Există unele concepte în psihologie despre care conștiința comună are păreri adânc înrădăcinate, păreri care se dovedesc a fi false. Mă întreba pe aici de exemplu cineva zilele trecute despre hipnoză. Voi discuta despre cinci astfel de mituri care își au rădăcinile în psihologie și vom vedea cum adevărul e departe de sâmburele care a dat naștere acestor legende.
Transa hipnotică
Multă lume are impresia că hipnoza este ceva magic și că – mulțumită filmelor și a cărților care o prezintă ca pe o modalitate incontestabilă de a suci mințile oamenilor – un om aflat sub hipnoză poate fi făcut să cotcodăcească, îndeplinească sarcini și că nu se mai află în controlul total asupra propriului corp sau minți. Starea de ”transă hipnotică” nu este nici pe departe ceea ce vor filmele americane să ne imprime. Nu este o stare de detașare de corp diferită de starea de veghe așa cum ar dori lumea să fie. Cultura populară afișează hipnoza ca pe ceva în urma căreia suferi de amnezie cel puțin parțială, că induce halucinații vizuale și auditive și că un ”îndrumător” îți poate livra comenzi vocale pe care tu le execuți fără crâcnire.
Hipnoza în realitate este o stare de sugestibilitate mai ridicată decât cea pe care am putea să o experimentăm în starea de veghe. Un om hipnotizat este mai deschis la sugestii dar convingerile adânc înrădăcinate precum cele religioase sau politice, cele legate de morală și etică nu pot fi suprascrise prin sugestii sau comenzi verbale. Hipnoza este folositoare doar în sub 10% din cazuri deoarece cam acesta este procentul din populație care poate intra în acea stare de sugestibilitate sub hipnoză. Cu alte cuvinte, nouă din zece oameni nu pot fi hipnotizați iar cel de-al zecelea nu doar că are toate șansele să-și amintească ședința de hipnotism dar nu va deveni un roboțel gata să îndeplinească tot ceea ce i se spune.
Detectorul de minciuni
Deși prezentat în filme ca pe o mașinărie gata să extragă cu forța din tine adevărul, așa-numitul ”detector de minciuni” nu detectează în realitate minciuna. Poligraful măsoară în schimb starea de ”arousal” a unui individ și nu este un aparat deloc precis. Minciuna nu este relevată de niveluri ridicate ale circulației sangvine ori de perspirația detectată pe suprafața pielii. Starea de arousal este cea care poate indica (cu accent pe ”poate”) dacă o persoană este sub stres sau nu, deci – implicit – poate minți.
Din păcate poligraful (detectorul de minciuni) dă rateuri în unele cazuri, deoarece o persoană onestă aflată sub stres poate fi marcată de către poligraf ca fiind un ”mincinos” din simplul motiv că bătăile inimii sale se accelerează atunci când dă un răspuns la o întrebare. Mai mult, există tehnici care pot influența măsurătorile luate cu poligraful, precum mușcarea limbii sau efectuarea unor calcule matematice complexe în timpul interogatoriului, ambele ducând la rezultate fals înregistrate de aparat.
Serul adevărului
În aceeași linie de mit cu cea a detectorului de minciuni, ”serul adevărului” e prezentat în filme ca pe o injecție care face subiectul incapabil să mintă. Cele mai multe seruri ale adevărului sunt barbiturice precum pentotalul de sodiu sau amitalul de sodiu. În țări precum India acestea sunt încă administrate pe cale legală atunci când autoritățile doresc să afle ”adevărul” de la un inculpat. Serul adevărului în schimb este o metodă care induce subiectul într-o stare de sugestibilitate, la fel ca transa hipnotică descrisă mai sus. Iar partea proastă cu starea de sugestibilitate este că serul adevărului scoate din om nu doar răspunsuri sincere ci și răspunsuri pe care subiectul aflat sub influența lui le percepe ca fiind sincere. Cu alte cuvinte, serul adevărului poate extrage și minciuni. Un om care crede că a văzut un alt om fiind lovit de mașină deși a perceput doar cu coada ochiului accidentul va avea tendința să reconstruiască scena-lipsă cu elemente din memorie (scrâșnetul roților) și declarațiile altor martori în așa fel încât în cele din urmă devine convins că a asistat fără de tăgadă, ”pe viu”, la accidentul în cauză. Prin urmare, sub influența ”serului adevărului” va declara că da – a văzut cu ochii lui întreaga scenă și a observat în detaliu mașina lovind un pieton. Aceste memorii false sunt și ele extrase de pentotalul de sodiu iar administratorul serului și interogatorul subiectului vor avea tendința să le noteze ca pe un adevăr incontestabil.
Molecula dragostei
Oxitocina este denumită ”molecula dragostei” de multe site-uri de știri, dând o aură mistică acestui hormon. La fel, alte canale de știri sau filme identifică sau anunță identificarea unor alte ”molecule” precum cea a ”încrederii” sau a ”moralei”. Adevărul este însă că oxitocina nu este molecula dragostei deoarece doar îi face pe oameni mai sensibili la informația survenită pe cale socială, indiferent că aceasta este pozitivă sau negativă. Oxitocina poate crește apropierea față de membrii grupului tău dar în același timp te poate face să ai neîncredere în toți ceilalți oameni, cei care nu fac parte din grupul tău. Mai mult, ”molecula dragostei” dă rateuri în cazul persoanelor cu trăsături accentuat agresive ridicându-le acestora probabilitatea de a-și agresa partenerul intim în urma unei provocări. Ideea de o moleculă a ”plăcerii” (dopamina) este la fel de inducătoare în eroare și este folosită extensiv de canalele de știri deoarece simplifică mult lucrurile pentru publicul larg și conferă un răspuns unic și simplist asupra unei probleme mult mai complexe pe care același public larg nu ar fi capabil sau dornic să o analizeze în detaliu.
Dovada științifică a cercetătorului
Cuvintele ”cercetătorii britanici au descoperit că” sunt folosite extensiv de site-urile de știri și ziare și sunt menite să confere o aură de veridicitate știrii în sine și importanței descoperirii. Adevărul însă e că ”cercetător” poate fi orice om care realizează o cercetare în domeniul în care deține sau nu o diplomă. ”Cercetător” nu rezonează neapărat cu omul în halat alb care agită eprubete și nici nu înseamnă că e trecut de 50 de ani și poartă barbă. ”Cercetător britanic” poate fi și un student în anul II al unei universități din Marea Britanie și tot cercetător este și cel al cărui studiu nu reșește să ”dovedească” că o ipoteză este măcar acceptabilă.
O sumedenie de idei sunt vehiculate zilnic în munca de cercetare, unele mai năstrușnice ca altele. Din acelea doar o foarte mică parte ajung studii și sunt publicate iar din cele publicate o și mai mică parte sunt relevante. Iar din cele relevante, niciunul nu ar trebui privit ca furnizând o ”dovadă științifică”. Asta deoarece cuvântul ”dovadă” are o conotație care duce spre netăgăduire, ori în psihologie și în majoritatea științelor care evoluează în pas cu vremurile, ceea ce azi e de netăgăduit mâine a fost deja demontat de altcineva. Puține lucruri sunt certe într-o măsură de 100% în psihologie și de aceea expresia ”dovadă științifică” trebuie privită cu neîncredere. Dovada poate fi demontată oricând și cel mai probabil va fi demontată într-o zi de altcineva.
Un text bine venit, frumos explicat. Dacă te bărbierești și-ți iei o cămașă, riști să devii om de treabă. :))))
Fara cheile de BMW nu pot sa-l iau in serios.
Text scris de pe iPhone?
Dar meditația poate fi considerată un fel de „self-hypnosis”? Există vreun beneficiu in urma practicării meditației (in cazul in care ai incercat așa ceva)?
Aici sunt curios și eu. Plus, mediația conștientă (mindfulnes) e mai eficientă?
Da, e un adevărat trend cu mindfulness/Theta waves. Personal, n-am încercat, dar unii susțin că ar diminua anxietatea și stările depresive.
@Deea: Exista un beneficiu major, ai mai pierdut niste zeci de minute / ore pe zi fara sa faci ceva cu adevarat util. It’s what we live for.
Meditația e OK pentru cei cu anxietate – de exemplu. E contraindicată dacă ești într-o stare despresivă. Când suntem în depresie – mai ales – tindem să percutăm gânduri preponderent negative și catastrofale. Dacă medităm între timp riscăm să ne adâncim în acele gânduri și mai mult și să se intensifice depresia.
Dar nu – meditația nu e autohipnoză. Induce doar o stare de relaxare musculară și eliberează oarecum mintea de gânduri dacă e efectuată corect.
Imi permit sa adaug in plus fata de ceea ce a spus Razvan: tehnici de respiratie si/sau de relaxare musculara progresiva au acelasi efect (de a reduce anxietatea), sunt mai rapid de invatat si executat si, spre deosebire de meditatie, nu au risc de a fi trigger pentru diverse forme de psihoza
„Mindfulness” e in mare parte o mema promovata de cei faimosi si bogati sarakilor.
E un fel de „da ia mai stati dreq in banca voastra” doar ca ceva mai politically corect.
Meditația (tentativa de a te gândi la “nimic” sau tentativa de a da la o parte gândurile) nu inseamnă deloc relaxare. E practic echivalentul pentru creier al antrenamentelor de forță de la sală – depui efort canalizat si foarte intens (focus). În timp, 5-10 minute de meditație pe zi te ajută să te concentrezi mult mai bine când ai de făcut lucruri și să nu-ti mai fugă gândurile aiurea. Intri în stări de flow mult mai des. Dar toate astea trebuie menținute cu cele câteva minute pe zi de meditație (repet, deloc relaxantă). Cine spune ca se relaxează de la meditație, va spune că si la sala merge tot să se relaxeze (si prin urmare merge degeaba).
nu știu cum e cu meditația, n-am încercat, relaxarea musculară progresivă nu prea mi-a ieșit, dar din când în când mai apelez la unele tehnici de respirație în anumite momente.
cumva am descoperit singurică (poate cu vagi referiri de prin vreo revistă), în mod empiric în adolescență.
în extrem de puținele cazuri în care nu reușeam să dorm din cauză că nu reușeam să-mi opresc gândurile haotice am început să practic un ceva: respiram adânc, încercând mai întâi se umplu ”stomacul” cu aer (chiar țineam o până pe piept și una pe stomac pentru a le simți cum se umflă), x secunde numărate respiram, x secunde țineam aerul, x expiram. la final încercam să golesc tot aerul din stomac și plămâni, era ca un fel de ”scuipat”.
am constatat că treaba asta mă ajută mult, concentrația pe număratul respirației îmi calmează gândurile și mă liniștește și probabil tot ansamblul că calmează și muscular, că reușeam în sfârșit să adorm după 1-2 ore de perpeleală.
ulterior am citit că respirația ”din stomac” este mai degrabă specific masculină, dar cumva, în urma fazelor astea corpul meu a adoptat-o natural și pentru restul timpului, cel puțin parțial. am constatat-o în urma unor intervenții chirurgicale în zona abdominală când a fost un pic cam complicat din cauza respiratului.
mai bag un pic de tehnică d-asta când nu pot să adorm, sau am o zi haotică și-mi trebuie un pic de reset. mă ajută. chiar și așa empiric cum practic eu.
Bună dimineața, Răzvan!
Ai fi bun să îmi explici și mie două chestii legate de ce ai scris tu:
– L-am văzut pe ăla care tot făcea chestii la iUmor. Ce încerca el să facă acolo? Sau era doar butaforie pentru rating?
– Un domn care făcea teste cu aparatul poligraf și apărea pe YouTube în diverse situații spunea că aparatul nu dă greș, doar examinatorul poate fi nepregătit și poate interpreta greșit datele. E adevărat?
Nu.
@Mihail: nu știu despre ce de la iUmor. Despre ce era vorba?
Cât despre poligraf – nici vorbă să nu dea rateuri. Chestia cu ”aparatul nu dă greș” e mult umflată. Dă mai des rateuri – aș zice. Poligraful e de speriat omul ce trebuie interogat. Cam atât. Relevă el niște chestii acolo despre tensiunea mușchilor, gradul de transpirație din piele, viteza cu care curge sângele, bătăile inimii. Dar cam atât. Chestia e că nimeni nu e calm la poligraf și atunci cam toți reacționează prin agitație, transpirație, tensiune; că mint, că nu. E prea mult glorificat; părerea mea.
@Răzvan, mulțumesc pentru explicația cu hipnoza. Oarecum tangențial cu subiectul, cât de adevărată e chestia aia cu transformarea radicală a unei persoane când trece printr-o experiență aproape de moarte? Gen, halucinează și vede „lumina” (poate e și în comă), dar își revine. Am înțeles că poate fi replicată cu DMT și că o astfel de experiență îi face pe oameni mai împăcați cu sine și mai puțin materialiști.
Totul depinde de cat de radical sunt impactate caile de neurotransmisie (preponderent serotoninergice si dopaminergice) in urma intoxicatiei cu halucinogene. Do NOT try this at home.
@Dan Pavel: Legat de transformări radicale, acestea survin în urma unui șoc puternic sau a unei revelații puternice și atotcuprinzătoare. Șocul momentului și intensitatea emoției pot provoca o stare care rar apare în viață – una de teamă și euforie sau de beatitudine. Cum acestea sunt rare oamenii le iau drept ”semne” sau pietre de hotar dintre modul lor de viață/a gândi până atunci și viața lor de după. Așa că-și schimbă viața.
Legat de viața de după moarte, când se oprește transferul de oxigen către creier cam începem să halucinăm o perioadă. Vedem chestii, lumini intense, întuneric total, emoțiile sunt mai puternice din cauza experienței. Așa se face că unii se trezesc dintr-o întâlnire de-asta cu moartea și cred că au văzut îngeri sau tunelul către rai.
Plus că DMT-ul îți face cunoștință și cu „machine-elves” (da, da, prea mult Rogan) :)) Totuși, cei care au experimentat NDE susțin că ar fi depășit frica de moarte/non-existență fizică.
Partea frumoasa la oameni este ca ei pot sustine orice. Absolut orice.
Adică hypno pornul ala nu e real?
Damn son :))
Adica este ca atunci cand ai videoconferinta si pe jumatate de ecran te uiti la pornache?
Intr-o nota serioasa acum, intra in sfera ta exepertiza fenomenul de „lucid dreaming”?
Intreb fiindca, desi mi se parea o chestie interesanta – si vorba proverbului, ai grija ce iti doresti, ca ti se întâmpla – de curând am reușit sa am astfel de vise.
Ma intereseaza, dincolo de parerile atotstiitorilor de pe forumuri, daca exista vreun risc imediat sau daca are efecte secundare. Cert este ca, dincolo de experienta in sine care e mișto, ma sperie teribil dificultatea cu care inchei un astfel de vis (nu ma pot trezi voluntar) si am un puternic sentiment de neliniste la trezirea efectiva.
Mersi.
Presupunand ca pe bune reusesti sa atingi aceasta stare (crespusculara), la modul cel mai serios iti recomand sa te potolesti. Unofficial advice.
De ce? Nu ne lăsa în suspans.
Pentru ca, la fel ca si-n cazul meditatiei, daca ai nitel de psihoza care “coace-n” tine, numa bine o declansezi cu astfel de … comportamente.
Mai enervanți decât cercetătorii britanici sunt ăia cu „Science says..”
merge pacalit testul si cu beta-blocante.
Razvane, poate ar trebui sa faci un articol separat despre poligraf, mai ales ca te vad neincrezator in el.
Lumea isi inchipuie ca intri intr-o camera, iti pun niste senzori, apoi curg intrebarile, acul sare ca nebunul, chestii din astea.
In realitate, e o procedura care dureaza, discuti inainte intrebarile, se face o calibrare, etc. Interesanta experienta, n-as mai repeta-o.