Jurnalul unui inginer

Astept feedback ca sa stiu daca v-am trezit curiozitatea pentru „Va urma”

Prima mea victima a fost un avocat. Am ales-o din lista de contacte din vechiul meu telefon. Cu câtiva ani in urma imi scrisese un SMS in care ma lingusea cu “Excelenta”. Tipul ala de persoana care te linge in cur doar ca sa te futa la bani in secunda urmatoare. Ceea ce mi-a si facut. M-a tratat de tampit. Si, ca deobicei, vedem lucrurile la momentul respectiv, avem chiar avertismente inainte de a cheltui bani aiurea, dar le ignoram. Pentru ca, nu-i asa, mi-a fost prezentat de socrul meu ca un avocat prestigios, “specializat in problema ta”, cu succese rasunatoare la activ. “Si nu se lacomeste” ca argument suprem. Nu te deranjeaza ca iti cere 1000 EUR, dar “va pot da factura doar pentru 100”. Pentru ca, nu-i asa, toti stim cum ne impovareaza statul. Cand iesi de la el usurat de 1000 EUR si citesti ca el si partenerul tocmai si-au falimentat cabinetul ca sa scape de o datorie la o banca de 150.000 EUR. Speri — ca prostul — ca au totusi nevoie de cei 1000 EUR si vor face treaba buna, ca sa le mai dai si alte problemede rezolvat si, bineinteles, sa le aduci alti clienti. Asa crezi tu ca functioneaza. Doar ca ei tocmai au dat o teapa de 150.000 EUR, si aia e doar despre care stii tu. De ce crezi tu ca oamenii care dau o teapa de 150.000 EUR nu ar trebui sa se bucure la 1.000 EUR? De unde ne vine logica asta de cacat? Un om fara scrupule e un om fara scrupule. Nu are ce sa i se activeze in creier care sa ii spuna “sunt doar 1.000 EUR, fii rezonabil, nu se merita”. Un sarlatan e un sarlatan. Iar asta era unul dintre ei.

Nu aleg niciodata victime pe care nu le cunosc, cu care n-am interactionat niciodata. Nu sunt criminal pe bani, nu pot ucide ca-n filme. Ucid pentru ca victima o merita. Si, imi dau seama chiar in acest moment, acestui avocat i-am lasat cam multi ani de liniste. Ani in care a profitat de viata, fara ca cineva sa ii ceara socoteala. Cine stie cati alti clienti a mai pacalit in toti acesti ani? Daca imi faceam datoria de atunci, poate as fi salvat niste oameni, dimpreuna cu banii acestora. Si mai ucid pentru ca sunt trist. O depresie netrata, ceva evenimente din copilarie nevorbite la vremea lor si gata supermanul. Caricaturez, dar cred ca nu trebuie mare lucru ca cineva sa devina criminal. Iti trebuie doar un trigger, cum ar spune medicii, electronistii sau nutritionistii. Iar declansatoarele sunt peste tot in jurul si in capul nostru. Trebuie doar sa vrei. Si sa fii pregatit sa incepi o noua viata. Total diferita de ceea de dinainte. Diferita in sensul ca nu vrei sa fii pedepsit pentru ca ai ucis un avocat, de exemplu. Vrei sa continui sa savurezi o cafea la o terasa, pe malul unei ape sau sa simti mirosul primaverii. Vrei sa mai ucizi si alte jeguri umane. Vrei sa vezi culorile toamnei, primii fulgi de nea si sa pleci in Caraibe de Anul Nou. Pentru ca, desi esti criminal, mai intai de toate esti om. Ai fix aceleasi aspiratii cu celelalte 7 miliarde de furnici.

I-am notat numarul de telefon intr-un carnet Moleskine nou nout, format de buzunar. Apoi l-am sters din lista de contacte. L-am ucis virtual. De fapt, un om care nu mai are un numar de telefon, o adresa email, un cont facebook, putem spune ca mai este in viata? Ok, mai este in viata, dar exista el cu adevarat in ochii societatii? Nu prea.

Cred ca l-am ales pe el pentru ca aveam nevoie sa exersez. Ca sa iasa totul cat mai bine, trebuia sa am cea mai slaba conexiune sentimentala cu respectivul. Avocatul asta era un porc. Si la propriu si la figurat. Nu aveam de ce sa am remuscari, chiar daca avea copii, cu siguranta ii crestea in acelasi spirit si le inculca acelasi sarlatanism. Pentru ca nu era capabil de altceva. Un sarlatan e un sarlatan toata viata. Chiar si dupa puscarie sau dupa trecerea anilor. S-a mai domolit, si-a iesit din mana, dar mintea lui e ocupata tot cu inselatoria. Ar vrea sa fie la fel de bun ca atunci cand era mai tanar, dar acum se multumeste cu orice mica gainarie. Neuronii sarlatanului ii creeaza tot timpul senzatia ca ceilalti nu sunt oameni, ci cel mult niste gaini. Asta trebuia sa fac si eu acum. Sa-mi fortez neuronii sa creeze impresia ca avocatul asta era o gaina. Pe care, din vremuri imemoriale, oamenii o mananca. Dar inainte sa o manance, trebuie sa o ucida.

Avocatul acesta ma trasese pe sfoara prin 2011. Au trecut aproape cinci ani. Peste cateva luni, un an poate, va fi rezident intr-un cimitir. Timpul nu mai are importanta. Poate vor trece 5 ani, poate doar 3 luni. Voi decide cand e momentul propice. Nu am “deadline”-uri, nu ma grabesc. Am tot timpul din lume. El nu-l mai are. Orice minut pe care-l mai traieste pe planeta asta e din bunavointa mea.

Il voi ucide fara sa clipesc. Nu-l voi lasa nici sa deschida gura. Nu am de ce sa ii primesc eu ultimele cuvinte, nu sunt duhovnic. Si in nici un caz al lui. Nu ma intereseaza daca o sa sufere, nu ma intereseaza daca cutitul nu e bine ascutit. Nu m-am gandit inca cum il voi ucide, cu ce arma, in ce mod. E mai putin important. Totul depinde de mai multi factori. Dupa ce-l voi fi urmarit suficient, ca sa-i intuiesc pasii si directia, ma voi decide si asupra armei sau modului in care o sa moara. Nu ma intereseaza aspectul acesta, al armelor. Nu sunt genul care sa ascuta cutitul pana taie o foaie de hartie de 0,3 microni. Il ascut si gata. De fapt, nici nu am nevoie de cutit. Armele mele vor fi si mai simple. Arme care nu pot fi gasite. Pana la urma, pistoalele se gasesc si in lacuri si in balti si ascunse prin pereti. Au inceput acum sa gaseasca amprente pana si in lucruri arse la 400°C. Criminalistii gasesc ADN pana si intr-un fir de par despicat in patru. Nu mai au nici o limita. De aceea trebuie sa inventezi in mod constant. Dar sa inventezi fara sa prea multa tehnologie. Nu am nevoie sa ii trimit un troian ca sa-i piratez calculatorul sau sa-i citesc email-urile. Nu e treaba mea cu cine se vede, cu cine isi inseala partenerul de viata sau daca are vreo boala. Pana la urma, si daca stiu ca are diabet, nu inseamna ca voi alege sa-l ucid cu o supradoza de insulina. Sunt atatea moduri de a muri. Si nu, nu ma intereseaza nici sa induc in eroare viitoarea ancheta asupra mortii lui. Pentru ca stiu ca politistii nu mai au timp de asta. Anchete, autopsii, politia criminalistica. Sunt 10 oameni pentru 2 milioane de locuitori. Si nici nu sunt neaparat cei mai buni. Sunt unii care au vazut prea multe filme si au vrut sa se faca “ca aia”. Daca ii iei la bani marunti, din astia 10, doi sunt mai rasariti si isi fac treaba bine, profesional, cu constiinciozitate. Restul, ca si restul populatiei din care fac parte, joaca poker online, pun bilete la pariuri, beau sau au alte “distractii”. Vin la o interventie cu ochii cat cepele, ca doar ieri a fost marti seara, zi de baute cu gasca. De câte ori citim in ziare “A fost prins criminalul lui X”? Rar, extrem de rar in raport cu numarul de persoane ucise. Si chiar si numarul de persoane ucise este raportat gresit. Pentru simplul fapt ca pe nimeni nu intereseaza daca individul Y a fost ucis sau s-a impiedicat singur pe scari. E mort, ce importanta mai are? A, familia indurerata care vrea sa stie? Da, câtiva sentimentali mai exista. Câtiva care au nevoie sa stie ce s-a intamplat, ca sa poata face doliul persoanei si sa-si reia cumva viata. Dar oamenii acestia sunt si ei din ce in ce mai putini. Oamenii vor, mai degraba, sa inmormânteze cât mai repede cadavrul si sa se intoarca la poker-ul lor online, la Assassin Creed sau la FIFA 2028. Sau la porno. Asta e viata astazi. Toti avem adictii, mai mult sau mai putin avuabile. In general, in fata prietenilor le recunoastem pe jumatate sau chiar pe sfert. In fata colegilor nici macar 10%. In fata vecinilor sub 1%. Asa functionam. Ca vânzatoarele din bulanjeriile frantuzesti. Un zâmbet-rictus pe fata si 5 “bonjour”-uri pentru o bagheta. Asa au ajuns relatiile noastre, toti vindem si ne vindem. Suntem o marfa. Trebuie sa dam bine in fata prietenilor. Sau, oricum, putin mai bine decat ei. George s-a culcat cu doua femei in ultima saptamana? Eu cu doua si jumatate, ca la a treia eram beat mort si stiu doar ca mi-a supt-o, n-am mai ajuns si la copulatie. Exista oameni, colegi de munca, care isi aleg masina in functie de ce masini au colegii sau un coleg, o colega. Trebuie sa fie “mai sus” de respectivul. Sa aiba ceva mai bun, mai nou, mai rosu, mai mare.

Un articol foarte interesant povesteste cum un statistician a reusit sa rezolve mai multe cazuri de crima decât toata politia din America. Mai mult decât toata politia, sa zicem vreo 500.000 de oameni care lucreaza, cumva, impreuna, pentru a aduce in fata tribunalelor pe nelegiuiti. Nu m-a impresionat statisticianul, nu ma mira ca politia e incapabila. Ceea ce mi-a atras insa atentia a fost numarul de crime din ultimii 20 de ani. Va invit sa cititi numarul cu atentie. 680.000. Sase sute optzeci de mii. Nu stiu ce evoca in creierul vostru aceasta cifra, dar pe mine ma duce intr-un singur loc: suntem criminali. Suntem si umani, dar suntem si criminali. Imaginati-va ca 1 om dintr-o mie omoara cel putin un alt om. Imaginati-va acum ca 100 de oameni din 1000 ar vrea sa omoare cel putin alti 100. Nu o fac pentru ca le e frica de consecinte. De teama ca ar putea fi prinsi. De teama ca n-ar putea trai cu gândul ca sunt niste criminali, ca au luat viata cuiva. Dar ar vrea sa-l vada pe ala mort. Daca ar putea sa-l calce o masina sau sa faca un atac de cord, ar fi minunat. Putem sa vedem si partea optimista. Sunt 99 de oameni care nu vor muri, desi cineva le doreste moartea. Norocul lor. Victimele mele nu vor avea norocul acesta. Ma voi ocupa personal. Pentru ca numai asa se fac lucrurile bine. Când te ocupi personal. De tot. Nu ceri nimic de la nimeni, nici macar o adresa.