Prezentabilitate

Am scris de câteva ori despre amărăciunea realităţii, dar niciodată despre percepţii.

Nu mă prind de ce oamenii nu lucrează la prezentare, dacă aspiră la mai mult. Adică, îţi doreşti să ajungi mai sus decât eşti acum, crezi că viaţa îţi rezervă multe surprize plăcute, dar nu ştii să te porţi sau să vorbesti cu oamenii altfel decât vorbeşti cu prietenii din faţa blocului.

Ştiu, nu e ok să emulezi limbajul de lemn şi hainele altora, dar nu despre asta e vorba. Ci despre a fi un pic prezentabil. Despre a nu vorbi ca un ţăran. Despre a avea în vocabular cuvinte ca “mulţumesc”, “o zi bună”, “la revedere”. Am văzut tot felul de procese de recrutare, primii care erau respinşi erau cocalarii cu “diamante în ureche” şi pizdutele care nu ştiau să vorbească. Şi e trist să nu te poţi angaja nici măcar secretară, deşi părinţii se mândresc cu tine că faci şcoala de marketing sau alte minuni.

Majoritatea nu îşi dau seama unde greşesc şi au o placă favorită: nu contează cum arăt, important e ce ştiu. Da şi nu. Am fost la Munchen la sediul BMW. Recepţionerul (nu cred că ăsta era titlul lui…) era un tip gen biker: ras în cap, tatuaje peste tot pe sub cămaşa alb, cioc, genul pe care nu ai vrea să îl întâlneşti noaptea. El nu vorbea engleză, eu nu vorbeam germana, dar asta nu l-a impiedicat şă fie foarte amabil şi să îşi facă treaba. S-a suit în maşina de test şi era la el acasa, aşa de bine conducea. Eh, 90% din cei care se prezintă interviurile româneşti nu sunt pregătiţi pentru ceea ce au de făcut, asta însemnând că angajatorul îşi poate alege între nepregătitul cocalar sau nepregătita cu sâni mari.