(F) Recenzie carte aoleu iar a venit ăsta

Trebuie neapărat să duc cartea asta la mediatecă, așa că îi fac un rezumat aici. Desigur, pentru trafic și pentru a mă da rotund. Să nu care cumva să îndrăzniți să învățați ceva din condensatul meu.

Prezența celorlalți e un vector de influență socială. În 1935, un imigrant turc a pus bazele psihologiei sociale. Bine că nu l-au oprit niște polițiști americani pe șosea. Sau KKK. Deviez deja, dar nu vi se pare incredibil că rasismul e încă atât de prezent în SUA? Și, în general, în lume. De fapt, cred că e o reacție adversă la political corectness-ul pe care ni-l injectează societatea în venă. În public nu mai ai voie să faci bancuri cu negri, în privat îți crești o mică seră de rasism. Iar când ai ocazia, prin natura muncii și/sau când ai uitat să-ti iei Zoloft-ul, pac, îl calci pe negru pe jugulară.

Să revenim la Muzafer Sherif. Proiecta un punct luminos pe un ecran. Cerea oamenilor să aprecieze amplitudinea mișcării acelui punct luminos. Singuri, oamenii apreciau că punctul nu se mișcă. Ceea ce era adevărat. În prezența altor oameni, care ei – fiind actori angajați de psiholog – apreciau că punctul se mișcă, aceleași persoane apreciau și ele că punctul se mișcă. Grupul social (din care faci sau nu parte) are influență – pozitivă sau negativă – asupra ta. E valabil și în comentarii pe unele bloguri. Unii comentatori sunt dezagreabili pentru că alții au fost înaintea lor, și nu neapărat pentru că așa sunt ei. Primul comentariu aruncă cu rahat, urmează o avalanșă. Pentru că oamenii vor să se integreze, să nu facă notă discordantă. Să fie „în normele impuse de grup”.

Mulți ani mai târziu, Solomon Asch a dus mai departe experiența. A angajat actori care dădeau răspunsuri greșite la întrebarea „care linie albastră e mai scurtă, dintre cele 3 prezente pe ecran”. Când erau singuri, subiecții vedeau și arătau exact linia albastră mai scurtă. În prezența răspunsurilor intenționat greșite ale celorlalți, își schimbau și ei răspunsul. Chiar dacă era greșit! Cu alte cuvinte, în privat poți considera un raționament greșit – și el chiar este – dar în grup îți dai cu șutu-n ouă. Singur. Ți-e teamă să ramâi în afară grupului. Deci scuipi și tu unde scuipă ceilalți, că să nu pară că nu vrei să faci parte din acel grup. Un mic bemol: dacă raționamentul privește un aspect neutru, te conformezi mai ușor. Dacă e vorba de un raționament asupra unui lucru/obiect care are importanță pentru tine, nu te mai conformezi așa ușor grupului. Mai târziu, Deutsch și Gerard au concluzionat ceea ce se vede astăzi pe reddit sau alte forumuri: prezența fizică nu mai e importantă. Te poți conforma unui grup și dacă nu-i vezi componenții. Avem tendința să considerăm raționamentul unui membru al grupului că pe o sursă de informare reală, ceea ce influențează mai apoi propriul nostru raționament.

În ’58 Kelman a structurat diversele tipuri de conformism și a găsit așa: „suivism”-ul, care corespunde nevoii de a fi acceptat de grup/majoritate sau, atenție, de a nu primi vreo pedeapsa (care poate fi excluderea din grup, de exemplu). Practic, nu crezi neapărat în ceea ce zice grupul, dar nu vrei să fii dat afară de guru. Și atunci te conformezi; „identificarea”, atunci când vrei să păstrezi relații sociale și publice cu un grup atractiv. În cazul asta, motivația conformismului vine din nevoia de a te defini prin relația cu grupul (sau persoană de conducere); „interiorizarea”, atunci când vrei să faci parte dintr-o majoritate care este credibilă, în plus de a fi atractivă.

Kurt Lewin a demonstrat că atunci când vrei o schimbare într-un grup, trebuie să-i faci pe membri acelui grup să interacționeze, să vorbească despre schimbare, cu exemple etc. În timpul războiului, USA a încercat și reușit să convingă femeile că organele de animale sunt „mai bune” decât restul, ca să hrănească armata numai cu părțile bune din animale. Au reușit asta facându-le pe femei să vorbească despre rețete, despre cum reușeau ele să facă mâncaruri „alese” din organe. Dacă membri grupului nu participă activ la schimbare, e posibil să nu poți face schimbarea. Și aici aș face legătura cu alegerile și, în general cu participarea la ele și mai ales la referendumuri. Oamenii nu sunt pregătiți, integrați în procesul referendumului suficient de mult timp înainte, deci nu se simt implicați și nici motivați să meargă la vot. Sunt decizii luate de alții, oamenii se simt excluși, de ce să meargă la vot?

De ce cred unii oameni în extratereștri, ozn-uri sau reptilieni etc? În primul rând pentru că orice cultură are și propagă o mare parte de imaginar. Prin istorie (romanțată), romane, artă etc. E vorba de a crea un prezent mai frumos decât este el în realitate. Aici aș adaugă eu și succesul filmelor Marvel, sf, animații etc. Imaginarul ăsta era, mai demult, apanajul bisericii, prin poveștile din Biblie, povestite și repovestite la fiecare slujbă. Mai apoi, știința și ateismul ne-au adus cu picioarele pe pământ și am ajuns la concluzia că suntem niște furnici pierdute într-un univers din ce în ce mai mare și încă în expansiune, căruia puțin îi pasă de noi. Să ne imaginăm că ființe venite din spațiu, cu o tehnologie mult mai avansată decât a noastră, se interesează și vin să observe Terra (și pe noi) ne redă nouă, pământenilor, o importanță cosmică.

Apropo de fake news și conspiraționisti, în mod clar, pe Internet, adepții teoriilor complotiste sunt mai motivați să–și difuzeze „informațiile” decât specialiștii sau cercetătorii, a căror activitate principală nu e difuzarea publică a cunoașterii. Însă, în afară de cei care difuzează – și care eu zic că sunt relativ puțini – ce se intâmpla cu cei care citesc și aderă la teoriile respective? De ce o fac? Pentru că „într-o situație de incertitudine sau lipsa controlului, oamenii au tendința să adere la aceste teorii pentru a-și da impresia că pot controla situația„. „Credinciosul” (în teorii ale conspirației) se crede diferit și superior față de gloata care crede versiunea oficială. Iar a te crede superior este un magnet pentru om. Cu atât mai mult cu cât ești mediocru. Să crezi în complot, te face să–ți iei revanșa asupra celorlalți, să le arăți și tu lor, în sfârșit. Și cum nu era suficient, orice informație din surse credibile, care vine să refute teoria complotului, îl face pe fanatic și mai fanatic în credința lui. Și mai grav, dacă tu ești neutru cu privire la o teorie a complotului, dacă citești două studii, unul „pro” și unul „contra” acelei teorii, spre final ai tendința să crezi că un „ceva adevăr” poate există în teoria complotului. Deci, nu numai că fanaticul se fanatizeaza, dar chiar și tu te poți contamina, citind teorii ale complotului. E groasă, o să am de lucru în moderare și mai mult decât acum.

Cartea se numește „Des têtes bien faites” și îi are ca autori pe Nicolas Gauvrit și Sylvain Delouvée. Nu știu dacă e tradusă, dar m-ar mira. Nu e cine știe ce promovată pe aici, am găsit-o din intâmplare.