Dispariția sistemului de învățământ

Ceea ce știm noi drept sistem de învățământ românesc de masă este o instituție relativ recentă din punct de vedere istoric, cam un secol și jumătate, undeva la cinci generații. Una din bunicile mele era semianalfabetă, 4 clase erau de ajuns pentru fete, scria impecabil dar zecimalele o intimidau. Altă străbunică știa doar să citească, scrisul era jale, cel mai probabil învățase acasă să citească.

Dacă eu am cunoscut personal astfel de oameni e ușor de imaginat la scară istorică tinerețea sistemului de învățământ de masă printre români. Comparativ cu biserica sau armata care au secole multe din punct de vedere instituțional, învățământul de masă este o chestie relativ recentă.

Tot ce se naște trebuie să moară

În timpul vieții mele am fost martor direct la dispariția unor instituții, să dăm doar două exemple: telefonia fixă și ziarele (revistele). Chestii tot așa recente, un secol – un secol și ceva, aparent bine înfipte în societate, dar care s-a spulberat la primul contact corp la corp cu avansul tehnologic. Număr mare de angajați, aparent flux financiar suficient, interes în rândul populației – doar că mâncate de corupție pe interior, incapabile de reformă și adaptare. Au făcut puf! și au dispărut complet în mai puțin de un deceniu de la momentul declanșării primei crize majore. Și acum știu locul unde zace îngropat sub tencuială cablul de telefonie fixă, cu mâna mea am întins gletul și a fost un sentiment foarte plăcut.

Client țepuit, vânzător țepar

Nu are rost să intrăm în detalii, sistemul de învățământ nu mai satisface de multă vreme necesitățile clienților. Produsul final este de calitate proastă și cantitatea de materie primă (copiii) scade de la an la an. Diplomele care ar trebui să fie dovada deținerii unor cunoștințe și competențe sunt niște bucăți de hârtie care nu atestă nimic. Părinții care vor și pot plătesc meditatori pentru materiile pe care se axează copilul.

Sistemul este profund disfuncțional, lipsit de capacitatea și dorința de adaptare la ceea ce se întâmplă în lumea reală. Profesori care în al treilea an școlar de pandemie refuză să învețe să își seteze sistemul pentru predarea online, trebuie să vină cineva să se asigure că toate funcționează. Sindicate care blochează cea mai mică tentativă de scoatere din sistem a unor profesori cu evidente probleme la mansardă. Directori incompetenți care nu sunt în stare să-și organizeze micțiunea zilnică, nu mai vorbim să asigure funcționarea unei școli – în sensul în care măcar profesorii să-și țină orele.

Școlile bune

Să vorbim puțin și de „școlile bune”. Indiferent că e vorba de gimnaziu sau liceu, „școlile bune” funcționează pe bază de prestigiu, adică există câțiva profesori buni care creează tracțiune, atrag copiii buni. Câțiva profesori buni + copii buni = rezultate bune = prestigiu. Dar ca orice chestie bună din țara românească și „școlile bune” sunt imediat căpușate: influență politică via inspectorat, transferuri de-a sula de profesori incompetenți și elevi tâmpiți. Până la urmă părinții își trimit copiii la „școlile bune” pentru mediul în care se vor găsi aceștia, copiii cât de cât normali. Știe toată lumea secretul: și elevii de la „școlile bune” fac meditații în draci. Sau mai ales elevii de la școlile bune. Din punctul de vedere al clientului se plătește de două ori pentru aceeași marfă, dar asta nu este ceva nou în România.

Statul în contracție

Statul român este în plin fenomen de contracție, a renunțat treptat-treptat la îndeplinirea majorității funcțiilor sale. În acest moment statul român funcționează ca un aspirator de bani pentru o clasă politică care nu se mai satură să fure, indiferent de forma în care sunt colectați banii, de la taxe și impozite care nu își ating obiectivele, până la furturi pe față sub forma inflației, schemelor piramidale și falimentelor acoperite din bugetul public. Ruptura dintre cetățeni și stat nu este un fenomen recent, a început în perioada instaurării cu forța a regimului comunist, de atunci s-au rupt legăturile statului cu românii, a fost o scurtă revenire după decembrie 1989, dar cum la putere au rămas activiștii de partid sfâșierea țesăturii politice a continuat și vom vedea în continuare scăderea ratei de participare la vot. Cel mai probabil prin 2050 se vor vota ei între ei.

Ideea este că statul român nu va face nimic pentru remedierea sistemului de învățământ românesc. Nu știe, nu vrea și nici nu poate. La un moment dat pur și simplu îi va abandona pe cei câteva sute de mii de angajați ai Ministerului Educației. Nu ar fi prima dată când statul român renunță la o întreagă ramură industrială. Și industria de apărare era strategică și industria siderurgică era strategică și mineritul era strategic. Când n-au mai fost bani și nu s-a putut privatiza au dat oameni afară și au închis prăvălia. Da, au fost proteste, s-au tăvălit unii pe jos – dar s-a închis prăvălia.

Când și ce va fi

Pariul meu este că înainte de crahul demografic al României – prognozat pentru anul 2050 – poate cu un deceniu, poate mai mult, va intra în colaps și sistemul de învățământ public. La un moment dat nu vor mai fi bani pentru plata profesorilor și vor începe comprimările de personal, indiferent de formă și indiferent de proteste. În sistem vor rămâne proștii, cei deștepți vor fi fiind plecați de multă vreme, fie în mediul privat, fie vor fi la pensie (și își vor completa veniturile predând online la școli private). Proștii vor accelera decăderea sistemului până la punctul la care meseria de „profesor” va fi întâmpinată cu aceeași deriziune cu care sunt întâmpinați azi cei care își zic ziariști și politicieni.

Să mergi la școală în sistemul de stat va fi sinonim cu lipsa educației și încet-încet angajatorii îi vor trece pe lista de așteptare pe cei cu diplome de la școli de stat (dacă nu cumva asta se întâmplă deja). Cred că voi apuca să trăiesc să văd asta.