e doar cursul naturii: de a filtra și înlătura elementele slabe dintr-un șir.

Luați-o așa: dacă de dragul egalității sociale ar fi fost să supraviețuiască printr-un miracol toți cei infectați cu o boală care ne face să orbim, genele astfel transmise mai departe ar fi dat naștere tot mai des la oameni orbi sau cu deficiențe de vedere. Răsfirați ideea asta pe plan social și aceleași reguli se aplică: dacă spaniolii ar fi debarcat în America și-ar fi zis ”ah – tărâmul ăsta e deja locuit și nu se cade să-l cotropim” astăzi n-am fi avut nici o Europă dezvoltată, nici o Americă precum cea de acum. Faptul că s-au eradicat prin boli și războaie triburile amerindiene a permis europenilor să dobândească noi teritorii și să devină mai bine dezvoltați din punct de vedere tehnologic. Toți săracii Europei au emigrat în America în căutarea unei vieți mai bune și-au pus bazele a ceea ce e astăzi SUA. Iar fără SUA n-am fi ajuns pe Lună ci probabil sub ruși sau chinezi.

Când Japonia a invadat peninsula Coreei i-a trecut pe locuitori prin foc și sabie. După Al Doilea Război Mondial, Coreea de Sud a revenit americanilor, cea de Nord a revenit Rușilor. Rușii au impus comunism în nord, americanii democrație în Sud. Puțin știu că Sudul era la vremea aceea mult mai sărac decât Nordul, de fugeau ăia din Sud peste graniță în DPRK pentru o viață mai bună. A fost capitalul american cel care a dus la dezvoltarea industriei și – parțial – faptul că Sudul avea teren arabil. Când a venit vorba de mâncare, cei din Nord, plini de cărbune și minereuri, au cam dat din umeri. Dar – revenind – douăzeci de ani mai târziu Coreea de Sud era una din țările cu cea mai rapidă dezvoltare din lume. În ziua de azi produc tehnologie și mașini: LG Electronics, KIA Motors, Hyundai, Samsung și alte nume a căror siglă e pe la voi prin casă sau parcare. Mare parte din tehnologia de azi le-o datorăm lor. Fără invazia Japoniei coreenii n-ar mai fi fost luați sub oblăduirea SUA și n-ar mai fi ajuns astăzi una din cele mai stabile economii ale lumii. Fără masacrul amerindienilor n-ar mai fi existat o SUA.

Tot ceea ce avem azi e pentru că acel ceva a fost fie luat de la altcineva, fie altcineva a consumat energie ca noi să avem acel lucru. Dezechilibrul ăla de forțe e ceea ce ne face pe noi să muncim, să întemeiem familii, să luptăm.

Nu trăim într-o lume dreaptă. Și e foarte OK că e așa. Pentru că dacă lumea ar fi dreaptă, noi – ca specie – am înceta să mai existăm în două generații. Pentru ce să lupți și să inovezi dacă totul merge ca pe roate, e dreptate în lume și toată lumea are ce mânca? Ce anume ar motiva un om să pună mâna pe sapă și să-și are terenul dacă oricum primește de mâncare?

Faptul că ne dorim mai mult decât vecinul e ceea ce ne împinge zi de zi mai departe. Dacă n-ar fi să parazităm țările din Lumea a Treia n-am avea microcipuri sau centrale atomice sau tehnologia de azi. Umbele Makumba horcăie în agonia foamei zilnic ca tu și eu și vecinul de palier să putem să morfolim popcorn în fața unui film de pe Netflix. Sună nasol. Dar ar fi infinit mai nasol pentru noi o utopie. Ori o lume în care absolut toți am avea drepturi.

Ce-ar mânca un leopard dacă într-o zi ar deveni conștient de sine și inteligent și-ar decide că ierbivorele au dreptul necondiționat la viață? Ce-ar mânca un păianjen? Sau ce-ar mânca o cămilă dacă ar înțelege și accepta că plantele sunt vii și au drept la viață?

Tot ceea ce e viață pe planetă se bazează pe un circuit funcțional de suferință și plăcere. La fel cum suferința infinită duce la pieire, și plăcerea fără capăt duce tot la pieire. Ați mai spăla balconul dacă ați fi mereu fericiți indiferent de cum arată el? V-ați mai proteja copiii dacă gândul de a-i pierde nu v-ar provoca spaimă și disconfort?

Oamenii cred că dihotomia asta a pierzătorului și câștigătorului e finită. Vedem lucrurile în extreme: alb și negru. Când în realitate totul e ciclic: Japonia a fost bau-baul Asiei ca apoi să fie înfrântă și să renască economic. La un moment dat va cădea din nou sau se va transforma în altă națiune. La fel cum Germania era acum 2000 de ani o mână de triburi de nespălați care se înjunghiau random unii pe alții până le-au cucerit romanii. Apoi alții. Apoi s-au unit, apoi s-au divizat, apoi s-au alcătuit în alte națiuni. Ce încerc să spun e că pierzătorul se adaptează uneori și devine învingător. Și că învingătorul nu rămâne mereu unul care parazitează la infinit pe alții. Dezechilibrul ăla e necesar ca viața să continue.

La nivel de simț comun sună frumos ”să fim cu toții OK”. Idealuri precum ”pace” și ”dreptate” sună mișto când le arunci ca o nadă peste planetă. Asta până ce unul de sub nada aia își dă seama că o friptură pe zi lui nu-i ajunge și că suferă de foame fără ea. Că e mai corpolent și are doi metri înălțime și un metru lățime în umeri. Și pune mâna pe ciomag și-i fură mâncarea ăluia mai slab.

Indiferent de forma de guvernământ a unui stat, principiul a fost și va rămâne mereu același: cineva va suge sângele din altcineva pentru că vrea să-i fie mai bine sau nu vrea să sufere sau nu vrea să moară. Câtă vreme există conflict există și viață. Pentru că lupta aia, pentru a putea fi dusă, necesită abilități și unelte mai bune ca ale celuilalt. O suliță mai ușoară și mai ascuțită. Un arc, să-l poți omorî de la depărtare. O platoșă, să îți asigure ție supraviețuirea. Un aruncător cu napalm să iște groaza prin rândurile inamicului care nu vrea să-ți dea pâinea lui muncită.

Nu putem fi toți egali. Și asta e chiar OK. Privite lucrurile printr-o prismă filosofică – da – sună nasol. Asta până îți mor recoltele pe câmp pentru că toți țăranii și-au permis brusc vile și terenuri ca ale boierului. Până ce nimeni nu se va mai simți nevoit să are cu palmele goale sub un soare dogoritor.

Utopiile nu funcționează. Asta pentru că nu putem fi cu toții egali; nu așa cum credem că ar trebui să fim. Adevărul e că egalitatea absolută are un cost și nimeni nu e pregătit să și-l asume.