Prostiile lui Cristici: Tinerețe fără bătrânețe…

Azi trebuia să pun textul de mai jos:

«Căsătoria trece printr-o criză» – constată unii. «Nu e vorba de criză, ci de adaptarea la o situație socială nouă, în care partenerii sunt egali» – se enunță în replică. «E o instituție inventată de om». «Desigur, el a creat-o dintr-o nevoie fundamentală, în primul rind psihică». «Dar mariajul ucide dragostea» – spun alții. «În zilele noastre e mai mult ca oricând întemeiat pe sentimente afective». «Ele nu țin o veșnicie, ca în frumoasa poveste a lui Philon și Baucis, nu rezistă la mușcătura timpului. » «Ba rezistă dacă ambii parteneri știu cum să le întrețină, să le îmbogățească». Cum se poate descoperi această artă?
Citiți opiniile alăturate.
Diversitatea lor exprimă diversitatea oamenilor și situațiilor.
Nu vă oferim rețete ale fericirii familiale. O experiență, o cugetare vă pot însă îndemna să porniți în căutarea ei. Dacă nu cumva ați aflat-o!

Poate cu altă ocazie.
Am să pun doar sculptura care ilustra începutul textului: „Sărutul”, de Auguste Rodin

–-

Subiectul de azi e altul.
Trebuie început cu un fragment de basm, basm pe care ar trebui să îl știm toți:

Petrecu acolo vreme uitată, fără a prinde de veste, fiindcă rămăsese tot așa de tânăr, ca și când venise. Trecea prin pădure, fără să-l doară măcar capul. Se desfăta în palaturile cele aurite, trăia în pace și în liniște cu soția și cumnatele sale, se bucura de frumusețea florilor și de dulceața și curățenia aerului, ca un fericit. Ieșea adesea la vânătoare; dar, într-o zi, se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două și nu-l nimeri; supărat, alergă după el și dete și cu a treia săgeată, cu care îl nemeri; dară nefericitul, în învălmășeală, nu băgase de seamă că, alergând după iepure, trecuse în Valea Plângerii.

Luând iepurele, se întorcea acasă; când, ce să vezi d-ta? deodată îl apucă un dor de tată-său și de mumă-sa. Nu cuteză să spuie femeilor măiestre; dară ele îl cunoscură după întristarea și neodihna ce vedea într-însul.

– Ai trecut, nefericitule, în Valea Plângerii! îi ziseră ele, cu totul speriate.
– Am trecut, dragele mele, fără ca să fi voit să fac astă neghiobie; și acum mă topesc d-a-n picioarele de dorul părinților mei, însă și de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. Sunt de mai multe zile cu voi și n-am să mă plâng de nici o mâhnire. Mă voi duce dară să-mi mai văz o dată părinții și apoi m-oi întoarce, ca să nu mă mai duc niciodată.
– Nu ne părăsi, iubitule; părinții tăi nu mai trăiesc de sute de ani, și chiar tu, ducându-te, ne temem că nu te vei mai întoarce; rămâi cu noi; căci ne zice gândul că vei pieri.

Prietenul meu, de care am mai scris aici, medicul din Elveția, și-a cumpărat o proprietate mică pe lângă Focșani. A făcut primul pas pentru revenirea în țară: și-a luat casă. E medic în Elveția, oare câte cafele (de 5 euro de la automat) nu a mai băut pentru a-și cumpăra casă batrânească lângă Focșani? Nu vrea vilă, nu vrea Oprișan, vrea „bunica”, vrea „Vrâncioaia„.

I-am dat și lui fragmentul de basm, apoi i-am făcut două hărți comparative:

Pozele de mai jos nu i le-am mai dat, că nu știu exact unde și-a luat casa bătrânească.
Știind că nu e în orașul Focșani, am luat aleatoriu două suburbii de lângă. Că o fi mai la nord, mai la sud, mai la est sau vest de ele… zona e aceeași.

Poze cu unde stă acum omul meu nu am, dar ce mi-e Lausanne, ce mi-e Joué-lès-Tours? (să nu îi mai încarc blogul boss-ului cu poze, luăm ce avem deja în baza de date):

Sau, se pare că am mai pus poze cu Lausanne aici, chiar de la omul meu. A pozat parcări și parcuri, că l-am rugat special să îmi dea poze:

Au, stai, ca e Focșani.
Încerc din nou cu Lausanne:

Văzând palaturile dărămate și cu buruieni crescute pe dânsele, ofta și, cu lacrămi în ochi, căta să-și aducă aminte cât era odată de luminate aste palaturi și cum și-a petrecut copilăria în ele. Ocoli de vreo două-tei ori, cercetând fiecare cămară, fiecare colțuleț ce-i aducea aminte cele trecute; grajdul în care găsise calul; se pogorî apoi în pivniță, gârliciul căreia se astupase de dărămăturile căzute.
Căutând într-o parte și în alta, cu barba albă până la genunchi, ridicându-și pleoapele ochilor cu mâinile și abia umblând, nu găsi decât un tron odorogit; îl deschise, dară în el nimic nu găsi; ridică capacul chichiței, și un glas slăbănogit îi zise:
– Bine ai venit, că de mai întârziai, și eu mă prăpădeam.
O palmă îi trase Moartea lui, care se uscase de se făcuse cârlig în chichiță, și căzu mort, și îndată se și făcu țărână.
Iar eu încălecai p-o șea și vă spusei dumneavoastră așa.