Psihologia poporului român – fragment

Pe terenul vie¡ii politice acordul este foarte vag. La noi este un fapt recunoscut că legile, care sunt obligaţii contractate prin reprezentanţii majorităţilor cetăţeneşti, nu se respectă. Nu se respectă nici de cei care le fac, nici de cei pentru care se fac.

În principiu, s-ar putea zice că nerespectarea legilor, acolo unde se constată, este datorită educaţiei cetăţeneşti necomplete. Acesta nu este cazul la noi. La noi, nerespectarea legilor este o manifestare directă a individualismului subiectiv. Românul consideră nerespectarea legii ca un titlu de mărire şi de putere.

Pe terenul vieţii economice acordul este şi mai vag. Libera concurenţă nu este câtuşi de puţin intrată în moravurile poporului nostru. Românul cere beneficii pe baza dovezii că este român. În nici o altă ţară nu se respectă aşa des expresiile: fiu al poporului, fiu al ţării…Sunt fiu al ţării, deci trebuie să am o parte la beneficii.Vechiul descendent al răzeşilor, ca unul ce are în sânge milenara aşezare a satului pe spiţele de rudenie, îşi cere dreptul ce i se cuvine la moştenire.

Nici pentru viitor să nu ne facem iluzii, în ceea ce priveşte adaptarea sufletului românesc la libera concurenţă. Subiectivitatea caracteristică acestui suflet se va împotrivi întotdeauna.

Pe terenul vieţii sociale, aici unde se produc, în ţările din Apus, cele mai semnificative manifestări ale spiritului burghez, acordul este cu desăvârşire inexistent. Gestul iniţiativei individuale, în scopul de a susţine progresul social prin întreprinderi riscate şi prin invenţii, este cel mai plăpând vlăstar al sufletului românesc. În decurs de aproape un secol, cu toate stăruinţele, şcoala nu l-a putut fortifica. Şcoala românească, organizată după programele şcolii burgheze din Apus, a voit să formeze cetăţeni de iniţiativă, care prin muncă îndârjită să creeze un comerţ şi o industrie naţională. Ea a ajuns la ceva just contrariu.Sufletul tinerimii şcolare româneşti din zilele noastre(1937) stă într-un complet dezacord cu spiritul burghez pe acest teren. În loc de o muncă individuală, pornită din spirit de iniţiativă, aşa cum cere burghezia apuseană, idealul tinerimii noastre şcolare, de toate gradele, merge într-o direcţie opusă. Tinerimea noastră nu fuge de muncă, dar vrea o muncă în condiţii speciale;vrea o muncă fără liberă concurenţă, care să se răsplătească nu după produsul ei, ci după intenţiile muncitorului. Tinerimea noastră, în contra spiritului burghez, care-l consideră pe om ca o forţă salariată anonimă, vrea dimpotrivă să facă din omul muncitor un membru al marii familii naţionaliste române ortodoxe, căreia Dumnezeu i-a hărăzit pe vecii vecilor să muncească pe pământul pe care locuieşte.De aceea în programul de reforme al tinerimii noastre nu se găsesc revendicări realizabile pe planul obişnuit al măsurilor legislative, ci se găsesc revendicări care cer transformări radicale, într-un timp incalculabil. Tinerimea noastră vrea o nouă Românie. Pe câtă vreme această nouă Românie este nerealizată, ea se crede furată de un patrimoniu legitim şi, prin urmare, se crede nedreptăţită.

Atitudini analoage cu aceea a tinerimii şcolare române întâlnim şi la alte popoare. La ruşi, în secolul al 19-lea, şi la germani, în mai multe rânduri. Totuşi nu cu aceeaşi semnificaţie. Ceea ce este semnificativ la români este împrejurarea că atitudinea tinerimii este datorită corpului didactic chiar al şcolilor în care această tinerime a fost crescută şi pe care statul le-a organizat în spirit burghez. Adică statul român a impus şcolilor sale, prin programe, spiritul burghez, dar acest spirit a fost trădat de însuşi corpul lor didactic. Sub mantaua naţionalismului, membrii acestui corp didactic au strecurat în inima tineretului tendinţe antiburgheze. Unii prin propagandă directă, alţii prin toleranţă pasivă.Mentalitatea tinerimii noastre nu este un accident romantic, ci o fatalitate ereditară.

„Psihologia poporului român” – 1937, de Constantin Rădulescu Motru