Din tabără

Zilele trecute a apărut o știre cu o excursie școlară care s-a terminat nasol pentru toți participanții. Aparent copiii au fost bătuți, profesoara dă cu subsemnatul pe la autoritățile școlare și poliție. Ocazie pentru un articol aici pe blog și pentru destule comentarii în care lumea se laudă sau își amintește de ce tâmpenii făcea prin aceste excursii, dar majoritatea doar la nivel extrem de larg, “Ce animale eram!”

Mie mi-a provocat un șir destul de lung de amintiri ceva mai concrete. Întâmplări haioase sau mai puțin haioase petrecute în excursiile și taberele în care am fost.

Concret, 99% din aceste excursii și tabere au fost cu o prietenă foarte bună de familie, profesoară și dirigintă la o școală aflată în celălalt colț al orașului. Primele ture, când eram mai mic decât restul copiilor a avut grijă mai îndeaproape de mine, de cele câteva ori când eram de o vârstă cu ei, eram doar încă unul la număr, apoi încet încet am ajuns supraveghetor “undercover”. Destulă vreme m-a ajutat fața să mă integrez destul de bine, să nu fiu privit ca “dușmanul” ci ca unul din “gașcă”. Și chiar și după ce era evident că sunt mai apropiat de vârsta profesorilor decât a copiilor, tot am reușit să mă apropii de ei suficient cât să le câștig încrederea și să nu se ascundă de mine când făceau câte o boacănă. Am dormit cu ei în cameră, am fost cu ei în oraș, am fost cu ei în pădure, am fost cu ei la băut. Ba chiar le-am luat eu băutură din magazin. Nu s-a întâmplat niciodată nimic deosebit. Eram de-al lor, ba chiar un fel de lider. Când ziceam eu halt, cam era halt. Mă mai suna profesoara din când în când că nu îl găsea pe nu știu cine. “E cu mine!” Se culca liniștită. A doua zi ăla era prezent la apel și întreg.

Cea mai veche amintire, la Poiana Izvoarelor, în plimbarea de dimineață am găsit căprioara sfâșiată în drum. Cabanierul a zis că au fost lupi. Am făcut calea întoarsă destul de repede.

Un pic mai încolo, eram maxim a clasa a 8-a, copiii erau a 5-a sau a 6-a, am ajuns să îl pocnesc pe unul. Erau mulți copii și locuri puține. Majoritatea banchetelor autocarului aveau câte 3 pasageri. Știu, protecția muncii, siguranță, etc. Era 1993 sau pe acolo, nu ținea nimeni cont de lucrurile astea. Așa că eu am nimerit cu 2 fete. Una cu rău de mașină level 1000 și prietena ei cea mai bună care venise mai mult că să îi țină de urât și să o ajute. Vomita fata aia la fiecare viraj. N-a mâncat și n-a băut nimic până nu a ajuns acasă și asta e ceva, o să înțelegeți imediat de ce. I-am tras perdeaua, la un moment dat i-am pus o bandană sau un batic pe ochi să nu mai vadă nimic. Asta parcă o mai liniștea dar cât să meargă ca orbetul. Și-o dădea jos, bleah! Când ne dădeam jos fata era super ok, la cât reușeam eu să realizez la 12, 13 ani. Am stat după coada ei peste tot. Și la un moment dat puștimea toată s-a cam prins că era ceva acolo, eu eram totuși “the new guy”, de la altă școală, era prima zi (și cu 99% dintre ei și ultima) în care ne întâlneam. Și a început corul, râsete înfundate, sunete de pupat apărute de nicăieri, tot tacâmul, probabil că știți despre ce vorbesc. Totul a culminat la Fundata, Brașov. Golanul șef, de o vârstă cu mine, care cucerise triumfător bancheta din spate la îmbarcare în timp ce eu stăteam bine mersi undeva în prima treime, așezat strategic exact lângă fata asta, că ea acolo se simțea cel mai bine și nimeni altcineva nu mai dorea să stea lângă ea. Revin, golanul șef s-a mișcat tiptil până pe bancheta din spatele meu și a început pe serpentinele alea să tot dea cu pumnul sau cu piciorul în spătarul nostru. Asta oricum avea convulsii de vomă, că de ieșit oricum nu mai ieșea nimic, ăsta bum bum bum, minunat, nu altfel. “Bă termină!” El “hihihihi, pupupu, hahaha”, bum bum bum. “Bă, ești cu capul?” El “iubire eternă, pupupu”, bum bum bum. Am ieșit pe culoar și m-am întors spre el. “Bă, ai de gând să încetezi că ne deranjezi pe toți?” El “Ce bă, dacă ești cu diriga crezi că ești special?” “Nu, nu de aia sunt special.” “Dar?”, poc! Cred că l-am lovit în obraz, nu mai știu. Rumoarea a crescut instantaneu așa că profa din față a strigat imediat, ce se întâmplă acolo… Nimic, l-am bătut pe Gigel la “avioanele”! Omul s-a dus cuminte pe bancheta lui și nu ne-a mai deranjat toată lunga zi care a urmat.

Că pe la 3 sau 4 după amiaza, duminică, la marginea Fundatei, s-a stricat autocarul. Da’ s-a stricat băi băiatule. Era șoferul plin de ulei din cap până în picoare când a zis că nu are ce să-i facă. Și uite așa a pornit profa prin sat să caute un telefon. Singurul era la primărie. Primăria încuiată. Primarul era la un grătar, evident beat turtă și cu greu a înțeles că e musai să dăm un telefon la București. Până au găsit ăia alt autocar, alt șofer, mecanici, până au ajuns ăia în vârf la Fundata a trecut vreme. Din punctul meu de vedere a fost o după amiază extrem de plăcută, inclusiv drumul înapoi. Am încercat să țin legătură cu “Serpentină”, da, numele chiar nu mi-a rămas în cap, dar mai mult de 2 sau 3 scurte întâlniri întâmplătoare nu am mai avut. Deh, pe vremea aia Balta Albă era departe rău de Militari, mai ales pentru doi copii de vârsta noastră.

În 1999, eram în perioada imediat premergătoare ediției de toamnă a bacului, la care eram abonat, am fost la “Căprioara”, în Dâmbovița. Am prins acolo eclipsa. Mă plimbam în jurul lor să văd care are ochelari corespunzători și să le explic ce se întâmplă. N-am avut prea mulți clienți.
Tot acolo știu că au organizat o excursie la Peleș pe care eu am sărit-o elegant, că ar fi fost a 7145-a oară când mergeam acolo, de fiecare dată când era o excursie care se apropia de Valea Prahovei, ajungeam la Peleș. Exact nu mai știu ce s-a întâmplat dar am ajuns să mă plimb cu 2 fete, care au evitat și ele Peleșul, prin Bușteni. Ne-au cules pe drumul de întoarcere de la fabrica de hârtie.

Nu mai știu exact anul, dar cam tot în perioada aia, eram lângă Brașov. Dârste? Dâmbu Morii? Știu că e între Timișu de jos și Brașov. Faci stânga pe lângă un canton CFR și mai mergi câteva sute de metri. Acolo l-am legat pe unul de un copac în fața cabanei. După ce m-a agasat o zi întreagă cu niște glume proaste am ajuns să îl ameninț, mai mult în glumă, că îl leg de copac. A continuat. Am găsit un cablu prin bătătură, pe el l-am luat pe sus, l-am legat de copac. Restul copiilor au început să țipe așa că s-a sesizat profesoara și a venit să vadă ce se întâmplă. I-am explicat scurt că l-am legat de copac și după aia în particular și de ce am făcut-o. Aia a fost. Cu puștiul am rămas amic o perioada și după ce s-a terminat tabăra.

La Baia Mare eram student. Am rupt eu lanțul și am ieșit din căminul (lagărul?!?) în care eram cazați, cu paznic la poartă. I-am arătat buletinul și i-am zis că se lasă rău dacă mă oprește, și m-am dus la crâșmă de unul singur. Am agățat barmanița (de atunci am rămas cu o slăbiciune pentru numele “Alina”), și când m-am întors m-am culcat în camera fetelor, după ce am dat toți băieții afară. Sunt convins că mulți vor înțelege absolut greșit întâmplarea. Nu s-a întâmplat nimic demn de menționat. Nu s-a întâmplat nimic tocmai pentru că m-am întors la timp să nu se întâmple nimic. Mie îmi ajunsese (nu că dacă nu mi-ar fi ajuns aș fi încercat cu copilele alea, cui se gândește la așa ceva, le precizez că există doctori specializați, vă recomand cu căldură să îi vizitați) iar dârlăii a două zi își făceau patul cu sârguință că le-am zis că eu nu pot dormi în camera lor în condițiile respective.

Tot acolo, în exact același ciclu de tabără mai era un grup din Constanța, ceva mai mari. Masculul Alfa, era tot timpul pe terasă, cu o cola, un redbull, cu lanțul de câine din aur la gât, numai figuri și scheme pe el. Se cam râcâiau cu băieții mei. Până m-am așezat la masa lui neinvitat și l-am întrebat dacă realizează că eu sunt MEREU lângă ei și l-am rugat să își mute catrafusele pe mesele de pe capătul lor al terasei. El n-avea de unde să știe ce reprezentam eu acolo așa că s-a executat fără comentarii, cel puțin față de mine.

La întoarcerea de la Baia Mare a mai fost o fază mișto. Una din fete, copilul mamii, un pic rotofeie și cu un troller cât ea de mare după ea, singura cu telefon mobil, s-a plâns constant prin telefon de mâncare, de curățenie, de liniște. Nu că ar fi fost totul perfect, dar nu era nici pe departe atât de rău pe cât se plângea răzgâiata. Când să coborâm din tren, era cam 6 dimineața cred, mersesem cu trenul mai mult de 14 ore, că fusese nu știu ce inundație și ocolisem pe la Zalău, Oradea și nu mai știu pe unde, în ușa trenului, de jos dă buzna o cucoană dolofană care practic aruncă din tren vreo 2 copii că nu avea loc de ei. De mine nu a mai reușit să treacă și i-am zis că o rog să aștepte câteva minute că e o tabără de copii care trebui să coboare și o să aibă timp să se urce după. “Stiuuuuu, copilașul meuuuu!!!!”. JOS! Evident copilașul ei a apărut ultimul, suflând din greu deși trolerul îl trăgea o profesoară.

Alta, mult mai amuzantă, cel puțin pentru mine, și mult mai recentă, a fost la Sălciua, lângă Turda. Eu am ajuns acolo cu motorul, restul lumii cu autocarul și 1 copil a venit cu mașina mamei, care a și stat cu noi în tabără, pe altul l-au adus părinții, și la plecare au venit să îl ia, că copilul lor nu circulă cu autocarul. 2000 de kilometri de condus pentru că copilul nu circulă cu autocarul.

Eu trebuia să ocup o camera dublă cu șoferul. Ǎla a făcut nazuri că el e om căsătorit, serios… Bine, mă, fie ca tine. Lasă că dorm eu într-o cameră cu un copil. Cea mai bună cameră din toată cabană era singura care avea 2 paturi simple și pe aia o viza dom’ șofer, lângă ușă, lângă bar, lângă router-ul wifi. “Dar ca să fie totul ok, să nu existe comentarii din partea nimănui eu și băiatul ăsta (iarăși un caz “social”, nu prea îl simpatiza nimeni), luăm camera cu 2 paturi simple”. Profa a zis “Corect!”, șoferul a ajuns la etajul 2, în partea ailaltă a cabanei unde nu era nimic, doar gălăgie, că restul copiilor deja despachetarseră.

De data asta nu a mai băut nici un copil nimic, că fetele de la cabană mi-au dat mie cheile de la frigider, când am prins-o pe prima la 5 dimineața chiaună de somn întorcându-se de la baie și i-am cerut o bere. “Ia tu cheia, le plătești la final”. Chiar le-am plătit pe toate, dar a trebuit ăla să facă reaprovizionarea la mijlocul săptămânii.

Am fost și în salină la Turda. Am înjurat un pic. Am vrut să iau un bulgare de sare. Nu aveau decât cărămizi ambalate. De la Cacica. Idioților, ați lăsat exploatarea expusă (nu se mai exploata propriu-zis, era doar ca exemplificare), chiar nu puteți sparge câțiva bolovani să îi vindeți doritorilor?

Și că am zis de Cacica. Am fost și la Gura Humorului. A fost acolo cea mai bună mâncare de oriunde. Făcea femeia aia mâncare ca pentru copiii ei. Au fost câteva nazuri în prima zi, după aia mâncau toți tot.

Nicăieri nu au existat bătăi, beții, distrugeri, poliție sau anchete, nu mai vorbim de sarcini sau alte năzbâtii.

Un element comun în toate a fost numărul însoțitorilor. Profa nu a fost niciodată singură. Întotdeauna a existat minim încă un cadru didactic însoțitor oficial, adică așa era încadrat pe manifest sau cum îi zicea și minim încă unul dar de obicei cel puțin doi neoficial. Plus câte un bunic, părinte sau altceva, printre ăștia mă încadram de obicei și eu, ca să ajungă la numărul minim pentru organizarea taberei. Proporția a fost mereu de un adult la 3 4 copii, chiar și mai mult uneori.

Nu am o concluzie propriu-zisă. E doar un șir de amintiri punctuale. Cele mai multe dintre ele probabil, în ziua de azi, s-ar lăsa cu anchete ale poliției și, cu mine și posibil și cu profesoara, la pușcărie sau la balamuc. Ce mi se pare însă trist e că acele întâmplări nu au fost considerate greșite sau anormale nici măcar de părinții acelor copii. Iar copiii de atunci sunt părinții de acum. Și avem anchetă pentru câteva palme acordate unor hăndrălăi beți.