Povestea unui intelectual

O variantă a poveștii lui Ionuț.

A fost o dată ca niciodată un om căruia îi plăcea să citească și să își pună întrebări. De mic a fost curios. Curios de ce se oprea radioul în casă când bătea cineva la ușă, curios de ce tot veneau cetățenii la costum să stea de vorbă cu părinții lui, curios de ce una și alta.

Timpul trece, cărțile de filosofie și sociologie trec și ele, biblioteca de cartier devine neîncăpătoare. Se roagă la părinți de un abonament de autobuz, ca să ajungă la Sadoveanu, care era un reper al vremii.

După o facultate corespunzătoare și câteva slujbe poporene, scrise prima carte, motivat și de reacțiile bune la editorialele pe care le publica sporadic în presa vremii. Cronici amestecate, unii criticau limbajul prea dur, alții lăudau sinceritatea rece cu care trata subiectul. Per total, nu rău pentru un debut.

Vin spre el niște colaborări plăcute, bani buni pentru cineva cu puțin interes pentru lucrurile materiale, dar care trebuia să mănânce totuși. Iată, așadar, aprecierea! Se poate să fii profet în țara ta. E frumos să fii apreciat și să primești semnale că schimbi ceva în țara asta.

Trec niște ani, mai apar niște cărți, una mai bună ca cealaltă. Consensul general este că avem nevoie de mai mulți oameni precum intelectualul nostru, că doar așa se va schimba România în bine. Dincolo de aprecieri, viața lui nu se schimbase prea mult. Rămăsese modest și cu picioarele pe pământ. Nu chiar populistul cu geacă de de mătase de la TV pe care îl știm cu toții, dar pe acolo. Nici n-avea nevoie de mai mult. Viața e despre viață, nu despre lucruri. Poți să stai și la două stele când vizitezi un oraș nou, nu e musai 4. Se poate și fără să închinăm odă mașinii sau uleiurilor de corp, cum s-au mai văzut cazuri.

Două lucruri se întâmplară în paralel în acești ani. În anturajul lui apărură oameni din aceeași generație, cu cărți mai prost scrise și cu păreri mai prost argumentate, dar care se bucurau de mai mult succes financiar, fără a fi aparent de unde și cum se întâmplă asta. Cineva a fost mai bun negociator cu editura, își spuse el în sinea lui. Nici când fuse împins într-un colț nu se alarmă. Noua generație, trebuie să-i facem loc, e mersul natural al lumii.

Trecură vreo 4 ani grei, de lipsuri mici. Uneori nu se ajungea cu banii. Alteori trăgea de o haină parcă prea mult. Știți cum sunt intelectualii, excentrici, de aia umblă cu haine ponosite, contează mai mult ce ai de spus decât cum ești îmbrăcat. Viața merge înainte. Apare însă un sentiment de confuzie. În ciuda interacțiunilor pozitive de pe stradă, interactiunile pe bani refuzau să se mai arate. Nici pe la televiziuni, nici pe la simpozioane, nici pe la cercuri literare.

Nori se risipiră însă și soarele răsări și pe strada lui. Apăru un ONG care avea nevoie de serviciile lui. Și o televiziune cu necesitatea unui invitat permanent. Sigur, o căutare pe gugăl ar fi risipit nedumeririle cu privire la sursele salariului, dar când ai stomacul lipit de șira spinării nu faci din astea. E timp destul după ce te dă afară să scrii despre cum nu știai, despre guzgani rozalii, despre principii și alte asemenea. Important este că se putea respira din nou. Se putea cumpăra pâine și se puteau schimba cămășile roase. Se puteau face concedii modeste. Se putea spera la o mașină.

Și, de fiecare dată când cineva îi ridica oglinda în dreptul feței, intelectualul nostru o întorcea rapid invers.

Inspirat de aici și de aici. Gata, ultimul text pe anul ăsta, ne auzim la anul.