Rubrica de psihologie: Frumusețea este un construct social

N-am mai avut vreme să scriu în ultimele luni. Am fost extrem de prins cu lucrul iar când n-am lucrat am dormit. Dar azi am intrat în primul meu concediu de un an și jumătate încoace așa că îl încep cu un articol.

Am o mulțime de clienți cu care ating oarecum, într-un fel sau altul, subiectul frumuseții. Fie că e vorba de o adolescentă care-și face griji în legătură cum arată, fie că e vorba de un domn care mă întreabă dacă are proporțiile feței adecvate. Tuturor le spun același lucru pe care urmează să-l redau și mai jos: conceptul de ”frumusețe” este un construct social.

Ideea derivă din sociologie: noi – oamenii – alcătuim grupuri și cădem de acord asupra unor reguli scrise sau nescrise. Cum ar fi ideea de a nu fura ori tabu-ul incestului. Cădem de acord să numim toamna ”toamnă” ori să numărăm secundele după o anumită cadență și nu alta. Regulile acestea sunt stabilite social și imprimate tot social. Același lucru se întâmplă cu frumusețea sau ceea ce determinăm noi a fi frumos: în mare, când ne referim la frumusețea feminină, cădem de acord asupra anumitor elemente care, cumulate, aduc în prim plan ideea de ideal fizic feminin.

Să ne gândim acum la ceea ce reprezintă acum idealul feminin (din punct de vedere fizic) și să sărim vreo două milenii în trecut, pe vremea când acesta arăta cam așa.

Mai sus e imaginea Afroditei (Venus – zeița frumuseții). Sânii sunt mici, coapsele mari, parcă are și niște colăcei pe-acolo pe undeva, pe la burtă. De la Venus di Milo până la picturile lui Botticelli, idealul feminin arată la fel. Motivul este dat tot de considerente sociale. Asta deoarece în Roma și Grecia Antică femeile slabe erau foarte răspândite în clasa de mijloc și cea de jos. Malnutriția, bolile, regimul dur al muncii – toate astea făceau ca femeile să fie slabe. Doar femeile înstărite care nu trebuiau să depună efort fizic și care aveau ce mânca dispuneau de luxul de a putea pune ceva pe ele. Pe de-o parte idealul feminin a ajuns – deci – să fie sinonim cu statutul social. Pe de altă parte însă motivul dictat de vremuri și mai timpurii era că o femeie slabă era mult mai preduspusă să moară devreme. Bolile făceau ravagii în comunitățile mari așa că o banală răceală însemna o șansă bună să mori. Dacă nu aveai carne pe tine din care corpul să se întrețină cât boleai, șansele să reziști erau minime. Mai mult, o femeie mai solidă era mult mai în măsură să treacă cu bine de durerile facerii. O femeie bine hrănită nu murea la naștere și avea din ce întreține fătul până acesta ieșea din corp, mărind șansele de perpetuare a genelor. O femeie plină însemna că al tău copil se va naște sănătos și că va avea o mamă care să-l crească. De aceea, standardul feminin al frumuseții pe vremuri erau femeile care astăzi ar fi considerate ”plinuțe”. Este motivul pentru care zeița fertilității are coapsele mari și forme în anticele reprezentări ale ei. O femeie plinuță simboliza sănătate într-o lume în care ziua de mâine era incertă.

Fast forward în ziua de azi când nu mai suntem nevoiți să ne vânăm mâncarea cu praștia și sulița. Mergem la supermarket și cumpărăm carne, ouă și alte lucruri fără să fie nevoie să trudim fizic pe câmp pentru ele. Mai mult, avansul tehnologic ne permite un timp liber care mai demult era apanajul bogaților. Țăranul de secol X nu avea luxul să se plimbe și să admire apusul, că lucra 16 ore pe zi și cam aia era toată viața lui până la 30 de ani când murea. Acum nu doar că putem mânca când și cât ne e foame dar ne putem uita la calorii, putem fi vegani, putem comanda prin curierat rapid, putem mânca dulce sau sărat sau iute. Prin urmare ne ocupăm timpul liber cu lucruri de care omul de demult nu avea vreme: ideologie politică, citit, sport, teama de gluten.

Dacă femeia de demult era plinuță, cea de azi este mai slabă. Are formele ”lucrate”. Motorul social care determină acum frumusețea feminină (fizică) este efortul depus în a obține acele forme. A început prin anii ’80 când revoluția sexuală trecuse și puritanismul murise. Media și conglomeratele puteau brusc să afișeze publicului femei despuiate fără teama de a fi criticați. În SUA anilor ’80 puteai întoarce deja capul spre orice panou publicitar și să vezi o femeie purtând doar dres de baie, un tabu peste care anterioarele trei decenii au trecut mai greu. Motivul pentru care toate acele femei erau extrem de slabe e simplu: pe catwalk erau căutate fetele care puteau purta haine cu două măsuri diferență față de talia lor și încă să arate decent pe scenă. Era mai dificil să pui o rochie cu un număr mai mic pe o fată cu forme și să ascunzi asta. Așa că studiourile au început să caute fete mai slabe din motive pur pragmatice. Cum ele apăreau peste tot zâmbind larg și făcând reclamă la produse, socialul a preluat asta ca pe ”așa trebuie să fie” și-a dictat un nou standard de frumusețe. Ceea ce a dus la primul val serios de anorexice și tulburări alimentare din istoria omenirii, primul amintit în DSM-III-ul din 1984 (din ce țin minte).

Să ne uităm însă și la bărbați. Aveți mai jos un șir de tipi din diverse epoci și fiecare reprezintă idealul masculin al vremurilor lor. Asta considerau femeile din perioadele respective a fi ”atrăgător”. În 1870 bărbatul cu burtă era căutat deoarece reprezenta un statut social elevat. Avea bani să mănânce bine și sănătos. În anii ’30 Europa era plină de bărbați care fuseseră pe front și care reprezentau viteje, curaj, și aveau statut social aparte. În anii ’60 bărbatul ideal e uscățiv probabil pentru că perioada coincide cu geneza hippie din Statele Unite și imaginea denota rebeliune, spirit liber, aventură. În anii ’80 SUA depune eforturi pentru a contracara sentimentul anti-război iscat de episodul Vietnam așa că investește bani în industria cinematografică. Apare puzderia de filme cu Arnold, Stallone și alte nume grele care se întorc victorioși din război să rupă capete pe străzile din Brooklyn. Mușchii sunt supradimensionați și datorită deschiderii în acea perioadă a sălilor de fitness care promovau ”bărbatul din oțel” – capabil să ridice singur câte 300 de kilograme deasupra capului.

Standardele de frumusețe se modifică în funcție de mișcările sociale. Mai mult, sunt influențate de cultură, politică, economie, zonă geografică. În Asia sunt admirate femeile înalte cu sâni mari deoarece sunt rare prin părțile locului. În Europa, părul roșcat la femei a devenit căutat deoarece e rar întâlnit ca efect genetic și denotă ”pericol/incitare”. În India sunt căutate femeile cu piele cât mai albă. Idealul fizic feminin și masculin diferă în funcție de zonă și țară chiar dacă timpurile imprimă o idee generală de ”așa trebuie să arate o femeie”. Un bărbat cu pătrățele pe stomac denotă ”determinare” dar și ”grijă de sine” – două trăsături admirate de majoritatea femeilor.

Și-atunci – ce anume e ”frumos” și cum trebuie să arătăm? E greu de spus. Avem fiecare preferințele noastre subiective care se suprapun peste ceea ce numeam mai sus a fi un concept al frumuseții dictat de societate. Unele femei cu nasul cârn ar putea să considere că au un defect și să descopere ulterior că există bărbați care găsesc trăsătura fizică a fi erotică. Altele cred că sânii mici sunt ignorați de bărbați și să afle că greșesc. Unele femei ar putea investi în liposucție și un posterior supradimensionat doar ca să afle că există puțini care le admiră, altele să fie complexate de faptul că sunt prea uscățive și să vadă acest lucru ca pe un impas în găsirea unui partener.

Adevărul e că da – avem un standard al frumuseții dictat de societate: doar că acesta nu este bătut în cuie. Fiecare privitor are particularitățile lui în ale gustului, fiecare are format un concept despre frumusețe pe care-l suprapune peste ceea ce dictează societatea. Încerc să spun că acele particularități ale fiecăruia în a determina ce este frumos sunt extrem de variate și mult mai puternice decât ceea ce dictează un construct social. Nimeni n-o să înceapă brusc să alerge după femei cu fund bombat doar pentru că asta a intrat în modă vara trecută. Trebuie ca acel om să aibă un substrat care să-l determine să fi găsit aspectul ca fiind atrăgător și înainte de un curent social care afirmă asta.

Oamenii – și în special adolescenții – se complexează extrem de ușor când vine vorba de imaginea corpului. O imagine cât mai aproape de ceea ce dictează societate a fi ”corect” ne transmite că avem șanse mai mari de a fi integrați, acceptați și – la nevoie – ajutați. Încercăm să fim cât mai aproape de acel standard social care dictează că a fi aproape de normă e ”safe” deoarece nu vom fi judecați ori ridiculizați. Doar că pe măsură ce ne apropiem de acel ideal corporal ne depărtăm de ceea ce ne face pe noi ”noi”. S-ar putea ca cineva să depună efort să se umple de mușchi, să dea peste dragostea vieții lui și să descopere cu surprindere că femeia asociază sala de forță cu prea mult timp liber ori vanitatea ori dopping-ul. Și că în realitate caută pe cineva care arată așa cum arătam noi înainte de doi ani de ridicat fiare. S-ar putea ca un bărbat să evite să vorbească cu o femeie vopsită blondă pentru că fosta lui iubită fusese tot blondă și acum asociază culoarea cu ea.

Încerc să spun că ceea ce considerați fiecare a fi ”OK” când vă alegeți cu ce vă îmbrăcați înainte să ieșiți seara în club s-ar putea să nu fie ceea ce altul caută. Calibrați efortul acela investit în a arăta ”cumva”. De la multe femei extrem de frumoase am auzit că bărbații nu le mai abordează deoarece le consideră imposibil de avut sau păstrat. Știți ce vrea societatea, că vedeți peste tot reclamele cu staruri și fotomodele, dar nu știți ce vrea omul cutare peste care dați întâmplător. Șansele să-l mulțumiți sunt minimale deoarece gusturile nu-i sunt scrise în frunte. Nu vă vopsiți în albastru crezând că asta vrea un bărbat de la voi și nu vă lăsați barbă crezând că asta vă face să păreți mai maturi în fața unei femei. Frumusețea fizică este subiectivă iar elementele care determină gusturile fiecăruia sunt imposibil de influențat. Nu aveți de unde afla ce crede el despre unghiile cu pietricele și nici ce crede ea despre bărbații în costum.