„Pentru tine”, a face lucruri pentru tine

1999, tipografie în Topkapi, Istanbul.
Pentru cine nu știe, mașinile rotative din tipografii arată ca un fel de locomotivă de tren, au și dimensiunea aia, în care hârtia intră ca dintr-un sul de hârtie igienică pe o parte, iar pe partea cealaltă ies ziare.
„Sulul de hârtie igienică” poate avea 4-5-800 de kg, în funcție de tipul și calibrul tipografiei.
Omul vostru cristici era „pălmaș”, adică făcea muncă aproape necalificată. Aia e, atât poți face la 20 de ani.
Șeful de echipă era un turc bătrân, care avea tabietul lui de turc: la ora 11 (cred) oprea mașina cu totul, și facea un ceai mare pe o sobă din fontă, un godin, ceai cu care servea pe toată lumea.
Suntem în noiembrie-decembrie 1999, într-un Istanbul friguros; în hală era cald de la godin și de la mașini, iar la ora 11 ne adunam toți tipografii să bem un siyah çayı (ceai negru) îndulcit cu küp şeker (zahăr cubic), prezentat aproape ca in poza asta. Unii turci se respectă maximum.

Pauza de 15 minute pentru ceai, apoi munca se relua până la ora 14-15, când venea masa, la sufertaș.
Pentru că eram 4-5 români (toți de aproximativ 20 de ani), care dormeam într-o cameră din tipografie, bătrânii turci nu mâncau totul și ne lăsau din mâncarea lor, să avem și la cină.
Mecanicul tipografiei era un tip până în 30 de ani, să îi spunem Selim (sau Ahmed, sau Mustafa, nu mai știu numele lui).
Mustafa era un tip foarte interesant. În fiecare dimineață venea printre primii la serviciu (bine, noi eram primii, că dormeam acolo).
De fiecare dată când îl vedea vreunul din noi, ne chema să-l vedem de departe.
Îmi aduc aminte de pardesiul lui verde mătasea broaștei, până la genunchi, și cămășile lui albe scrobite. Dacă nu știai că e mecanic, credeai că e „gigolo italiano”, sau vreun om de afaceri.
Venea mergând tacticos, unoeri fumând, și foarte des avea niște pogača în mână, pe care o mânca de parcă ar fi avut icre negre și voia să vadă toată lumea că are icre negre. Pe ușa tipografiei intra ca un boier fanariot.
Mergea tacticos până la magazie, intra în magazie, apoi ieșea în hainele de lucru, niște salopete extraordinar de soioase, pline de ulei și cerneală.
Muncea toată ziua, se băga pe sub mașini, cu chei și ulei (o tipografie foarte veche), având respectul maxim de la bătrânul șef de echipă. Bineînțeles, la ceai era primul servit, la fel și când venea masa, era primul tânăr servit (repet, nu avea 30 de ani gagiul).
La ora 18 se încheia lucrul. Mustafa intra soios în magazie, stătea 15-20 de minute, iar când ieșea arăta exact ca la venire, ca scos din cutie.
Au trecut 20 de ani, iar omul vostru încă își aduce aminte de acest om, cu care a lucrat mai puțin de o lună.
(pentru cine mi-a cerut să povestesc despre ţiganul turc, patronul de la reciclabile, nu aceasta este povestea. dacă vreţi, revin despre Istanbulul lui 1999, văzut de un tânăr de 20 de ani fără bani în buzunar)

Am crezut tot timpul că „pentru tine”, „să faci lucruri pentru tine” înseamnă să fii egoist. E parțial adevărat. Zilele astea am înțeles cumva conceptul corect de „pentru tine”.
Trebuia să mergem la o mică petrecere și am vrut să-mi calc o cămașă, o pereche de pantaloni, să lustruiesc pantofii… din astea.
Persoana cu care trebuia să merg a zis:
– De ce faci toate astea, că doar nu e nimic special. Ne întâlnim să mâncăm ceva și să bem bere. Nu vine nimeni special, nu e nevoie să venim prea eleganți.
– Dacă am o pereche de pantaloni de in călcați, și o cămașă din bumbac călcată, nu înseamnă că sunt elegant. Sunt doar casual, cel mult „smart casual”. Faptul că le calc, chiar dacă mă întâlnesc cu „oameni normali”, o fac pentru mine. Vreau să fiu cât de cât aranjat pentru mine.
În momentul ăla m-a lovit revelația. Acest concept de „pentru mine”, în ideea asta, a fost cam necunoscut mie.
Am asociat întotdeauna acest „pentru mine” cu o formă de egoism; iar majoritatea celor cu care am vorbit consideră cumva că acest concept acționează în mod egoist. Adică, mi-l explicau ca un mod egoist. „Mai fă lucruri și pentru tine, nu te mai gândi să-i ajuți pe alții, fă numai pentru tine!”
Dar nu e nevoie să fii egoist pentru a face anumite lucruri „pentru tine”. Poți să fii cel mai bun om, și totuși să faci multe lucruri doar pentru tine.
Am să încerc să mă îmbrac mai puțin ca un boschetar, pentru mine.
Aș putea să fiu un bețiv, pentru că îmi place foarte mult vinul, dar nu o fac… pentru mine; pentru respectul față de mine.
Pot să înjur teribil de mult, iar uneori nu mă puteam controla. Acum mă pot (cât de cât) controla, și îmi dau seama că o fac…pentru mine.
M-am apucat de slăbit pentru că mie nu îmi mai plăcea cum mă vedeam în oglindă.
Știu, toți cunosc din astea, numai ca no, eu abia acum am aflat.
– Care e treaba Cristi, vrei să impresionezi?
– Da. Pe mine.

Ce legătură au cele doua texte de mai sus cu poza de mai jos?
Acum vreo două luni am scanat niște albume vechi de familie. Familie de brăileni.
Mă uitam la pozele astea interbelice și… cât de eleganți erau oamenii! Îmi plac pozele, îmi place ce văd în poze…
Iar dacă aș putea încerca să copiez puțin din elegantă interbelică, aș face-o… pentru mine.
Oamenii din poză erau la plimbare prin Vatra Dornei. Nimic special, cred, poate doar se duceau „să mănânce ceva și să bea o bere”.

Apropo că cei din poză sunt brăileni, dacă doriţi, puteţi face o oarecare comparaţie a ce am povestit cu ce se întâmplă azi în Brăila, în textul scris tot de mine, în vară, chiar de Ziua Marinei: Brăila merită mai mult

Tipografia din clipul de mai jos e pe sfert cât era cea din Topkapi, aceasta este mult mai noua decât aceea din poveste, dar cu acest clip vă puteți face o idee despre ce înseamnă o rotativă, și ce ar presupune o muncă de mecanic la așa ceva: