„Mă simt mai bine dar, în suflet, nu mă simt chiar așa bine”

Ești Teo, e vineri seara, ajungi acasă de la muncă, ai un plan pentru ziua aia și pentru weekend. Poate iei o bere de la chioșc, poate zice nevasta că face niște cartofi prăjiți cu ceafă în seara aia, te uiți la televizor la știri un pic, zici că anul ăsta poate n-a fost foarte rău, hai că la anul o să fie poate și mai bine. A fost călduț până târziu în noiembrie și parcă e bine. Plodul se joacă pe covor cu un papițoi, zici, hai bă la culcare, mâine maică-ta se duce la muncă, tre să doarmă și ea.

A doua zi dimineața se simte copilul rău, mergi cu el la urgență, băi e ceva în neregulă, doctorul dă o rețetă, vii cu el acasă, tot rău. Hai din nou la spital, acum e și maică-sa cu el, nici tu nici ea nu știți nimic, ce mama naibii se întâmplă? Ea rămâne acolo, tu ieși ieși prin oraș să faci cumpărăturile pentru spital, că știi cum e, ăștia n-au de niciunele. Ești sărac, dar nu atât de sărac, faci calcule în cap, aia mă costă atât, aia mă costă atât, asta e, anul ăsta mâncăm doar cartofi prăjiți de Crăciun, că, no, ghinion.

Ești la coadă la farmacie, te uiți pe pereți la rafturi și pastile și sună nevasta. „S-a oprit inima la copil”. Îți cade cerul în cap, te întorci mort pe picioare la spital, copilul e mort, nevasta are fața imobilă. Știi că suferă, că știi de unde e, e și ea orfană, a dormit pe străzi până acu’ câțiva ani, dar uite că ne-am găsit și acum am început să facem să fie mai bine, avem o casă, avem un copil. Aveam un copil. Te gândești că trebuie să schimbi planul acum.

Sâmbătă seara e tot mai rău, și ea se chircește în pat. Te uiți la ea și te ia și pe tine sfârșeala, o fi de la vestea asta rea, dar poate e mai mult. Suni din nou la salvare, iar la spital, medicii se uită la tine ciudat, te pune pe perfuzii, o pune și pe ea pe perfuzii, vine un doctor la tine și te întreabă dacă nu a luat ceva. Că știe, a aflat că v-a murit copilul, băi, nu cumva s-a otrăvit femeia de rău că i-a murit copilul, zici băi, nu, am fost cu ea tot timpul, o știu, o cunosc, nu face de-astea, n-are cum. Și apoi vine cineva și-ți spune că nu s-a mai trezit soția, că gata, s-a dus și ea.

Și te faci covrig în pat uitându-se la furtunul ăla de perfuzie și în jurul tău sunt pereți albi și alți oameni chirciți și auzi doar voci oarecare pe după pereți, poate clinchet de instrumente medicale și piuituri și nu mai e nimic interesant nicăieri, niciunde. Dup-aia vine cineva de la televiziune, și-ți bagă lumina de la cameră în față și-un microfon și te întreabă ce s-a întâmplat. Și încerci să recapitulezi ce s-a întâmplat cât mai atent, că poate ai greșit tu pe undeva. Și vorbești încercând să înțelegi ce și cum.

La final omul de la știri te întreabă cum te simți. Și viața ta de până acum s-a terminat, ești zero, ești un om pe patul de spital, s-au dus pe pulă toate planurile și tot, te uiți la pereții albi, la cearșafurile albe, la nimic, că nu mai e nimic în jur și perfuzia aia începe să-și facă efectul. Ești Teo, un sărac din Timișoara și trebuie să raționalizezi totul până la capăt, ești bărbat și nu cazi.

„Mă simt mai bine dar, în suflet, nu mă simt chiar așa de bine”.