„Mai binele e dușmanul binelui”

A zis Vali pe undeva, nu mai știu dacă într-un articol sau dacă într-un video de pe YouTube, cam aceeași chestie pe care o s-o scriu și eu mai jos. Pe scurt, asta din titlu, „mai binele e dușmanul binelui„. E drept, în forma asta, poate fi prost înțeleasă, iar eu vreau să mă refer la o singură nuanță.

E toxic să te compari cu alții care au mai mult decât tine. Mai exact „mai binele altuia e dușmanul binelui tău„. Asta se leagă un pic și de o discuție pe care-am avut-o printr-o ședință a board-ului editorial al acestui site, dar se leagă un pic și de o alta pe care-am avut-o eu în particular cu altcineva.

Eu am mai zis pe-aici că sunt ateu, dar asta nu înseamnă că nu găsesc utilitate în religii. Sau în rugăciuni. Hai să pornim de la cea mai celebră, „Tatăl nostru„, și să ajungem la una dintre mantrele de care ne-mpiedicăm pe la mai toți experții în dezvoltare personală: „practice gratitude„.

Dacă n-ar fi o poezie învățată pe de rost și lipsită de orice semnificație pentru majoritatea, care-o iau drept un soi de obligație și nu-și bat capul s-o citească printre rânduri, atunci respectiva rugăciune ar avea două mari merite:

1. în principiu, este fix definiția lui „practice gratitude” – „pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi” e fix asta, e o mulțumire pentru că ai o masă și ai ce pune pe ea în fiecare zi. Mai interesantă însă e practica de la catolici sau protestanți, unde rugăciunea dinaintea mesei e fix „practicing gratitude„, iar exemple sunt zeci de mii în filme, alea cu „mulțumesc, doamne, că m-ai ajutat să trec peste o zi grea, că am toată familia în jurul meu, că Gigel a luat nota 10, că avem mâncare pe masă, amin„
2. funcționează ca o formă de psihoterapie, până la urmă, iar bucata relevantă e „și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri„. Asta funcționează (sau ar trebui, cel puțin) pe două paliere: iertarea celuilalt/celorlalți și iertarea proprie. Mai pe românește, te ierți tu pe tine pentru prostiile pe care le-ai făcut ca să nu mai trăiești cu rușinea și sentimentul de vinovăție

Similar, alte apucături – deși pot fi numite obiceiuri sau superstiții – precum făcutul crucii înainte de un interviu sau un examen sau acel „doamne-ajută„, funcționează într-o manieră similară, îi oferă celui care le folosește un oareșce boost de optimism. E un fel de „o să fie bine” magic, ai mai multă încredere în tine dacă îți pui încrederea într-un bărbos invizibil, e o eliberare de anxietate.

Ce legătură e între „Tatăl nostru” și „dușmanul binelui„? Obiceiul ăsta de a face o listă cu lucrurile bune care ți s-au întâmplat sau pentru care ești recunoscător că există e o aducere a minții în prezent, în realitate. Îți arată că lucrurile mărunte, cu care te-ai obișnuit și pe care le consideri banale, normale, naturale, sunt importante. Îți arată că, de fapt, ești bine, că ai putea fi mai rău.

Eu, personal, nu practic de niciunele, dar 1. am obiceiul să-i observ pe alții și 2. n-am simțit niciodată că am nevoie de un BMW sau de un iPhone nou ca să fiu la fel ca alții sau ca să-i depășesc, că aș fi în competiție cu cineva. Ce vreau să spun însă e că, atunci când te simți nasol, nu doar că e toxic să te compari cu alții care au mai mult, ci e mai sănătos să te compari cu alții care au mai puțin ca tine. În teorie, asta ar trebui să te aducă cu picioarele pe pământ, să te readucă în realitate din proiecțiile alea pe care ți le faci fără nici o bază.

Atenție, nu spun că e greșit să vrei mai mult, spun că e greșit să te compari cu alții. Că tu ai Logan și Gigel are BMW. Că tu stai în două camere și Gigel are vilă în Corbeanca. Sau că tu ai 1.000 euro lunar și Gigel are 2.000. Știu că e la mintea cocoșului, dar sunt alții, multicei, care nu gândesc așa, care devin invidioși. Iar invidia ta nu doar că nu-l afectează pe Gigel cu nimic, dar e toxică pentru tine, ție-ți face rău.

Bonus:

Primul caz: La parterul blocului vecin, acum vreo două-trei luni, s-a mutat un cuplu, el negru, ea albă, el supraponderal, ea obeză, cu copil mic – până-n șase luni. Amândoi par muci de deprimați, amândoi stau acasă (habar n-am dacă vreunul dintre ei muncește remote), e definiția clasică de cuplu nefericit și cu o pacoste urlătoare pe cap

Al doilea caz: Două etaje sub mine, locuiește un cuplu de sârbi (ea cetățean britanic, dar născută sau crescută în Serbia, el sârb venit încoace după ce-a cunoscut-o pe ea) cu un copil de trei luni. Muncește doar el (bagă sâmbetele ca să scoată vreo £1800/lună), ea are un Citroen C3 din 2004, el un Land Rover Freelander de prin 2004 și-o petardă de motocicletă (cred că e o Hondă veche de 20 ani), iar săptămâna asta își fac bagajele, că agenția imobiliară le-a trimis hârtia de evacuare, că n-au mai plătit chiria.

Ăștia doi, din urmă, sunt niște specimene interesante. Prin iarnă, n-aveau bani de chirie – plătesc vreo £700/lună, eu plătesc £800 – și am întrebat-o pe ea de ce nu vinde una dintre mașini. A ridicat din umeri. Acum, au găsit altă agenție imobiliară și se mută la o casă cu trei dormitoare, £1100/lună, așteptând după Consiliul Local ca să le aprobe ajutor de săraci, £2000 ca să plătească garanția și-o lună avans.

El a decis că nu mai lucrează sâmbetele, deci îi scade salariul, pentru ca ea să primească Universal Credit (ăsta e un soi de șomaj), care e vreo £750/lună. Adunat, rămân cu vreo £50-100 în plus față de venitul lui actual. Cu tot cu council tax, costul lor cu cazarea crește de la £850 pe la vreo £1300 în condițiile în care venitul crește cu maximum £100. Părinții ei locuiesc aici, în târg, maică-sa e pensionară, deci ceva ajutor de crescut copilul ar avea ca ea să se ducă la muncă, dar… de ce? Fără să socotim că ambii își uită tot timpul telefoanele sau cheile și că, până acum, s-au închis pe dinafară de vreo trei ori.

¯\_(ツ)_/¯

N-am nici o concluzie. Nu-i judec nici pe unii, nici pe ceilalți, doar observ contrastul. Sârbii sunt mai tot timpul veseli, deși tocmai au fost dați afară din chirie, ceilalți sunt apatici ca dracu’. Dar ambele cazuri sunt un reminder că o comparație mai eficientă e cu cei de sub tine, nu cu cei de deasupra ta. Eu, cel puțin din punctul ăsta de vedere, n-am de ce să mă plâng.