La discuția asta, unii dintre voi vă aduceți aminte greșit istoria falimentului rețelei de minimarketuri Mic.ro, pornită de miliardarul Dinu Patriciu. Afacerea a pornit în 2010, în 2011 avea 830 magazine, iar în februarie 2012 a dat faliment (mă rog, insolvență).
Contextul era că Patriciu avea nevoie de o afacere de succes. După vânzarea Rompetrol în 2007, avea 2,7 miliarde dolari, teoretic ai lui (v-am mai spus teoria mea despre schemele astea, se vede foarte bine la Drăgan câți bani erau ai lui de fapt, azi valorezi 1 miliard, mâine 200 milioane, fără nici explicație lucidă). Bun, omul nostru se pune și cumpără tot felul de afaceri: presă, imobiliare, agenție de publicitate, cam tot ce face și ce urmează să facă Dineș, fără legătură cu nimic.
Pornește Mic.ro, în contextul în care în România erau puține minimarketuri și supermarketuri. Mega Image era la început, Kaufland și Lidl la fel. Într-un fel, expansiunea Mic.ro i-a împins pe toți să ia în serios România, frica de a pierde cotă de piață i-a făcut să investească mai mult mai repede.
Mic.ro era un minimarket în franciză. Spații micuțe, 2-300mp, produse puține, dar același preț peste tot. Greșeala a fost că nu avea logistica pregătită pentru asta. Să aprovizionezi câteva sute de magazine în timp real abia se poate face acum, cu șoselele și tehnologia de acum, atunci era groaznic.
Bun. Pe fondul expansiunii și laudelor, Patriciu începe, în stilul clasic al combinatorului român post-decembrist, să joace dollar auction cu furnizorii. Începe să-i amâne cu plățile, cerându-le tot mai multă marfă, că avea nevoie, că avea multe magazine. Unii acceptă, alții nu. Și începe să se vadă pe rafturile minimarketurilor. Nu mai găsești marfă la raft, nu mai cumperi de acolo.
Patriciu se duce la bănci pentru un nou împrumut, că doar nu era fraier să fi făcut afacerea asta cu miliardele lui. Băncile zic pas. Dacă avea banii pe care pretindea că îi are, scotea din buzunar niște milioane de euro și recapitaliza afacerea. Dar n-a făcut-o, așa că Mic.ro s-a dus pe plaiurile veșnice ale vânătorii, cu datorii de 160 milioane euro. Furnizorii fără chip și nume au suportat paguba.
ps: parte din ce spun aici am publicat și la vremea respectivă, că veneau informațiile la mine, că în presă nu aveau loc, nu știu de ce.
Țin minte. La fel cum țin minte și partea pozitivă – Mic.Ro a fost primul magazin din cartier care era *luminat* și era ordonat/bine aranjat. Mi-a părut rău că a fost doar un șmen, Mega a venit în loc și a făcut lucrurile așa cum trebuiau făcute, dar parcă îmi plăcea mai mult brandul mic.ro.
Nu cred că mic.ro a influențat sau impresionat marii jucători. Kaufland,Penny, Plus(actual Lidl), începuseră de prin 2007 să se dezvolte accelerat. A fost doar o fantezie a unuia cu bani,fără nici o legătură anterioară cu comerțul retail. După criza financiară din 2009 băncile nu prea mai creditau.
La mine în oraș erau 3 magazine mic.ro. După faliment au venit 3 magazine Spar,care s,-au închis și ele.
Țin minte că am cumpărat,în ultimele lor zile de funcționare(2012) o grămadă de lucruri la jumătate de preț. Stătea lumea la coadă la lichidarea stocurilor de marfă.
Patriciu a fost un tepar care a facut avere cumparand Rompetrol la un pret subevaluat si vanzandu-l la un pret supraevaluat. Ca multi alti care au facut bani rapid dintr-o „invarteala” s-a crezut mare geniu in afaceri si ca atare orice afacere va initia va avea mare success.
Planul lui cu Mic.ro era sa umfle reteaua rapid si apoi sa o vinda altcuiva. Nu a avut un plan logistic, nu a avut o stategie de pret (de abia dupa un an si 100 de magazine si-au pus problema ca nu este OK sa ai aceleasi preturi si in Primaverii si in Ferentari).
Chiar si dupa ce compania a luat-o la vale, Patriciu a tot incercat sa o vanda cerand mereu mult mai mult decat valora in acel moment.
nu voia să o vândă pe cât valora la momentul X, ci pe ce potențial avea.
Cand spun „cat valora la momentul respectiv”, ma refeream exact la potential, ca altfel magazinele erau deja pe jumatate goale si relatiile cu furnizorii erau la pamant.
@MihaiC
E plină România de acești tip de afaceriști care fără a da tunuri n-ar știi vinde nici măcar apă rece în mijlocul deșertului.
Iar acolo Patriciu n-a fost singur, a fost doar fața unor băieți din ICE-urile care se ocupau cu petrol. Deși n-am ce comenta, a rămas cu minim 100 milioane de-acolo și el.
Vrei sa spui ca mic.ro nu a fost falimentat de multinationalele rele? Hai si cu articol despre alta incercare de romanism, magazinele pic ale lui Penalescu. La articolele precedente, multi il ridicau in slavi pe puscariasul ala.
Melanie Anne Chen fost consultant la vanzarea Rompetrol catre kazahii (KMG International), apoi a ajuns in consiliul de administratie al Mercadia (grupul care controla Mic.ro) si in final Patriciu i-a lasat prin testament 12.5% din avere.
Sunt sigur ca informatiile oferite catre KMG au fost „complete si corecte” /s
Parcă se scria la un an-doi distanță de la faliment ca Patriciu avea amantă pe una din Hong Kong, treizeci și ceva de ani. El deja puriu. L-a trombonit aia și își trecuse averea pe numele ei. El a dar colțul, nevasta a rămas cu ochii in soare. Amanta cu tot.
Ce inseamna „puriu”?
Mircea Rednic
@Iota
Cărunt
Pancrease esti no.1 :)))
Mega image era la început în 2011? Primul magazin a fost deschis în 1995 și după 16 ani tot la început era?
Era la inceput, adica nu erau atat de multe ca acum.
Tin minte ca printre primele Mega-uri din Bucuresti era in intersectie la Lizeanu
da, explozia a venit după criza, parcă prin 2014 au început să se înmulțească.
Mega incepusera extinderea prin 2007 cand au cumparat La Fourmi, apoi s-au extins accelerat, prin reteaua Shop n Go. Mic.ro aveau suprafete mici, 70-100 mp, nu mai mult.
@Vali
Multe din magazinele mega, angst sau carrefour de cartier erau deja active de ceva vreme cand a aparut mic.ro. Nu sunt de acord ca „rusine domnule Patriciu” a venit cu ceva inovativ, ci mai degraba a preluat o formula deja existenta, si care a continuat sa ia amploare odata cu stagnarea investitiilor in hypermarketuri si mega malluri.
Din ce imi aduc aminte ca am citit legat de asta prin 2013-2014, explozia de shop and go sau magazine similare au devenit populare din cauza stagnarii supermarketurilor de mall si hypermarketurilor (mai degraba din cauza schimbarii comportamentului de cumparare a oamenilor, decat cauze economice).
As merge chiar mai departe si as spune ca este posibil ca mic.ro sa fi incetinit procesul de preluare a magazinelor de cartier sau a spatiilor goale de ceilalti jucatori legitimi din piata.
punKreas – chiar primul. A urmat cel de pe Titulescu, spre gara.
Povestea mic.ro poate fi simpla sau complicata depinde cat de mult vrei sa te afunzi in detalii. Pentru cei mai tineri, domnu Patriciu s-a facut remarcat cu vanzarea Rompetrol pe multi gologani dupa ce prin anii 90 a „primit-o” plus este efectiv primul smecher incatusat care a plans in timp ce-l plimbau pe la instanta. Pentru cei care n-au prins anii 90 poate si o parte din anii 80 domnu Patriciu era recunoscut pentru meditatiile facute in cort pe la universitatea de arhitectura in vederea pregatirii admiterii.
Acum dupa ce am stabilit concret de unde vine acest mare geniu al afacerilor putem sa ne concentram pe mic.ro. Aici ideea in sine a fost una simpla raportata vremurilor de atunci 2010-2011. Pur si simplu Romania trecea serios printr-o criza economica, veniturile pentru romanul de rand nu erau wow si cumva tot ce insemna magazin de cartier era prea scump, iar hypermarketurile erau complicat de ajuns caci erau in afara orasului si viata era scumpicica. Asa ca geniul afacerilor Patriciu primeste ideea(inca am o dilema ca a fost a lui pe bune) sa faca un magazin de proximitate mai spalacit cu produse mai bine aranjate si toate cele. In tot acest timp Patriciu detinea Adevarul unde el a creat conceptul de ziar de seara gratis. Ziar care a rupt in acele vremuri unde saracia era tot mai prezenta. Sigur multe dintre ele au sfarsit pe borcanele de muraturi, dar am si acum in minte coada de oameni care luau adevarul de seara dupa ce era lasat de un logan alb obosit prin diverse zone.
Revenind la mic.ro Patriciu a facut marea greseala sa creada ca inca se mai afla in Romania anilor 90 si nu cea a anilor 2010. Pur si simplu a mers la rupere ca el e cine e plus mai are un trust de presa in spate si nu vrei sa te pui cu el. Anumiti furnizori, chiar si cei care aveau magazinele din franciza au acoperit o parte din pierderi cu banii proprii, insa deja era prea mult raportat la acele vremuri. Bancile daca nu ma insel nu aveau o problema cu imprumuturile cerute insa garantiile cerute erau mai mult decat el putea, mai ales ca faima de rau-platnic i se dusese in piata. Caz tipic de om care s-a crezut foarte destept intr-o Romanie pe care n-a mai inteles-o.
In mare e ce zici tu dar povestea e putin mai lunga.
L-au furat si „capusherit” gramada de „prieteni”. S-a inconjurat de o gramada de „yes men” platiti regeste, unii fara nici o tangenta cu retail-ul si altii niste tepari. Magazinele au cumparat prin intermediari si nu direct de la furnizorii mari din ce am inteles. A tocat bani pe tampenii: vineri la pranz inchiria avion si zbura cu camarila lui de directori la Atena la un restaurant inchiriat unde lasa o garla de bani si se intorceau dupa cateva ore. Desi se dadea el mare adevarul e ca nu se pricepea la afaceri. In privat nu e ca si cand faci afaceri cu statul unde impingi o valiza de bani si iei alte trei fara concurenta, fara probleme.
Ciocanul – asa e, a fost supt de bani de tot felul de „binevoitori” si „specialisti”. Ar fi interesant sa le stim numele, si pe unde mai sunt.
@dorel
Interesant ca sa ce? Sa le trimiti hatemail ca au supt sangele poporului?
Personal, nu inteleg deloc fascinatia asta sa stii cum il cheama pe cutarescu care s-a imbogatit din frecat menta sau sifonat bani de la altii. Jumate din atara s-a imbogatit din frecat menta si tepe, cealalta jumate traieste in saracie pe salarii la misto. Si mai exista o nisa de clasa mijlocie prin orasele universitare, care au un venit legitim si pe merit.
Iar numele, pentru ca asa era la moda in perioada 2008-2016, erau publicate peste tot in presa de business, cand era la moda sa ai titlul de manager in CV, respectiv lumea se batea cu caramida in piept pentru succese imaginare si isi cumparau premii. Tot ce trebuie sa faci e sa folosesti google:
https://www.businessmagazin.ro/analize/comert/noile-capele-luminate-ale-lui-patriciu-8776470
Cand ne construiam casa, Mic.ro era SINGURUL magazin din sat care avea aer conditionat (!!), curatenie si produse cat de cat OK la raft. A fost mare tragedie cand s-a inchis, mi-era frica sa imi iau orice in afara de apa si biscuiti de la magazinele locale.
Mare pacat ca a (fost) falimentat, a fost intr-adevar o gura de aer proaspat in comertul obosit din Bucuresti si mai ales imprejurimi.
Nu stiu ce sa zic. imi aduc aminte ca mic.ro avea niste preturi mari, dar mari de tot la toate produsele. am intrat o data sau de 2 ori sa cumpar ceva si cam atat. fuga la hypermarket care nu era chiar asa departe.
Mic.ro era retea de magazine de „convenienta”, adica „la piciorul blocului”, normal ca aveau preturi mai mari decat la hyper/super market.
Acum, daca erau mult prea mari, nu stiu sa spun.
omul confundă minimarketul cu hypermarketul și are păreri.
Conceptul este ca omul cand vine de la serviciu are un magazin de convenienta in drum, aproape de casa si intra sa mai cumpere cateva lucruri; sau acasa descopera ca nu are tigari/paine/faina/Delikat/detergent/etc si doar coboara in papuci la magazin.
@MihaiC: faza e ca acum posibil sa gasesti mai ieftin la Mega decat in Hyper, cel putin anumite produse
@punKreas
Intotdeauna vei gasi cateva produse mai ieftine intr-o retea de magazine decat in altele. De obicei nu sunt aceleasi produse mereu, fiecare retea are promotii.
Dar banuiesc ca pot fi cateva produse pe care o anumita retea le poate cumpara mereu la pret avantajos (ceva similar cu private label).
Nu inteleg cum a dat faliment sau de ce a intrat in ceva falimentar ca isi permitea sa plateasca cosultanta prin New York sau Londra. A facut de capul lui sau cum?
Am citit undeva declaratia cuiva care lucra pentru Patriciu in perioada aia. Se credea Dumnezeul afacerilor si pierduse total simtul masurii. Omul a povestit cum a intrat unul in birou sa ii arate ceva pagina Web si Patriciu i-a explicat aluia ca nu sunt bune fonturile alea si a stat sa ii arate si cam ce ar trebui sa puna acolo.
Voia sa traga si el un tun mic, doar ca in mediul privat nu merge asa. Orice profesor de ASE ar fi fost in stare sa ii spuna ca nu merge o astfel de abordare. Era suficient sa te uiti la rata falimentului pentru societati comerciale mici cu deamanantul.
Articol de la vremea respectiva (cifrele sunt la final):
https://www.businessmagazin.ro/actualitate/de-ce-a-dat-faliment-mic-ro-9347975
Si ca sa citez acelasi articol, fraza asta exprima perfect problema cu mic.ro:
„O singură problemă împiedică însă operaţionalizarea acestei scheme, brevetate în alt context: faptul că spre deosebire de Petromidia principalii creditori ai afacerii sunt privaţi.”
Nu a mers combinatia pentru simplul fapt ca Patriciu, in aroganta si ignoranta lui, a uitat ca sifoanele cu statul (platite de cetateanul fraier cu leafa, si care nu se poate ascunde de taxe) nu merg si la privat.
Cumva este si o lectie pe care societatea romaneasca inca refuza sa o invete. De fiecare data cand ne intrebam de ce sunt salariile mici si taxele prea mari (in raport cu cu calitatea serviciilor pe care le finanteaza), motivul e unul simplu: cineva ales democratic impreuna cu sinecurile lui se imbogatesc din combinatii precum Dinu Patriciu, apoi se imbata cu propriul lor succes si isi imagineaza ca sunt politifcieni/specialisti/afaceristi legitimi si geniali.
Pentru ca faliment nu inseamna ca patronul pierde bani.
Zice Vali „. Dacă avea banii pe care pretindea că îi are, scotea din buzunar niște milioane de euro și recapitaliza afacerea. Dar n-a făcut-o, așa că Mic.ro s-a dus pe plaiurile veșnice ale vânătorii, cu datorii de 160 milioane euro. Furnizorii fără chip și nume au suportat paguba.” … pai tocmai, daca scotea banii din buzunar el era ala care acoperea paguba aia, daca businessul chair nu mergea.
Salariile au mers, bonusurile au mers, si la un moment, cand morisca se strica, unii raman cu buza umflata si parte din masa credeala care e mai mereu golita deja.
„Greșeala a fost că nu avea logistica pregătită pentru asta”
Eu as zice ca greseala a fost sa vii in 2010 cu o idee care poate ar fi mers in anii 90: magazine de dimensiuni foarte mici, la „piciorul blocului”. Practic niste chioscuri in care poti sa si intri si sa faci doi-trei pasi.
In 2010, lumea se schimbase, voia deja varietate. Chiar nu mai accepta nimeni „saracia” din acel chiosc: un singur fel de bere, un singur fel de iaurt, un singur fel de pasta de dinti, etc. Mic-ul creat langa blocul meu avea alaturi un magazin de cartier, Magazinul avea patron roman care era non-stop acolo. Avea suprafata minim dubla. Avea varietate mare, ca e un cartier mixt si patronul era tot timpul atent la asta. Gaseai si bere Leffe, gaseai si bere la pet de 2 L. In 3 luni de zile de la lansare, mic-ul era complet gol. Falit, fara clienti. Toti erau alaturi. In fapt, magazinul ala e inca acolo, nici macar invazia de MegaImage-uri din cartier nu a reusit sa il doboare.
Pe scurt: o idee stupida si un faliment mizerabil, marca Patriciu: „iau marfa, nu iti mai dau banii niciodata, ca asa face un afacerist adevarat”
Ideea, in principiu era buna, dar implementarea a fost dezastruasa.
Fara o strategie de preturi diferentiate pe zone.
Fara planograme stabilite – magazinele erau de dimensiuni si forme diferite, vanzarile pe produs nu erau aceleasi in toate locatiile => stocuri mari de produse scumpe cu rotatie mica.
Fara o strategie de logistica clara, fara un program de comenzi automate.
Fara o analiza de potential clienti inainte de a alege o locatie – singurul criteriul ferm era chiria (maxima) => magazine infiintate in locuri mai izolate, departe de fluxul de persoane.
Am eu un magazin mic (cam cat un mic.ro), in fata blocului. Am si mega image nonstop langa el.
Raportat la costuri, la ala mic sunt convins ca sunt vanzari mai mari (e afacere de familie, au fix 2 vanzatori pentru 8-22, L-D si un alt membru al familiei care se ocupa de aranjat la rafturi, descarcat, etc)
Aia la mega au mai multi oameni dedicati doar pentru paza si sa se ocupe de mizeria aia de aparat de la retuRo. Au ajuns sa puna anunt pe el ca intre 22:00 si 6:00 e oprit ca face prea multa galagie si deranjeaza vecini, dar paractic la ala e coada mereu, la fiecare 20 de minute tre sa vina careva sa schimbe sacul.
Sa nu uitam ca aproape toate magazinajele mic.ro aveau cate o măgăoaie de imprimanta multifuncționala care ocupa spațiu aiurea. Cata cerere poate sa fie pentru copiere/scanare si câți bani poți sa faci din asta?
In esența, retailul e o afacere simpla: cumperi pe credit, vinzi cash. Cash flow-ul duduie, ești dominant pe piața=impui propriile condiții.
Doar ca mai trebuie sa știi lucruri despre aprovizionare, adaos comercial, logistica, strategii de merchandising si marketing. Ceea ce Patriciu a vrut sa facă cu oameni care aveau sute de diplome luate in alte domenii.
Marele patron a avut o idee mareata, iar apoi angajatii lui trebuiau sa o implementeze, ca doar d’aia ii platea, nu? Cum adica „se analizeaza ideea si daca nu e fezabila, se arunca la cos? Tu nu auzi ca e ideea lui marele patron ?!?”
La vremea respectivă eu am crezut că Patriciu voia doar să spele niște bani, nu să facă profit.
Pur și simplu mă uitam la dubele alea (magazine mobile) cum staționau tot timpul cu motorul pornit (ca să alimenteze frigiderele) și-mi dădeam seama că îi rupea la costuri. Iar asta se vedea și în prețul produselor, care era mărișor. Nu trebuia să fii expert ca să-ți dai seama că treaba asta nu poate dura la infinit.
Dacă pentru început voia doar să câștige cotă de piață ar fi fost de înțeles să meargă pe pierdere o perioadă, dar cota se câștigă cu prețuri mai mici decât la concurență, ori Patriciu n-a făcut asta.
Singurul lui avantaj era proximitatea. El se adresa unor oameni comozi care nu voiau să meargă mult până la alt magazin. Doar că nu toată lumea avea bani, iar mulți preferau să meargă mai mult, dar unde era mai ieftin.